CHF risk clause claim rejected; risk commission declared abusive and refund ordered

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 02.06.2016 sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. pentru ca instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:

1. constatarea caracterului abuziv al clauzei de comision de risc, stipulată în art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit nr. x/01.06.2007 şi în consecinţă constatarea nulităţii absolute a acesteia;

2. restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc/comision de administrare plus dobânda legală aplicabilă, calculată de la momentul plăţii până la momentul restituirii efective;

3. constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată la art. 4.1 din contractul de credit şi eliminarea acesteia;

4. stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului cu obligarea pârâtei la recalcularea sumelor achitate şi rezultate din diferenţa de curs valutar;

5. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat şi alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea acestui litigiu, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 5598 din 23.09.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzei referitoare la comisionul de risc, inserată la art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit nr. x/01.06.2007.

A obligat pârâta să plătească reclamanţilor sumele achitate de aceştia cu titlu de comision de risc/comision de administrare credit, precum si dobânda legală aferentă acestor sume, calculată de la data achitării comisioanelor până la data plăţii efective.

A respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei soluţii au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâta, cererile de apel fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 15 iunie 2017.

Prin decizia civilă nr. 1466 A din 25 septembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelurile declarate de apelanţii - reclamanţi A. şi B. şi de către apelanta - pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 5598 din data de 23.09.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, ca nefondate.

La data de 20 februarie 2019, recurenţii-reclamanţi au formulat cerere de repunere în termenul de recurs şi, totodată, cerere de recurs împotriva deciziei nr. 1466 A din 25 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă .

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 1 martie 2019.

Au solicitat repunerea în termenul de declarare a recursului, în baza dispoziţiilor art. 186 C. proc. civ., motivat de împrejurarea că la termenul de judecată din data de 25 septembrie 2017, când a fost pronunţată decizia recurată, instanţa de apel a luat act de schimbarea domiciliului ales al recurenţilor-reclamanţi la adresa noului apărător ales, respectiv SC D., având sediul în Bucureşti, str. x BC, Bucureşti .

Prin cererea de recurs, recurenţii-reclamanţi au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

În cadrul cazului de casare prevăzut de dispoziţiile anterior menţionate, au arătat că este unanim acceptată interpretarea conform căreia încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de tege.

Au susţinut că, în prezenta cauză, instanţa de apel a pronunţat decizia civilă nr. 1466A/25.09.2017 prin aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât instanţa a menţionat că în cauză sunt aplicabile, ope legis, dispoziţiile art. 1578 din C. civ., care reglementează principiul nominalismului monetar, fără a putea fi analizat, pe fond, caracterul abuziv al clauzelor contractuale criticate.

În opinia recurenţilor, interpretarea şi aplicarea textului de lege menţionat şi a celorlalte norme de drept material incidente este în vădită contradicţie atât cu decizia pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauză Andriciuc, invocată de instanţa de apel, cât şi cu Ordonanţa Curţii din data de 22.02.2018, pronunţată în cauza C-119/17, E. împotriva OTP BANK.

Au considerat că instanţa de apel avea obligaţia de a analiza dacă în prezenta cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată a fi o clauză abuzivă.

Astfel, soluţia adoptată de Curtea de Apel Bucureşti, de respingere a apelului formulat, întrucât "prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie supletivă ce se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi" a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au făcut referire la prevederile art. 4 alin. (4) şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care asigură transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, în raport cu care au subliniat că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

În acord cu aceste dispoziţii legale, au arătat că mecanismul de verificare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale exclude de la examinare prevederile contractuale care privesc obiectul principal al contractului şi cele care pun în discuţie raportul dintre cerinţele de preţ sau remuneraţie faţă de serviciile prestate sau bunurile livrate consumatorului, în privinţa acestora din urmă neexistând un criteriu obiectiv sau barem care să poată încadra şi ghida controlul acestui caracter adecvat.

