Borrowers lose appeal on loan fee and currency risk clauses; adverse costs affirmed and appeal costs awarded.

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22.01.2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.A. şi D., au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa:

(1) să se constate nulitatea absolută a clauzelor privitoare la comisionul de acordare şi comisionul de administrare, respectiv cele de la art. 5.1 lit. b) şi c) din condiţiile speciale ale contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/10.07.2008 şi art. 5.1 lit. c) din actul adiţional nr. x/25.08.2011, actul adiţional nr. x/08.10.2012 privitor la comisionul de administrare şi actul adiţional din data de 17.09.2010;

(2) să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, respectiv art. 2.4. din condiţiile speciale ale contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/10.07.2008;

(3) să se dispună stabilizarea ("îngheţarea") cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, 10.07.2008, respectiv 1CHF = 2,1849 RON, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

(4) să se dispună obligarea pârâtei să restituie reclamanţilor sumele actualizate cu indicele de inflaţie calculat acestora până la plata efectivă, sume încasate începând cu data încheierii contractului şi, în continuare, până la data modificării convenţiei, comisionul de administrare fiind în sumă de 5.509,52 CHF, iar comisionul de acordare în sumă de 2.182.50 CHF, sume la care să se aplice dobânda legala în raport cu fiecare plată;

(5) să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6017 din 29 octombrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2015, s-au respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulata de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.A şi D., prin mandatar S.C. C. S.A.; s-a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtelor de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii reclamanţi B. şi A., cât şi pârâtele S.C. C. S.A. şi D. PRIN MANDATAR C. S.A.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia nr. 1303A/2017 din 8 septembrie 2017 a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 6017 din 29 octombrie 2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

A admis apelul formulat de către pârâtele C. S.A., D., prin mandatar C. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 6017 din 29.10.2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că au fost obligaţi apelanţii-reclamanţi A. şi B. la plata în favoarea apelantei-pârâte C. S.A. a sumei de 6.624,72 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată la fond.

A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate şi au fost obligaţi apelanţii-reclamanţi A. şi B. la plata în favoarea apelantelor-pârâte a sumei de 218,10 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei nr. 1303A/2017 din 8 septembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat recurs reclamanţii B. şi A., prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei civile si, pe cale de consecinţă, să fie admisă acţiunea astfel cum a fost formulată şi obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecata efectuate cu acest proces (fond, apel si recurs). În subsidiar, in temeiul dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., au solicitat reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocat întrucât acestea sunt vădit disproporţionate în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţine că instanţa de apel in mod greşit a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii clauzelor comisionul de acordare si comisionul de administrare, art. 5.1 lit. b) şi c) din condiţii speciale ale convenţiei de contractului de facilitate de credit de garanţie nr. x din data de 10.07.2008 şi art. 5.1 lit. c) din actul adiţional nr. x/25.08.2011, actul adiţional nr. x/08.10.2012 privitor la comisionul de administrare şi actul adiţional din data de 17.09.2010, pe considerentul că nu sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului; nu este respectată cerinţa bunei-credinţe.

Consideră că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că suma de 2.182,50 CHF s-a încasat de către bancă cu titlu de "depunere numerar alimentare cont". Potrivit extrasului emis la data de 21.07.2008 aceasta a fost încasat cu titlu de "comision încasare", instanţa apreciind în mod greşit faptul că acesta se referă la depunerea în numerar a sumei sus-amintite.

În ceea ce priveşte reţinerea instanţei de apel în sensul că cererea precizatoare s-a depus după primul termen la care reclamanţii au fost legal citaţi, respectiv 11.06.2015, susţine că prin această cerere s-a explicat, la solicitările instanţei de judecată, modul de calcul, fiind expuse aceleaşi susţineri ca şi in acţiunea introductivă.

Comisionul de administrare şi comisionul de acordare nu sunt definite prin convenţie, susţin recurenţii; simpla menţionare a valorii si a perioadei pentru care este datorat, fără ca recurenţii-reclamanţii să aibă posibilitatea de a cunoaşte motivele care determină perceperea acestuia, nu este echivalentul unei negocieri.

