Exclusion of currency risk clauses from abusive clause review where they transpose the mandatory principle of monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar (contracte în moneda toxică), a prevederilor contractuale regăsite în Anexa 1 la punctul 5, cu conţinutul indicat în Anexa 1 la punctul 5, clauze inserate în contractele de credit şi să se dispună eliminarea acestora; pârâta să fie obligată la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului la valoarea cursului indicat în Anexa 1 punctul 3, ca efect al constatării ca abuzive a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor şi la restituirea diferenţelor încasate peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei de risc valutar.

Prin sentinţa civilă nr. 4324 din 17.11.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei soluţii au declarat apel reclamanţii A. şi B., cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 11 iunie 2018.

Prin decizia civilă nr. 1978/A din 16 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii - reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 4324 din17.11.2017, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D., prin S.C. C. S.A. şi S.C. C. S.A.

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au formulat cerere de recurs împotriva deciziei civile nr. 1978/A din 16 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 25 ianuarie 2019.

Prin cererea de recurs, recurenţii-reclamanţi au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

În cadrul recursului formulat, recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel, în mod total eronat şi neîntemeiat, a respins cererea de apel formulată, motivând că prevederile contractuale referitoare la riscul valutar, respectiv comision de administrare flat, dobânda penalizatoare şi comision de rambursare anticipată nu pot face obiectul examinării caracterului abuziv, pentru ca reflectă o normă legală, aceasta presupunând ca nu se poate verifica îndeplinirea condiţiilor reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lucru total neadevărat.

Totodată, au menţionat că instanţa de apel, în mod nelegal, a statuat că nu poate avea în vedere apărările recurenţilor-reclamanţi cu privire la lipsa caracterului clar si inteligibil al clauzei de risc, la dezechilibrul semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor sau la inexistenta bunei-credinţe a băncii la data încheierii contractului de credit.

Au invocat incidenţa dispoziţiilor art. 3 din Directiva 93/2013 CEE, art. 4 alin. (1) şi art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, aplicabilitatea Hotărârii din 16 ianuarie 2014 pronunţată în cauza Constructora Principado S.A. împotriva Jose Ignacio Menendez Alvarez a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Legea 289/2004 şi Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, a textului art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, aplicabilitatea art. 8, art. 27 lit. a) şi art. 78 (devenit art. 79) din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, textul art. 970 din C. civ. din 1864, art. 6 alin. (1) din Directiva 2005/29/CE, incidenţa în speţă a Cauzei C-186/16, Andriciuc şi alţii vs. Banca Romanească, decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale a României.

La data de 25 februarie 2019, E. S.A. a formulat precizări, invocând excepţia lipsei calităţii procesual pasive în cauza dedusă judecăţii, arătând că S.C. C. S.A. - devenită prin fuziune E. S.A. - a transferat, anterior fuziunii prin absorbţie cu E. S.A., creditul acordat recurenţilor-reclamanţi către F.. prin contractul cadru de vânzare-cumpărare din 11.07.2008, iar ulterior, între F.. şi D. S.A. a intervenit un contract de cesiune, despre care debitorii-cedaţi (recurenţii-reclamanţi) au fost şi înştiinţaţi.

Totodată, au precizat că, în conformitate cu notificarea transmisă recurenţilor-reclamanţi, începând cu data de 01.07.2018, noul reprezentant al D. S.A. este S.C. G. S.A.

La data de 2 aprilie 2019, la dosar a fost înregistrată întâmpinarea formulată de către intimata-pârâtă E. S.A., prin care s-a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, motivată de împrejurarea că litigiul a fost înregistrat pe rolul instanţei de fond la data de 18.07.2017, înainte de publicarea în Monitorul Oficial a deciziei nr. 369 din data de 30 mai 2017, astfel că decizia recurată nu poate fi atacată cu recurs, fiind supusă dispoziţiilor legale în vigoare la data pronunţării sale.

Prin întâmpinare s-a mai invocat şi excepţia nulităţii recursului, întrucât aspectele invocate nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. şi nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, ci reprezintă reluarea criticilor deja formulate în faţa instanţei de apel, care şi-au găsit deja rezolvarea în decizia recurată.

În subsidiar, intimata-pârâtă a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului, ca nefondat cu obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenţii-reclamanţi nu au formulat răspuns la întâmpinarea intimatei-pârâte.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 22 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi, care nu au depus puncte de vedere asupra raportului întocmit.