Făcând referire la prevederile art. 3 lit. i) din Directiva 2008/48 şi la cele ale art. 7 pct. 6 din O.U.G. nr. 50/2010, care asigură transpunerea în dreptul intern a prevederilor Directivei 2008/48, au precizat că art. 4.1. din Convenţia de credit nr. x/01.06.2007 se subsumează conceptului clasic al clauzelor de adeziune, fiind, în mod manifest, nenegociată direct cu consumatorul, deoarece dispoziţia instituie obligaţia de restituire a împrumutului în franci elveţieni (CHF), indiferent de evoluţia cursului faţă de moneda naţională la data plăţii.

Au făcut, de asemenea, referire la art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, republicată, privind protecţia consumatorilor, ale cărui prevederi sunt reiterate în art. 44 din Legea nr. 296/2004, în forma în vigoare Ia data încheierii contractului de credit (devenit art. 45 după republicarea actului normativ), la dispoziţiile art. 47 din. Legea nr. 296/2004 (devenit art, 48 după republicarea actului normativ) şi la textul art. 27 lit. a) din aceeaşi Lege, care prevede dreptul consumatorilor de a fi protejaţi împotriva riscului de a li se presta un serviciu care ar putea să le aducă atingere drepturilor şi intereselor legitime, precum şi dreptul de a fi informaţi complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea sa corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum şi de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori.

Astfel, au considerat că în cazul contractului de credit încheiat de recurenţi, informarea asumată de profesionist a fost sumară, înşelătoare, incompletă, riscul valutar nu a fost prezentat în niciun fel, produsul de creditare a fost oferit ca deosebit de avantajos, doar pe baza cursului actual al monedei în care era "denominat" creditul, ascunzându-se trăsăturile esenţiale şi cunoscute de profesionişti ale acestei monede de refugiu.

Au menţionat dispoziţiile art. 970 din C. civ. din 1864, care obligă, cumulativ, la respectarea unei îndatoriri substanţiale de bună-credinţă în executarea contractelor, dar şi la urmările pe care legea, echitatea sau obiceiul le dau obligaţiei după natura sa. Or, a plăti un preţ cu mult mai mare sau mai mic decât valoarea reală a bunului din momentul executării prestaţiilor este contrar bunei-credinţe şi echităţii, iar partea contractantă care solicită executarea unei prestaţii care duce la ruina economică a celeilalte părţi ar putea fi considerată că săvârşeşte un abuz de drept.

Recurenţii-reclamanţi au considerat că această îndatorire tradiţională din contractele de drept comun este întărită de Directiva 93/13/CEE, de Legea nr. 193/2000 şi de art. 78 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului (devenit art. 79 în urma republicării din 2008), care prevăd, ca o îndatorire de rezultat, existenţa unui echilibru între drepturile şi obligaţiile consumatorului şi ale profesionistului în cazul contractelor de adeziune,

Au invocat în susţinerea recursului practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi au solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale a României.

La data de 5 aprilie 2019, intimata-pârâtă C. S.A. a depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precum şi înscrisuri doveditoare, în apărare.

Recurenţii-reclamanţi au formulat răspuns la întâmpinarea intimatei-pârâte.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 22 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi, care nu au depus puncte de vedere asupra raportului întocmit.

Prin încheierea din 20 martie 2020, Înalta Curte a admis cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurenţii-reclamanţi B. şi A., a admis în principiu recursul şi a constat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin rezoluţia din 13 mai 2020 s-a stabilit termen de judecată pentru soluţionarea recursului la data de 10 iulie 2020, termen la care s-a dispus amânarea judecării cauzei la 25 noiembrie 2020, pentru a da posibilitatea părţilor să poată formula concluzii cu privire la cauza C-81/19 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a fost soluţionată la 9 iulie 2020.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenţii-reclamanţi este nefondat, iar sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel cu privire la clauza de risc valutar, decizia atacată este legală.

