Abusiveness of currency risk clause in foreign currency loans: exclusion from consumer protection scope via monetary nominalism principle

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 29.08.2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. si B. în contradictoriu cu C. S.A au solicitat:

- să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 5.1 b) din Contractul de credit nr. x din data de 13.12.2007, cu privire la comisionul de acordare în cuantum de 2,00%, calculat la valoarea totală a creditului (aprox. 2.100 CHF = 8.442 RON, la data introducerii cererii de chemare in judecata, 1 CHF = 4.02 RON), să se dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract si restituirea sumei achitate cu acest titlu;

- să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 5.1 c) din Contractul de credit nr. x din data de 13.12.2007, cu privire la comisionul de administrare în cuantum de 1,00% anual, calculat la valoarea totala a creditului perceput lunar împreună cu rata (aprox. 105.000 CHF * 1% * 12 luni * 10 ani (perioada achitata) = 126.000 CHF = 506.520 RON, la data introducerii cererii de chemare în judecată, 1 CHF = 4.02 RON), să se dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract şi restituirea sumei achitate cu acest titlu;

- să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 4.3. din Contractul de credit nr. x din data de 13.12.2007 cu privire la perceperea dobânzii penalizatoare în cuantum de 50% p.p. pe an peste rata dobânzii, calculată conform condiţiilor prevăzute în Contract, să se dispună eliminarea acestei clauze abuzive din Contract şi restituirea sumelor achitate cu acest titlu;

- să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 5.1 e) din Contractul de credit nr. x din data de 13.12.2007 - Act adiţional nr. x din data de 23.08.2010 cât şi următoarele, cu privire la comisionul aferent serviciilor suplimentare (reeşalonarea) în cuantum de 0.64%, calculat la valoarea creditului şi perceput lunar cu rata începând cu 23.09.2011 (aprox. 52.48 CHF/luna = 210 RON * 84 luni - menţinut până în prezent = 4.408 CHF = 17.720 RON, la data introducerii cererii de chemare în judecată, 1 CHF = 4.02 RON), să se dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract şi restituirea sumei achitate cu acest titlu;

- să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, prevăzută la art. 9.1 din Contractul de credit nr. x din data de 13.12.2007, şi pe cale de consecinţă eliminarea acesteia;

- să fie obligată pârâta la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către banca pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului indicat în cerere (2.12 RON) ca efect al constatării ca abuzivă a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor;

- să fie obligată pârâta la restituirea diferenţelor încasate de către aceasta peste cursul valutar de la momentul semnării contactului, ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei de risc valutar;

- să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale, calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plăţii lor şi până la data achitării efective a debitului;

Prin sentinţa nr. 802 din 15 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă cererea a fost respinsă ca neîntemeiată, fiind obligaţi reclamanţii la plata în solidar a sumei de 4924,46 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii A. şi B..

Prin decizia civilă nr. 66 din 11 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 802/15.03.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, ca nefondat, şi au fost obligaţi apelanţii, în solidar faţă de intimată şi în cote egale între aceştia, la plata sumei de 2771,81 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenţii-reclamanţi A. şi B. care au solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate cu consecinţa rejudecării, în sensul admiterii apelului formulat împotriva sentinţei apelate şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în raport de dispoziţiile art. 453 C. proc. civ.

Consideră recurenţii-reclamanţi că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea normelor de drept material aplicabil în materia protecţiei consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 şi Directiva nr. 93/13/CEE.

Argumentaţia adusă în susţinerea acestei critici vizează, în esenţă, următoarele aspecte.

Tribunalul Bucureşti a reţinut faptul că sunt elemente care formează costul total al creditului şi clauzele referitoare la perceperea comisionului de acordare şi de administrare, iar acestea sunt redactate în mod clar si inteligibil.

Or, clauzele care prevăd perceperea unor comisioane de acordare şi de administrare nu fac parte din obiectul principal al contractului şi nu au fost negociate. CJUE a stabilit că se circumscriu noţiunii "obiectul principal al contractului" clauzele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care îl caracterizează, iar clauzele care au un caracter accesoriu nu pot fi încadrate la "obiectul principal al contractului".

Cu privire la comisionul de procesare şi la comisionul de administrare, Tribunalul s-a rezumat la a menţiona că modalitatea de redactare este neechivocă, că banca a respectat şi a îndeplinit obligaţia de transparenţă şi că aceasta nu are o obligaţie de educare/consiliere comercială a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate.