Prin încheierea din 20 martie 2020, Înalta Curte a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă E. S.A; a admis în principiu recursul şi a constat suspendarea judecăţii de prim drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin rezoluţia din 13 mai 2020 s-a stabilit termen de judecată pentru soluţionarea recursului la data de 10 iulie 2020, termen la care s-a dispus amânarea judecării cauzei la 25 noiembrie 2020, pentru a da posibilitatea părţilor să poată formula concluzii cu privire la cauza C-81/19 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a fost soluţionată la 9 iulie 2020.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin acţiunea pendinte, reclamanţii B. şi A. au invocat caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în Contractul de credit nr. x/19.06.2008 solicitând instanţei să constate nulitatea acestei clauze şi stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-leu la valoarea de la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului şi să fie obligată pârâta la restituirea diferenţelor încasate de aceasta peste cursul valutar de la momentul semnării contractului şi la plata dobânzii legale.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenţii-reclamanţi este nefondat, iar sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel cu privire la clauza de risc valutar, decizia atacată este legală.

Contractul de credit încheiat între părţi a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elveţieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică principiului nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Astfel, contrar susţinerilor recurenţilor, în mod corect instanţa de apel, în concordanţă cu cele reţinute de prima instanţă, a constatat că, în speţă, clauza de risc valutar, inserată în art. IV din contract şi contestată de reclamanţi, reprezintă transpunerea principiului nominalismului, consacrat de lege, şi, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze.

Este esenţial de reţinut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva E., C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Totodată, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, astfel cum se susţine prin motivele de recurs, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Or, aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Cu atât mai mult recurenţii-reclamanţi nu pot invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutaţi de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, verificarea din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

În prezenta speţă nu se pune în discuţie suportarea vreunei diferenţe de curs valutar dintre cel valabil la cumpărare şi cel valabil la vânzare, pentru a se face aplicabilitatea jurisprudenţei CJUE (cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt), creditul fiind acordat în CHF, iar obligaţia de a rambursa ratele de credit este stipulată în aceeaşi monedă, situaţie faţă de care nu se pune problema efectuării unei operaţiuni valutare speculative de către bancă în detrimentul împrumutatului.

Recurenţii-reclamanţâi mai invocă faptul că riscul valutar este suportat numai de către împrumutat, raportându-se la situaţia intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda naţională.

În situaţia în care ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport de leu, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de bancă.

Având în vedere principiul nominalismului monetar, chiar şi în lipsa acestei clauze contractuale, pârâta-intimată ar fi avut dreptul de a solicita rambursarea creditului în moneda acordată.

Pe de altă parte, faptul că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoaşterea de către aceasta a modului cum va evalua cursul valutar. Aceasta cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

În cauză nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta-intimată avea cunoştinţă că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil faţă de moneda naţională şi a acţionat în consecinţă pentru a-şi procura câştigurile necuvenite.

Obligaţia de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiţii de transparenţă care să-i permită evaluarea consecinţelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiţii de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigenţelor europene şi naţionale. Nu se poate impune băncii în condiţii de responsabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluţiei pe termen lung a cursului CHF-LEU în cadrul obligaţiei generale de informare corectă aparţinând profesionistului deoarece, acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activităţii specifice ce o desfăşoară.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutaţii şi-au asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Aşa cum s-a reţinut, normele care reglementează principiului nominalismului monetar sunt dispoziţii supletive, de la care părţile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenţia încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situaţie, ambele părţi asumându-şi riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că nu poate fi admisă cererea formulată de către reclamanţi prin care s-a solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al francului elveţian la data încheierii contractului, întrucât urmăreşte înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor prin art. 1578 C. civ.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Prin urmare, efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurenţii-reclamanţi nu au deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reţine ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanţa de apel.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lor cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că au ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de apel a reţinut că acordarea creditelor în valută nu a fost şi nu este interzisă de lege, astfel cum rezultă din chiar prevederile Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar emis de Banca Naţională a României, act normativ invocat chiar de către recurentul-reclamant.