Contractul de credit încheiat între părţi a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elveţieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică principiului nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Astfel, contrar susţinerilor recurenţilor, în mod corect instanţa de apel, în concordanţă cu cele reţinute de prima instanţă, a constatat că, în speţă, clauza de risc valutar, inserată în art. 4.1 din contract şi contestată de reclamanţi, reprezintă transpunerea principiului nominalismului, consacrat de lege, şi, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze.

Este esenţial de reţinut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva C., C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Totodată, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, astfel cum se susţine prin motivele de recurs, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, clauza prevăzută de art. 4.1 din contract reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Or, aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Cu atât mai mult recurentul-reclamant nu poate invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

În prezenta speţă nu se pune în discuţie suportarea vreunei diferenţe de curs valutar dintre cel valabil la cumpărare şi cel valabil la vânzare, pentru a se face aplicabilitatea jurisprudenţei CJUE (cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt), creditul fiind acordat în CHF, iar obligaţia de a rambursa ratele de credit este stipulată în aceeaşi monedă, situaţie faţă de care nu se pune problema efectuării unei operaţiuni valutare speculative de către bancă în detrimentul împrumutatului.

Recurenţii-reclamanţi mai invocă faptul că riscul valutar este suportat numai de către împrumutaţi, raportându-se la situaţia intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda naţională.

În situaţia în care ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport de leu, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de bancă.

Având în vedere principiul nominalismului monetar, chiar şi în lipsa acestei clauze contractuale, pârâta-intimată ar fi avut dreptul de a solicita rambursarea creditului în moneda acordată.

Pe de altă parte, faptul că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoaşterea de către aceasta a modului cum va evalua cursul valutar. Aceasta cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

În cauză nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta-intimată avea cunoştinţă că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil faţă de moneda naţională şi a acţionat în consecinţă pentru a-şi procura câştigurile necuvenite.

Obligaţia de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiţii de transparenţă care să-i permită evaluarea consecinţelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiţii de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigenţelor europene şi naţionale. Nu se poate impune băncii în condiţii de responsabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluţiei pe termen lung a cursului CHF-LEU în cadrul obligaţiei generale de informare corectă aparţinând profesionistului deoarece, acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activităţii specifice ce o desfăşoară.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutaţii şi-au asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Aşa cum s-a reţinut, normele care reglementează principiului nominalismului monetar sunt dispoziţii supletive, de la care părţile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenţia încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situaţie, ambele părţi asumându-şi riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că nu poate fi admisă cererea formulată de către reclamant prin care s-a solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al francului elveţian la data încheierii contractului, întrucât urmăreşte înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor prin art. 1578 C. civ.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Prin urmare, efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurenţii-reclamanţi nu au deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reţine ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanţa de apel.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

Cât priveşte riscul valutar, acesta ţine efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naţionale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar, dar şi în Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Contractul de credit dedus judecăţii a dat naştere obligaţiei împrumutatului de a restitui suma de bani împrumutată în moneda CHF, conform acordului de voinţă al părţilor şi în conformitate cu dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864. Dată fiind forţa obligatorie a contractului, consacrată de art. 969 alin. (1) din C. civ. de la 1864, instanţa de judecată nu poate dispune modificarea convenţiei de credit cu privire la moneda împrumutului, indiferent de normele edictate de Banca Naţională a României în privinţa regimului valutar. Astfel de norme nu sunt menite a institui cerinţe de validitate a contractelor - caz în care s-ar pune în discuţie exclusiv problema nulităţii, nu şi a modificării contractului de către instanţa de judecată - ci de a asigura monitorizarea şi controlul tranzacţiilor valutare pe teritoriul ţării, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României.

Prin urmare, normele emise de Banca Naţională a României nu pot fi invocate de către recurenţii-reclamanţi în scopul de a obţine modificarea convenţiei încheiate cu banca, în sensul înlocuirii monedei contractului.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), în acord cu jurisprudenţa CJUE, raţionament întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1466A din 25 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1466A din 25 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2020.