Instanţa de apel a făcut abstracţie de faptul că aceste comisioane nu sunt esenţiale pentru contract, astfel încât nu fac parte din obiectul principal al contractului, deci trebuie analizate prin prisma Legii nr. 193/2000, şi că Directiva nr. 93/13/CEE pune în sarcina creditorului obligaţii de informare şi de furnizare de explicaţii, pentru ca împrumutatul să poată efectua o alegere în cunoştinţă de cauză la contractarea unui credit.

Recurenţii prezintă o serie de consideraţii de ordin teoretic şi aspecte din jurisprudenţa CJUE cu privire la lipsa caracterului negociat al clauzelor contractuale, la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, relevând faptul că se impune existenţa unui mecanism clar de calcul al preţului unui serviciu şi apreciind că, în cauză, comisionul de administrare, calculat şi perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului şi, în plus, creând Băncii un avantaj concurenţial contrar uzanţelor cinstite faţă de celelalte bănci. Acest comision nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul ca lezează interesele economice ale recurenţilor, aduce atingere si mediului concurenţial al Băncii, dezavantajând băncile concurente, prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobânda sub denumirea de comision.

Arată recurenţii că în conţinutul contractului nu se defineşte comisionul de administrare credit si nici motivul pentru care este perceput, nu se explică transparent care sunt serviciile prestate şi cum calculează banca valoarea acestora, comisionul de administrare fiind nejustificat, întrucât banca nu efectuează niciun serviciu in schimbul lui, deoarece pentru acordarea împrumutului şi îndeplinirea obligaţiilor contractuale ea încasează dobânda. Apreciază recurenţii că nu au fost informaţi corespunzător, cu privire la obligaţia de a plăti comisionul de administrare a creditului şi la prestaţia băncii in schimbul acestui comision, context în care consideră că nu prezintă relevanţă faptul ca sumele respective au fost incluse în graficul de rambursare, parte integranta a contractului de credit.

Or, se arată că, în mod eronat, instanţa de apel apreciază, contrar concluziei la care a ajuns instanţa de fond, ca nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze, prin prisma sesizării respectării limbajului clar şi inteligibil utilizat de profesionist, a existenţei unei componente fixe, fără posibilitatea de modificare, a cărei valoare poate fi estimată de consumator, încă de la momentul semnării actului. Comisioanele contestate nu fac parte din obiectul principal al contractului, acestea nereferindu-se la prestaţia caracteristica, esenţiala a contractului. Comisioanele sunt accesorii obiectului principal si reprezintă costuri adiacente, suplimentare prestaţiei esenţiale. Aceste comisioane nu pot face parte din preţul contractului.

Conform art. 3 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE se consideră întotdeauna ca o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune, cum este şi cazul contractului in discuţie.

Recurenţii precizează că, potrivit clauzei criticate, au fost obligaţi, pe lângă plata unei rate lunare compusă dintr-o dobândă, oricum calculată în mod abuziv şi la plata unui comision de administrare lunar, comision nenegociat, acest procent de 0.1%, nefiind calculat la soldul rămas de achitat, ci la valoarea creditului.

Ca o consecinţă a caracterului abuziv al clauzelor menţionate, recurenţii consideră că instanţa urmează sa dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu privire la restituirea prestaţiilor efectuate de reclamanţi în baza clauzelor abuzive, în aplicarea principiului retroactivităţii (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât şi pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) şi a principiului restabilirii situaţiei anterioare (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze anulate trebuie restituit), în temeiul dispoziţiilor art. 992, art. 1092 şi următoarele C. civ. 1864 (aplicabil în raport de data încheierii contractului), care reglementează instituţia plăţii nedatorate.

Recurenţii solicită instanţei să constate, în cauză, întrunirea condiţiilor plăţii nedatorate, în cazul executării unei obligaţii nule: existenţa unei plăţi - sumele achitate de solvens (reclamanţii) în temeiul clauzelor abuzive şi inexistenţa datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată - prevederea contractuală anulată apare ca şi când nu ar fi existat.

Cu privire la acordarea dobânzii legale, recurenţii solicită instanţei să reţină aplicabilitatea prevederilor art. 1082 C. civ. coroborate cu prevederile art. 1088 C. civ. şi să constate că sunt pe deplin îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru curgerea de drept a dobânzii penalizatoare.

În ceea ce priveşte clauza privind riscul valutar şi restituirea sumelor percepute din diferenţele de curs valutar, recurenţii învederează faptul că Banca nu a respectat obligaţia de informare a clientului, riscurile de indexare a cursului valutar nefiind discutate cu recurenţii, aceştia neavând posibilitatea de a reflecta înainte de încheierea contractului cu privire Ia riscurile încheierii acestuia în CHF, în condiţiile în care produsul contractual specific implică riscuri majore, obligaţia de informare fiind în acord şi cu dispoziţiile art. 6 din Legea 289/2004 şi Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit, o astfel de obligaţie fiind instituită şi de Directiva 2008/48/CE.