Consideră că aceste comisioane nu au fost negociate între părţi, negocierea nu se rezumă la "luarea la cunoştinţă" a existenţei comisioanelor, iar legea nu impune ca doar clauzele care prezintă un interes mai mare pentru clienţi să fie clar exprimate, ci se referă la integralitatea prevederilor contractuale.

Astfel, arată că perceperea comisionului de administrare (de 0,15% din soldul creditului, plătibil lunar) creează un vădit dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul recurenţilor consumatori, aceştia fiind obligaţi, pentru cauze necunoscute, la plata unei importante sume de bani şi contravine bunei - credinţe, în condiţiile în care pârâta percepe lunar 0,15%, din soldul creditului pentru motive necunoscute de reclamanţi. Prin urmare, comisionul de administrare nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinţei sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută.

Recurenţii susţin că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că era în sarcina reclamanţilor sarcina probei privind răsturnarea prezumţiei că atât contractul de credit, cât şi actele adiţionale au fost negociate anterior semnării.

Totodată, consideră că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că acest comison, denumit comision de administrare, se achită lunar, pe toată durata creditului, se raportează la valoarea iniţială a creditului, ceea ce conduce la plata unei sume ce nu este corelată cu valoarea soldului rămas de achitat în fiecare lună de plată şi de fapt, acest comision de administrare are natura unei dobânzi mascate, suplimentare.

Mai arată că instanţa de apel în mod greşit a reţinut faptul că reclamanţii au cunoscut faptul că un comision de administrare presupune activităţi din partea băncii de monitorizarea a creditului pe toată perioada derulării. Comisionul de administrare în cuantum de 0.15% din soldul creditului nu este unul justificat şi echilibrat cu presupusele activităţi de administrare pe care instanţa de apel le-a apreciat fără a avea probe în acest sens, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul contractului nu se menţionează care sunt activităţile de administrarea pe care le-ar efectua banca pe întreaga derulare a contractului de credit.

Totodată, consideră că instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că au fost negociate clauzele, cu atât mai mult cu cât recurenţii au încheiat alte două acte adiţionale cu banca; atât contractul cât si actele adiţionale au fost preformulate, recurenţii neputând interveni în modificarea clauzelor contractuale, oferta şi contractul de credit fiind semnate în aceeaşi zi.

Susţin că au formulat nenumărate cereri la bancă prin care au arătat că nu sunt de acord cu încasarea comisioanelor.

Printr-o altă critică, recurenţii apreciază că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că banca nu poate fi obligată să suporte riscul valutar prin îngheţarea cursului monedei creditului la nivelul francului elvenţian de la data acordării creditului.

S-a reţinut eronat, în opinia recurenţilor, faptul că banca nu avea cunoştinţe la momentul încheierii contractului de credit de evoluţia cursului valutar CHF, din moment ce este de notorietate faptul că toate băncile prezentau aceasta oferta în CHF ca fiind cea mai avantajoasă. Mai mult decât atât, la momentul în care s-a virat suma creditată, banca nu a avut franci elveţieni şi a efectuat cursul valutar în euro.

Creşterea accelerată a valorii CHF faţă de moneda naţională, cu implicaţii negative directe asupra costurilor împrumutului ce se răsfrâng asupra ratelor precum şi a comisioanelor de schimb valutar, din leu în euro şi din euro în CHF, au determinat o schimbare a condiţiilor contractuale avute în vedere la data contractării creditului şi, în consecinţă, incumbau în sarcina reclamanţilor obligaţii vădit disproporţionale faţă de cele în considerarea cărora şi-au exprimat voinţa de a se angaja juridic.

Clauza de risc valutar este o clauza abuzivă, consideră recurenţii, întrucât, raportat la momentul încheierii contractului şi la circumstanţele acestuia, precum şi la caracterul său prestabilit şi impus consumatorului fără a-i acorda posibilitatea influenţării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator, cu toate consecinţele negative asupra posibilităţii de respectare a obligaţiilor contractuale.

Astfel, caracterul abuziv al acestei clauze rezidă în faptul că obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului.

Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorilor, determinând onerozitatea excesivă a executării obligaţiei de către consumatori, recurenţii consideră că se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţarea cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi care să corespundă manifestării de voinţă în sensul angajării în acest raport juridic.

