Cassation annulled for lacking valid grounds of illegality in contractual damages claim for defective electrical installation

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita la 13 decembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., a solicitat obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 1.337.162,11 RON, cu titlu de despăgubiri şi a dobânzii legale penalizatoare, prin raportare la cursul de referinţă al B.N.R., până la plata integrală a debitului principal.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, art. 1350, art. 1381 şi art. 1386 C. civ. (2009).

Prin cererea formulată la 17 aprilie 2018, reclamanta a precizat că îşi întemeiază acţiunea pe dispoziţiile art. 1350 C. civ. referitoare la răspunderea civilă contractuală şi că despăgubirile sunt pretinse pentru executarea necorespunzătoare a contractului de execuţie lucrări nr. x din 24.01.2012.

Prin sentinţa civilă nr. 975 din 15 iunie 2018, Tribunalul Harghita, secţia Civilă a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L. şi a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON, reprezentând onorariu avocaţial.

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanta a declarat apel, prin care a formulat critici de netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia nr. 81A din 26 martie 2019, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., împotriva sentinţei primei instanţe şi a obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă C. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.000 RON.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta a declarat recurs la 7 iunie 2019, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a prezentat, în prealabil, istoricul litigiului, după care a reprodus criticile din cererea de apel.

În continuare, aceeaşi parte a susţinut că, în pofida probatoriului administrat, instanţele devolutive au apreciat în mod greşit că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale a intimatei-pârâte.

După evocarea unor considerente din decizia atacată, recurenta-reclamantă a subliniat că ambele instanţe au reţinut şi interpretat în mod eronat situaţia de fapt, ceea ce a avut drept consecinţă aplicarea greşită a normelor de drept material.

În concret, autoarea recursului a arătat că fapta ilicită a constat în executarea defectuoasă a instalaţiei electrice.

Totodată, recurenta-reclamantă a indicat care a fost factorul determinant al incidentului cauzator de prejudicii.

Aceeaşi parte a susţinut că lucrarea nu i-a fost niciodată predată de către intimata-pârâtă, nefiind întocmit un proces-verbal de recepţie. În acest context, recurenta-reclamantă a învederat că răspunderea pentru fapta ilicită a aparţinut exclusiv intimatei-pârâte, în conformitate cu clauza stipulată la art. 7.1 (1) din contractul de execuţie lucrări nr. x din 24.01.2012.

Titulara recursului a învederat că, deşi a invocat în faţa instanţei de apel existenţa unor vicii ascunse, instanţa a omis să analizeze acest aspect, rezumându-se la a prelua motivarea primei instanţe.

Aceeaşi parte a susţinut că, în lipsa unui proces-verbal de recepţie, conform art. 1377 C. civ., paza juridică a lucrării revenea intimatei-pârâte, în baza contractului de execuţie lucrări nr. x din 24 ianuarie 2012, intimata-pârâtă nefiind descărcată de obligaţiile sale contractuale la data producerii incendiului.

După evocarea art. 1707 alin. (1) C. civ. şi a unor consideraţii teoretice în legătură cu acest text de lege, recurenta-reclamantă a conchis că, pornind de la o interpretare eronată a situaţiei de fapt, instanţa de apel nu a observat incidenţa a două instituţii juridice esenţiale dezlegării pricinii, ceea ce a avut drept consecinţă aplicarea greşită a normelor de drept material.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 22 iulie 2019.

La 8 august 2019, intimata-pârâtă C. S.R.L., prin avocat D., a depus întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON, depunând în acest sens şi dovezi constând în factura emisă în baza contractului de asistenţă juridică nr. x/2019, extrasul de cont care atestă încasarea acestei sumei şi împuternicirea avocaţială a doamnei avocat D. în care este menţionat atât contractul indicat pe factura emisă, cât şi activităţile/dosarul pentru care a primit mandatul de reprezentare.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 20 şi 26.08.2019.

La 10 septembrie 2019, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care a reiterat concluziile de admitere a recursului.

Prin rezoluţia completului, s-a dispus, în baza art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborat cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ., întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 2 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus comunicarea raportului către părţi, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, conform art. 493 alin. (4) din Cod.