Astfel, conform art. 5 alin. (1) din secţiunea a IV-a din Capitolul II al Regulamentului, secţiune denumită "Regimul aplicabil rezidenţilor", rezidenţii au dreptul să dobândească, să deţină şi să utilizeze active financiare exprimate în valută. Potrivit alin. (2), sumele în moneda naţională şi în valute cotate - precum CHF - deţinute de rezidenţi pot fi convertite prin intermediul pieţei valutare. Prin alin. (3) s-a stipulat că rezidenţii pot deschide conturi în valută şi în moneda naţională la instituţii de credit şi alte instituţii asimilate acestora. Ca atare, atât dobândirea sumei împrumutate în CHF cât şi deschiderea unui cont bancar în această monedă - chiar dacă acesta a fost deschis în vederea restituirii sumei împrumutate, deoarece dispoziţia alin. (3) menţionată nu distinge - se circumscriu prevederilor art. 5 alin. (1) şi alin. (3) pre-citate, fiind, pe cale de consecinţă permise, fără a prezenta relevanţă dispoziţiile art. 3 din acelaşi act normativ.

Contractul de credit dedus judecăţii a dat naştere obligaţiei împrumutaţilor de a restitui suma de bani împrumutată în moneda CHF, conform acordului de voinţă al părţilor şi în conformitate cu dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864. Dată fiind forţa obligatorie a contractului, consacrată de art. 969 alin. (1) din C. civ. de la 1864, instanţa de judecată nu poate dispune modificarea convenţiei de credit cu privire la moneda împrumutului, indiferent de normele edictate de Banca Naţională a României în privinţa regimului valutar. Astfel de norme nu sunt menite a institui cerinţe de validitate a contractelor - caz în care s-ar pune în discuţie exclusiv problema nulităţii, nu şi a modificării contractului de către instanţa de judecată - ci de a asigura monitorizarea şi controlul tranzacţiilor valutare pe teritoriul ţării, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României.

Mai trebuie observat că prin Normele BNR nr. 10/2005 şi nr. 20/2006 şi Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite de către bănci, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.

Prin urmare, normele emise de Banca Naţională a României nu pot fi invocate de către recurenţii-reclamanţi în scopul de a obţine modificarea convenţiei încheiate cu banca, în sensul înlocuirii monedei contractului.

Înalta Curte apreciază că, teoria impreviziunii, invocată de reclamanţi în motivarea cererii - care a cunoscut o consacrare jurisprudenţială, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., ale cărui dispoziţii cuprinse în art. 1271 nu se aplică actelor juridice încheiate anterior datei de 01.10.2011, în temeiul art. 3 şi art. 102 din Legea nr. 71/2011 - nu este incidentă în speţă.

În mod corect a reţinut instanţa de apel faptul că, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

Considerentele în care Curtea Constituţională a dat dezlegări referitoare la principiul nominalismului monetar şi teoriei impreviziunii prin decizia nr. 623/2016 sunt integrate în decizia nr. 62/2017, pronunţată tot de Curtea Constituţională în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legii pentru completarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, exempli gratia în paragrafele 45-50 ale deciziei nr. 62/2017, ca atare această corelare făcută chiar de instanţa de contencios constituţional este obligatorie, neputând fi contrazisă.

Totodată, incidenţa deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale este de domeniul evidenţei în cauza de faţă (ea însăşi grefată pe un contract de credit încheiat de o instituţie bancară cu un consumator), chiar dacă vizează o problematică dezvoltată pe tărâmul Legii nr. 77/2017, întrucât şi acest act normativ are adresabilitate către raporturile juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, potrivit art. 1 alin. (1) din lege.

Ca urmare, toate argumentele aduse de instanţa de apel şi întemeiate pe dezlegările date de instanţa de contencios constituţional prin deciziile deja evocate sunt judicioase.

Nefiind îndeplinite condiţiile pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei privind riscul valutar, instanţa de apel a reţinut corect că nu se justifică cererea reclamanţilor privind restituirea sumelor încasate de pârâtă peste cursul valutar de la data semnării contractului şi a dobânzii legale aferente (obligarea la plata dobânzii legale fiind solicitată direct în apel cu încălcarea art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.).

Având în vedere că recurenţii au invocat în cadrul acestor susţineri şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că o atare critică este pur formală, întrucât nu au fost indicate motivele contradictorii, motivele străine de natura cauzei sau nemotivarea hotărârii, atare ipoteză normativă nefiind detaliată prin motivele de recurs.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1978/A din 16 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1978/A din 16 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2020.