Susţin recurenţii că prin clauzele de risc valutar s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, evident în detrimentul consumatorului. Banca a stipulat în convenţiile încheiate cu reclamantul obligaţia acestuia de a suporta exclusiv diferenţele de schimb valutar, fără nicio distincţie şi fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligaţii, astfel că în situaţia dublării valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională, convenţiile de credit încheiate între părţi dobândesc un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut; clauza de risc valutar, care incumbă mod exclusiv consumatorilor, denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei consumatorului şi conferirea băncii unui avantaj economic vădit disproporţionat.

Atât suma împrumutată (capitalul), precum şi dobânda şi comisioanele percepute pentru credit sunt plătite de asemenea, în franci elveţieni la cursul de schimb din momentul plăţii, determinând astfel, pe fondul dublării valorii de schimb a francului elveţian, un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, respectiv creşterea nejustificată a beneficiilor băncii, în dauna consumatorilor, cu toate consecinţele negative asupra posibilităţii de respectare a obligaţiilor contractuale. Invocă considerentele reţinute în cauza C - 26/13, Kasler şi Kaslerne Rabai a CJUE, referitoare la Directiva 93/13/CEE şi, mai precis, la aprecierea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contracte de împrumut ipotecar încheiat în valută garantat printr-o ipotecă.

Prin urmare, consideră că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca, contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce-l priveşte.

Aşa cum rezultă din cele menţionate la pct. 57, 58 din hotărâre, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene precizează că excluderea aprecierii caracterului abuziv al unei clauze se limitează la caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte şi nu se aplică în cazul invocării unei asimetrii între cursul de schimb la vânzare al monedei străine utilizat pentru calcularea ratelor şi cursul de schimb la cumpărare al valutei respective utilizat pentru calcularea sumei deblocate a împrumutului; Curtea stabileşte că plata, în cadrul ratelor împrumutului, a sumelor care rezultă din diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare (utilizat pentru calcularea ratelor) şi cursul de schimb la cumpărare al monedei străine (utilizat pentru deblocarea împrumutului) nu poate fi considerată ca fiind o "remuneraţie" pentru serviciile băncii împrumutătoare.

Arată că Decizia C.J.U.E. precizează că nu este suficient ca termenii în care se exprimă clauzele contractuale să fie inteligibile din punct de vedere gramatical, ci acestea trebuie să fie inteligibile din punct de vedere juridic, respectiv consumatorul trebuie să poată aprecia consecinţele economice negative pe care le riscă prin încheierea contractului.

Astfel, contractul trebuie să expună în mod transparent funcţionalitatea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată evalua, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din faptul semnării contractului.

Cu privire la art. 5 din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive, C.J.U.E. a statuat că pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale, şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală. Consumatorul trebuie să decidă, pe baza acestei informări, dacă doreşte să se oblige contractual faţă de un vânzător sau furnizor prin aderarea la condiţiile redactate în prealabil de acesta (Hotărârea RWE Vertrieb EU:C:2013; 180, pct. 44). Cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale prevăzută în Directiva 93/E nu poate fi redusă, aşadar, numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical, deoarece consumatorul se află într-o poziţie de inferioritate faţă de vânzător sau furnizor.

Se mai susţine că, potrivit art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului, contractele de credit pentru consum, precum şi toate celelalte condiţii aplicabile contractului trebuie sa conţină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce ale acestora şi pentru înţelegerea cărora să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate, iar la art. 77 se prevede că, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

De asemenea, recurenţii arată că Norma BNR nr. 17/2003 prevede obligaţia băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activităţii de creditare. Această prevedere exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumatori, iar o măsură în acest sens o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerinţelor echităţii şi bunei credinţe.

Având în vedere prevederile art. 966-970 C. civ. în vigoare la momentul încheierii contractelor dintre părţi, din interpretarea cărora rezultă că părţile trebuie să acţioneze cu bună credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale, neputând înlătura sau limita această obligaţie, distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate ca urmare a creşterii valorii CHF faţă de moneda naţională, apare ca o soluţie justă şi echitabilă. Obligaţiile părţilor trebuie să se întemeieze pe o cauză licită şi morală, conform dispoziţiilor art. 968 din C. civ.