Raportul a fost comunicat părţilor la 11 iunie 2020, respectiv, la 15 iunie 2020, conform dovezilor de comunicare aflate la dosarul de recurs.

Ulterior comunicării raportului, la 17 iunie 2020, recurenta A. S.R.L. a depus la dosar punct de vedere faţă de raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care a solicitat Înaltei Curţi să respingă concluziile vizând nulitatea recursului, respectiv neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege.

Intimata-pârâtă C. S.R.L. nu şi-a manifestat poziţia procesuală prin formularea unui punct de vedere faţă de raportul comunicat.

Prin rezoluţia din 16 iulie 2020, a fost stabilit termen la 24 noiembrie 2020, în vederea examinării recursului, în complet de filtru.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocată prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Alineatul (3) al aceluiaşi articol stipulează că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din Cod.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se cuvine a fi subliniat faptul că autorul recursului trebuie să îşi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege, iar controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi se arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În acest sens, sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., conform căruia, "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

În speţă, se cuvine amintit faptul că, deşi recurenta şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinerile acesteia în sensul că sunt incidente prevederile art. 1377 şi art. 1707 alin. (1) C. civ. nu constituie veritabile critici de nelegalitate, întrucât partea urmăreşte să demonstreze în recurs incidenţa dispoziţiilor legale indicate pornind de la premise factuale diferite faţă de cele reţinute de instanţele devolutive.

De altfel, chiar autoarea recursului acreditează implicit această concluzie când susţine că, pornind de la o interpretare eronată a situaţiei de fapt, instanţa de apel nu a observat incidenţa a două instituţii juridice esenţiale dezlegării pricinii, ceea ce a avut drept consecinţă aplicarea greşită a normelor de drept material.

Totodată, susţinerea referitoare la neanalizarea de către instanţa de apel a criticilor privitoare la existenţa unor vicii ascunse este strict formală de vreme ce, prin cererea de apel, au fost făcute simple afirmaţii cu privire existenţa acestor vicii, fără a fi indicate în concret, astfel cum s-a reţinut şi prin decizia recurată.

De asemenea, pe lângă invocarea existenţei unor vicii ascunse, criticile referitoare la fapta ilicită, nepredarea lucrării vizează aspecte factuale ale cauzei care intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive în urma evaluării probelor administrate în cauză.

Având în vedere că, în calea extraordinară de atac a recursului, controlul judiciar este limitat la verificarea legalităţii hotărârii recurate, neputând fi analizate aspecte ce vizează temeinicia deciziei recurate sau repuse în discuţie probele administrate în cauză, Înalta Curte reţine că, pe lângă invocarea formală a dispoziţiilor art. 1377 şi art. 1707 alin. (1) C. civ., recurenta a antamat exclusiv aspecte factuale ale cauzei care nu constituie critici de nelegalitate.

Aşadar, nu se poate considera că susţinerile recurentei din cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Acestea trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentaţii juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea nu numai a dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă, cât şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu dispoziţiile legale menţionate, instanţa de recurs neputându-se substitui părţii, în sensul de a completa deductiv argumentaţia căii de atac.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că recurenta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată şi care să permită, astfel, exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Reţinând că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, Înalta Curte constată că motivele invocate prin cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nefiind motivat în raport cu cerinţele art. 488 C. proc. civ., devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) din Cod.

Constatând, totodată, şi inexistenţa motivelor de ordine publică care impun aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 248 alin. (1), art. 486 alin. (3), coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi raportat la art. 493 alin. (5) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., împotriva deciziei nr. 81A din 26 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Cu privire la cererea intimatei-pârâte de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile depuse la dosar odată cu întâmpinarea înregistrată la 8 august 2019, aflate la dosar recurs, atestă efectuarea de către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 5.000 RON.

Faţă de soluţia de anulare a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., ca parte căzută în pretenţii, la plata către intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 5.000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., împotriva deciziei nr. 81A din 26 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., la plata către intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 5.000 RON.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2020.