Consideră recurenţii că Banca avea obligaţia de a atrage atenţia clientului asupra pericolelor şi riscurilor unei operaţiuni determinate, de a explica riscurile implicate de un credit în moneda străină şi de a furniza informaţii legate de oportunitatea sau inoportunitatea încheierii unui astfel de contract.

Învederează recurenţii că între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante există un dezechilibru semnificativ în defavoarea clientului, aceştia fiind singurii obligaţi să suporte riscul valutar, cu explicaţia concretă că deprecierea leului faţă de CHF a fost una extrem de ridicată. Banca cu rea-credinţă a format consumatorului o impresie falsă cu privire la faptul că un credit în CHF era net favorabil altor produse de creditare şi nu au prezentat dezavantajele acestui produs.

Dezechilibrul major constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaşte şi anticipa mărimea obligaţiilor sale. Banca a stipulat în convenţia cu împrumutaţii obligaţia acestora de a suporta exclusiv diferenţele de schimb valutar, fără vreo distincţie şi limitare a întinderii acestei obligaţii. Aşadar, se arată, în cazul dublării valorii CHF în raport cu moneda naţională, convenţiile de credit încheiate de părţi dobândesc un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut. In sensul arătat recurenţii fac ample referiri Ia jurisprudenţa CJUE şi prezintă aspecte de ordin teoretic.

Recurenţii arată că art. 970 C. civ. din 1864, obligă cumulativ la respectarea unei îndatoriri substanţiale de bună-credinţă în executarea contractelor dar şi la toate urmările pe care legea, echitatea sau obiceiul le dau obligaţiei după natura sa. Această îndatorire tradiţională din contractele de drept comun este întărită de Directiva nr. 93/13/CEE, de Legea nr. 193/2000 şi de art. 78 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului (devenit art. 79 în urma republicării din 2008), care prevăd, ca o îndatorire de rezultat, existenţa unui echilibru între drepturile şi obligaţiile consumatorului şi ale profesionistului în cazul contractelor de adeziune.

Consideră recurenţii că instanţa de apel a concluzionat în mod greşit că soluţia tribunalului este corectă şi legală, având în vedere că prevederile ce reglementează riscul valutar reflectă un act cu putere de lege, care este obligatoriu, acestea fiind excluse de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi respectiv de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 din domeniul de aplicare al acestor norme de protecţie, cu consecinţa că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestor clauze, pe cale de consecinţă nu se poate examina dacă respectiva clauză a fost inserată fără a respecta obligaţia de informare, consiliere şi avertizare a consumatorului in legătură cu riscul contractării unui credit in CHF.

Referitor la teoria impreviziunii şi la Decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, reţinute de instanţa de apel în cuprinsul motivării hotărârii, recurenţii arată că impreviziunea intervine când în executarea contractului a intervenit un eveniment excepţional ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de părţi la data încheierii contractului, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului.

Astfel, recurenţii susţin că impreviziunea vizează numai riscul supra-adăugat şi, în condiţiile intervenire acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice şi juridice.

Intimata-pârâtă C. S.A a formulat întâmpinare prin care, în principal, a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare în drept iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 22 noiembrie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 20 martie 2020, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, a admis în principiu recursul şi a constat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin rezoluţia din 13 mai 2020, s-a stabilit termen de judecată pentru soluţionarea recursului la data de 10 iulie 2020, termen la care s-a dispus amânarea judecării cauzei la 25 noiembrie 2020, pentru a da posibilitatea părţilor să poată formula concluzii cu privire la cauza C-81/19 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a fost soluţionată la 9 iulie 2020.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Criticile referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material incidente în soluţionarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisioanele de acordare şi de administrare, critici ce pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecţiei consumatorului, chiar şi cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. În consecinţă, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

Referitor la caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare prevăzut de art. 5.1 lit. b) din Contractul de credit şi de garanţie nr. x din 13 decembrie 2007, în mod corect instanţa de apel a statuat că, deşi nu a fost negociat, acesta nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind îndeplinite condiţiile pentru constatarea caracterului abuziv al acestei clauze.

În acest sens, curtea de apel a constatat că există din partea băncii o contraprestaţie pentru comisionul de acordare, întrucât, aşa cum reiese din denumirea sa, suma solicitată cu acest titlu vizează operaţiunile necesare vărsării sumelor de bani în contul clientului şi operaţiunile efectuate în vederea încheierii contractului, în contract fiind precizat cuantumul sumei, modul de calcul, mecanismul fiind în mod clar şi precis indicat.