Întrucât s-au schimbat condiţiile de contractare avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului şi, pe cale de consecinţă, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele cu privire la care părţile au convenit, apreciază că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care a fost aplicată în instanţă.

Prin intrarea în vigoare a noului C. civ., teoria impreviziunii este reglementată legal, reglementare care nu constituie altceva decât o transpunere legislativă a soluţiilor conturate în practica judiciară; în condiţiile în care noua reglementare consacră pe plan legislativ soluţiile date în jurisprudenţă, în considerarea imperativului de a avea o practică judiciară previzibilă, se poate face aplicarea teoriei impreviziunii şi în cauza de faţă, fără a se putea susţine că s-ar putea aplica retroactiv dispoziţiile noului C. civ.. Astfel, în sensul admiterii teoriei impreviziunii, Curtea Supremă de Justiţie a statuat în decizia nr. 21/1994 privind revizuirea clauzei referitoare la preţ, într-un contract cu executare succesivă .

Recurenţii-reclamanţi critică decizia recurată şi cu privire la cheltuielile de judecată în cuantum de 6.624,72 RON reprezentând onorariul de avocat, acordate de instanţa de apel pârâtei C. S.A. .

Consideră că acesta este unul exagerat, raportat la timpul efectiv petrecut pentru redactarea întâmpinării, notelor de şedinţă sau motivelor de apel, şi totodată de natură a aduce prejudicii reclamanţilor.

Invocă dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., solicitând reducerea cheltuielilor de judecata reprezentând onorariul avocat întrucât acestea sunt vădit disproporţionate în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei, menţionând în acest sens jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 26 august 2005 in cauza Costin împotriva României, Hotărârea din 21 iulie 2005 in cauza Străin împotriva României, Hotărârea din 23 februarie 2006 in cauza Stere si alţii împotriva României.)

Totodată, apreciază că, în conformitate cu cerinţele art. 127 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, la stabilirea onorariului de avocat se au în vedere timpul şi volumul de muncă necesare executării mandatului primit, natura, noutatea şi dificultatea cazului, împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte un alt mandat, notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experienţa, reputaţia şi specializarea avocatului.

În concluzie, recurenţii-reclamanţi susţin că valoarea şi complexitatea muncii depuse în prezentul dosar era una medie, dar nu una considerabilă şi nu se justifică acordarea unor cheltuieli de judecată pentru onorariul de avocat în cuantum de 6.624,72 RON.

Intimatele-pârâte nu au formulat întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 27 aprilie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 19 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., a suspendat judecata recursului până la soluţionarea dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă.

Ulterior, Curtea Constituţională a pronunţat decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial la 3 ianuarie 2019, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel că recursul dedus judecăţii este admisibil.

La termenul din 20 martie 2020, Înalta Curte a constat suspendarea judecăţii de prim drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin rezoluţia din 13 mai 2020 s-a stabilit termen de judecată pentru discutarea repunerii pe rol a cauzei şi continuarea judecăţii la data de 29 mai 2020, termen la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1303A/2017 din 8 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, la termenul din 25 noiembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, este de notat faptul că, deşi invocă drept prim motiv de casare dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., niciuna dintre criticile aduse de recurenţi deciziei atacate nu este susceptibilă de a fi examinată din această perspectivă, toate criticile formulate vizând exclusiv aplicarea greşită de către instanţa de apel a unor norme de drept material, iar nu nemotivarea ori existenţa unor motive contradictorii în conţinutul hotărârii atacate.

Criticile referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material incidente în soluţionarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisioanele de acordare şi de administrare, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecţiei consumatorului, chiar şi cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. În consecinţă, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

Referitor la caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare prevăzut de art. 5.1 lit. b) din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 10 iulie 2008, instanţa de apel a statuat că, deşi stipulat în contract, acest comision este zero, nefiind îndeplinite condiţiile pentru constatarea caracterului abuziv al acestei clauze.

Totodată, s-a reţinut că graficul de rambursare, care face parte din contract, fiind înmânat reclamanţilor la momentul încheierii convenţiei de credit, nu prevede o sumă cu titlu de comision de acordare.