Cât priveşte critica vizând caracterul abuziv al clauzei prin care s-a stabilit în sarcina reclamanţilor obligaţia de a achita un comision de administrare lunar de 1% anual, instanţa supremă reţine că instanţele devolutive au verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi au reţinut, contrar susţinerii recurenţilor, că din chiar denumirea comisionului se pot deprinde serviciile pe care banca le prestează pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar şi inteligibil exprimată.

În ceea ce priveşte pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, este de subliniat că instanţa de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

În Hotărârea din 09.07.2015, pronunţată în cauza Maria Bucura C-348/14, s-a statuat că articolele 3-5 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că, în cadrul aprecierii sale cu privire la caracterul abuziv, revine instanţei naţionale obligaţia să verifice că, în cauza în discuţie, au fost comunicate consumatorului toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul total al împrumutului său.

Contractul de credit specifică prestaţiile băncii şi raţiunea perceperii acestui comision. Obligaţia de plată a comisionului de administrare urmăreşte să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutatului, pentru monitorizarea ori efectuarea de operaţiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părţi reprezintă numai una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă şi îndeplinirea celorlalte două condiţii, în mod cumulativ. Or, în cauză nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, câtă vreme prin inserarea acestor clauze privind comisionul de acordare şi de administrare, recurenţii nu au fost puşi într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, având în vedere că la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unor astfel de comisioane sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea şi administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, astfel că nu a fost impusă consumatorilor nicio obligaţie suplimentară faţă de cele existente în legislaţia naţională, iar reclamanţii au avut posibilitatea de a prefigura atât condiţiile de percepere a comisioanelor, cât şi contraprestaţia băncii în schimbul acestora.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Or instanţa de apel a procedat la analiza acestor elemente, reţinând că există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale, în ceea ce îi priveşte. Valoarea comisionului de administrare, metoda de calcul şi data perceperii acestuia rezultă din stipulaţiile contractuale, recurenţii-reclamanţi fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi priveşte.

Nu pot fi reţinute nici afirmaţiile recurenţilor-reclamanţi potrivit cărora comisionul de administrare disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acest comision ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului.

Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzelor care reglementează comisionul acordare şi comisionul de administrare sunt neîntemeiate.

Cum accesoriul urmează soarta principalului, este neîntemeiată şi solicitarea recurenţilor-reclamanţi privind restituirea sumelor achitate în baza acestor clauze şi acordarea dobânzii legale.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenţii-reclamanţi este nefondat şi sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel cu privire la clauza de risc valutar.

Contractul de credit încheiat între părţi a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elveţieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică principiului nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Astfel, contrar susţinerilor recurenţilor, în mod corect instanţa de apel, în concordanţă cu cele reţinute de prima instanţă, a constatat că, în speţă, clauza de risc valutar, inserată în contract, reprezintă transpunerea principiului nominalismului, consacrat de lege, şi, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze.

Este esenţial de reţinut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Totodată, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, astfel cum se susţine prin motivele de recurs, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, clauza prevăzută de art. 9.1 din contract şi contestată de reclamanţi, reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Or, aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului, ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Având în vedere principiul nominalismului monetar, chiar şi în lipsa acestei clauze contractuale, banca ar fi avut dreptul de a solicita rambursarea creditului în moneda acordată.

Pe de altă parte, faptul că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoaşterea de către aceasta a modului cum va evalua cursul valutar. Aceasta cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

În cauză nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că, la momentul încheierii contractului de credit, banca avea cunoştinţă că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil faţă de moneda naţională şi a acţionat în consecinţă pentru a-şi procura câştigurile necuvenite.

Obligaţia de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiţii de transparenţă care să-i permită evaluarea consecinţelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiţii de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigenţelor europene şi naţionale. Nu se poate impune băncii în condiţii de responsabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluţiei pe termen lung a cursului CHF-LEU în cadrul obligaţiei generale de informare corectă aparţinând profesionistului deoarece, acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activităţii specifice ce o desfăşoară.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutaţii şi-au asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Aşa cum s-a reţinut, normele care reglementează principiului nominalismului monetar sunt dispoziţii supletive, de la care părţile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenţia încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situaţie, ambele părţi asumându-şi riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar, cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

Înalta Curte reţine că reclamanţii au invocat caracterul abuziv al unor clauze contractuale, care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, în timp ce impreviziunea are în vedere un contract valabil încheiat, care, urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurenţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 66 din 11 ianuarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, Înalta Curte îi va obliga pe recurenţi la plata sumei de 3964,75 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. S.A., conform dovezilor depuse la filele x.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 66 din 11 ianuarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi B. şi A. la plata sumei de 3964,75 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2020.