Aceste constatări asupra situaţiei de fapt nu se subsumează controlului de legalitate ce poate fi exercitat în calea extraordinară de atac a recursului.

Contrar susţinerilor recurenţilor, curtea de apel a constatat cu justeţe că reclamanţii au depus cerere precizatoare la data de 15.10.2015, după primul termen la care aceştia au fost legal citaţi, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 204 C. proc. civ., motiv pentru care instanţa de fond nu a fost legal învestită cu judecarea unei cereri privind constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei de la art. 5.1 lit. e) din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 10 iulie 2008, prin care au arătat că suma de 2.182,50 CHF a fost încasată de bancă cu titlul de "comision încasare".

O altă critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează caracterul abuziv al clauzei 5.1 lit. c) din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 10 iulie 2008, aşa cum s-a modificat prin actul adiţional nr. x din 25 august 2011şi actul adiţional nr. x din 8 octombrie 2012, prin care s-a stabilit în sarcina reclamanţilor obligaţia de a achita un comision de administrare lunar de 0,15% lunar, aplicat la valoarea soldului creditului.

În esenţă, se invocă faptul că aceasta clauză nu a fost negociată. Recurenţii susţin că prin această clauză s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percepe acest comision.

Instanţa supremă reţine că instanţele de fond au verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi au reţinut, contrar susţinerii recurenţilor, că din chiar denumirea comisionului, ca fiind "de administrare", se pot deprinde serviciile pe care banca le prestează pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar şi inteligibil exprimată.

În ceea ce priveşte pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, este de subliniat că instanţa de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

În Hotărârea din 09.07.2015, pronunţată în cauza Maria Bucura C-348/14, s-a statuat că articolele 3-5 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că, în cadrul aprecierii sale cu privire la caracterul abuziv, revine instanţei naţionale obligaţia să verifice că, în cauza în discuţie, au fost comunicate consumatorului toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul total al împrumutului său.

Contractul de credit specifică prestaţiile băncii şi raţiunea perceperii acestui comision. Obligaţia de plată a comisionului de administrare urmăreşte să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutatului, pentru monitorizarea ori efectuarea de operaţiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părţi reprezintă numai una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă şi îndeplinirea celorlalte două condiţii, în mod cumulativ. Or, în cauză nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, câtă vreme prin inserarea acestei clauze, recurenţii nu au fost puşi într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, având în vedere că la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, astfel că nu a fost impusă consumatorilor nicio obligaţie suplimentară faţă de cele existente în legislaţia naţională, iar reclamanţii au avut posibilitatea de a prefigura atât condiţiile de percepere a comisionului, cât şi contraprestaţia băncii în schimbul acestuia.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale, în ceea ce îi priveşte. Valoarea comisionului de administrare, metoda de calcul şi data perceperii acestuia rezultă din stipulaţiile contractuale, recurenţii-reclamanţi fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi priveşte.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Nu pot fi reţinute nici afirmaţiile recurenţilor-reclamanţi potrivit cărora comisionul de administrare disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acest comision ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului.

Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare sunt neîntemeiate.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenţii-reclamanţi este nefondat şi sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel cu privire la clauza de risc valutar, decizia atacată este legală.

Contractul de credit încheiat între părţi a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elveţieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică principiului nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Astfel, contrar susţinerilor recurenţilor, în mod corect instanţa de apel, în concordanţă cu cele reţinute de prima instanţă, a constatat că, în speţă, clauza de risc valutar, inserată în art. 2.4 din contract şi contestată de reclamanţi, reprezintă transpunerea principiului nominalismului, consacrat de lege, şi, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze.

Este esenţial de reţinut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Totodată, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, astfel cum se susţine prin motivele de recurs, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, clauza prevăzută de art. 2.4 din contract şi contestată de reclamanţi, reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Or, aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, verificarea din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

În prezenta speţă nu se pune în discuţie suportarea vreunei diferenţe de curs valutar dintre cel valabil la cumpărare şi cel valabil la vânzare, pentru a se face aplicabilitatea jurisprudenţei CJUE (cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt), creditul fiind acordat în CHF, iar obligaţia de a rambursa ratele de credit este stipulată în aceeaşi monedă, situaţie faţă de care nu se pune problema efectuării unei operaţiuni valutare speculative de către bancă în detrimentul împrumutatului.

Recurenţii-reclamanţi mai invocă faptul că riscul valutar este suportat numai de către împrumutat, raportându-se la situaţia intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda naţională.

În situaţia în care ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport de leu, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de bancă.

Având în vedere principiul nominalismului monetar, chiar şi în lipsa acestei clauze contractuale, banca ar fi avut dreptul de a solicita rambursarea creditului în moneda acordată.

Pe de altă parte, faptul că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoaşterea de către aceasta a modului cum va evalua cursul valutar. Aceasta cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

În cauză nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că, la momentul încheierii contractului de credit, banca avea cunoştinţă că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil faţă de moneda naţională şi a acţionat în consecinţă pentru a-şi procura câştigurile necuvenite.

Obligaţia de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiţii de transparenţă care să-i permită evaluarea consecinţelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiţii de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigenţelor europene şi naţionale. Nu se poate impune băncii în condiţii de responsabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluţiei pe termen lung a cursului CHF-LEU în cadrul obligaţiei generale de informare corectă aparţinând profesionistului deoarece, acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activităţii specifice ce o desfăşoară.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutaţii şi-au asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Aşa cum s-a reţinut, normele care reglementează principiului nominalismului monetar sunt dispoziţii supletive, de la care părţile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenţia încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situaţie, ambele părţi asumându-şi riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că nu poate fi admisă cererea formulată de către reclamanţi prin care s-a solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al francului elveţian la data încheierii contractului, întrucât urmăreşte înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor prin art. 1578 C. civ.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Prin urmare, efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurenţii-reclamanţi nu au deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reţine ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanţa de apel.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

Contractul de credit dedus judecăţii a dat naştere obligaţiei împrumutatului de a restitui suma de bani împrumutată în moneda CHF, conform acordului de voinţă al părţilor şi în conformitate cu dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864. Dată fiind forţa obligatorie a contractului, consacrată de art. 969 alin. (1) din C. civ. de la 1864, instanţa de judecată nu poate dispune modificarea convenţiei de credit cu privire la moneda împrumutului, indiferent de normele edictate de Banca Naţională a României în privinţa regimului valutar. Astfel de norme nu sunt menite a institui cerinţe de validitate a contractelor - caz în care s-ar pune în discuţie exclusiv problema nulităţii, nu şi a modificării contractului de către instanţa de judecată - ci de a asigura monitorizarea şi controlul tranzacţiilor valutare pe teritoriul ţării, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României.

Prin urmare, normele emise de Banca Naţională a României nu pot fi invocate de către recurenţii-reclamanţi în scopul de a obţine modificarea convenţiei încheiate cu banca, în sensul înlocuirii monedei contractului.

Înalta Curte apreciază că, teoria impreviziunii, invocată de reclamanţi - care a cunoscut o consacrare jurisprudenţială, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., ale cărui dispoziţii cuprinse în art. 1271 nu se aplică actelor juridice încheiate anterior datei de 01.10.2011, în temeiul art. 3 şi art. 102 din Legea nr. 71/2011 - nu este incidentă în speţă.

În mod corect a reţinut instanţa de apel faptul că, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

Un ultim aspect invocat de către recurenţii-reclamanţi îl constituie modul de aplicare a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., privitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată efectuate la fond, reprezentând onorariu avocat, acordate de instanţa de apel, raportat complexitatea cauzei şi la natura şi volumul apărărilor formulate.

Înalta Curte arată că verificarea cuantumului cheltuielilor de judecată prin prisma dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. presupune examinarea aspectelor ce ţin de temeinicia modului de soluţionare a acestui capăt de cerere accesoriu, procedură care excedează controlului de legalitate specific recursului.

Totodată, va avea în vedere Decizia nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii. Astfel cum s-a statuat prin această decizie, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1303A/2017 din 8 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

În conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, Înalta Curte îi va obliga pe recurenţi la plata sumei de 3311,18 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatele-pârâte S.C. C. S.A. şi D. prin mandatar C. S.A., conform dovezilor depuse la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1303A/2017 din 8 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi B. şi A. la plata sumei de 3311,18 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimatele-pârâte S.C. C. S.A. şi D. prin mandatar C. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2020.