Employer's appeal lacks legitimate interest; jurisdiction ruling and partial wage award upheld

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia I civilă la 29 aprilie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele B., solicitând obligarea acesteia la acordarea drepturilor băneşti neachitate şi datorate pentru munca prestată la negru în Belgia, pentru o perioadă neîntreruptă de peste 3 ani şi jumătate (inclusiv sărbătorile de Crăciun şi Paşte), fără contract individual de muncă încheiat valabil şi S.C. B. S.R.L. Oradea, solicitând obligarea acesteia la acordarea drepturilor băneşti neachitate şi datorate în România, fără contract individual de muncă încheiat valabil la acest angajator, precum şi plata cheltuielilor de judecată şi daune.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Regulamentul nr. 561/2006, Legea nr. 156/2000, O.G. nr. 137/2000 şi dispoziţiile art. 38 coroborat cu art. 40 alin. (2) lit. c), art. 44 alin. (2), art. 166 alin. (1) din Codul Muncii.

Prin sentinţa nr. 2767/2017 din 20 decembrie 2017, Tribunalul Neamţ, secţia I Civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. Belgia invocată din oficiu şi a respins acţiunea formulată împotriva acesteia ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. Oradea pe care a obligat-o să plătească reclamantului diferenţa de diurnă internă de 1604 RON şi 43 de RON diferenţă spor sărbători legale şi a respins, ca nefondate, restul pretenţiilor. A respins, ca nefondată, cererea reconvenţională şi a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. Oradea să plătească reclamantului suma de 1500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 672/2018 din 16 mai 2018, Tribunalul Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ a respins, ca nefondată, cererea formulată de pârâta B. Belgia privind completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 2767 din 20 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Neamţ.

Împotriva sentinţei nr. 2767/2017 din 20 decembrie 2017, reclamantul A. a declarat apel, solicitând admiterea apelului, schimbarea în totalitate a hotărârii instanţei de fond, în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. Belgia şi admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată şi precizată pentru termenul din 02 decembrie 2015, în sensul acordării drepturilor băneşti legale datorate şi neachitate de către angajatori pentru ultimii trei ani de la data introducerii acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei nr. 672/2018 din 16 mai 2018, pârâta B. a declarat apel, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii de completare dispozitiv apelate, în sensul completării sentinţei civile nr. 2767/2017 prin acordarea cheltuielilor de judecată ce au fost solicitate în cauză, iar, în temeiul art. 447 din C. proc. civ., suportarea de către stat a cheltuielilor de judecată făcute de parte în cererea de apel.

Prin decizia nr. 242/2019 din 11 martie 2019, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a disjuns apelul formulat de pârâta B. de apelul formulat de reclamantul A. şi a anulat cererea de apel formulată de pârâta B. pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant convenţional a C., ca urmare a lipsei dovezii calităţii de reprezentant legal a numitului D., la momentul formulării apelului. A dispus continuarea judecării apelului formulat de reclamant.

Prin decizia nr. 488/2019 din 14 iunie 2019, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis apelul formulat de reclamantul A. şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis excepţia necompetenţei internaţionale române în ceea ce priveşte capătul de cerere formulat împotriva B. Belgia şi, în consecinţă a respins, ca inadmisibil, acest capăt de cerere, nefiind de competenţa instanţelor române.

A menţinut celelalte dispoziţii din sentinţa apelată care nu sunt contrare prezentei decizii.

În temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ. a obligat apelantul să plătească intimatei S.C. B. S.R.L. Oradea suma de 5.000 de RON, reprezentând parte din onorariul apărătorului ales.

Împotriva deciziei civile nr. 488/2019 din 14 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă în dosarul nr. x/2015, pârâta B. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii, cu consecinţa trimiterii acesteia spre o nouă judecată instanţei care a pronunţat hotărârea casată sau unei alte instanţe de acelaşi grad, precum şi obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul demers judiciar în conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

După expunerea situaţiei de fapt, autoarea recursului a procedat la dezvoltarea motivelor de nelegalitate întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8, 6 şi 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului susţine că hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material atunci când a admis excepţia necompetenţei internaţionale a instanţelor din România, cu toate că, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, în materia contractelor individuale de muncă, competenţa se determină în conformitate cu dispoziţiile Secţiunii 5 din Regulament, fără a se aduce atingere articolului 7 punctul 5 şi, în cazul unei acţiuni introduse împotriva unui angajator, articolului 8 punctul 1.

Se arată că, dată fiind natura pretenţiilor formulate de intimatul-reclamant A., este incident cazul prevăzut la art. 8 pct. 1 din Regulament, astfel încât, ambele cereri trebuiau soluţionate împreună, atât cea formulată împotriva B. S.R.L., cât şi capătul de cerere formulat împotriva societăţii belgiene, pentru a fi evitat riscul pronunţării unor hotărâri ireconciliabile.

În altă ordine de idei, recurenta învederează faptul că instanţa de apel, deşi a făcut trimitere la dispoziţiile art. 20 şi 21 din Regulamentul 1215/2012, nu a arătat motivele pentru care a considerat aplicabile aceste norme când a decis în sensul admiterii excepţiei necompetenţei internaţionale a instanţei române.

Prin raportare la acelaşi art. 8 pct. 1 din Regulament, recurenta consideră că instanţele române erau competente să soluţioneze litigiul pendinte întrucât, atât din cererea de chemare în judecată, cât şi din cererea de apel, rezultă că acţiunea nu a fost intentată împotriva celor doi intimaţi-pârâţi doar în scopul atragerii competenţei instanţelor române.

Totodată, recurenta susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere nici considerentele din preambulul Regulamentului 1215/2012, respectiv Considerentul nr. 24, iar, împrejurarea că s-a admis excepţia necompetenţei internaţionale invocate din oficiu, riscul existenţei unor hotărâri ireconciliabile este foarte posibil.

În altă ordine de idei, recurenta subliniază faptul că, în faţa instanţelor naţionale, salariatul poate introduce, cu cele mai scăzute cheltuieli o acţiune împotriva angajatorului, după cum, din punct de vedere al proximităţii, instanţa din acest loc este cea mai adecvată să soluţioneze cauza.

În plus, recurenta invocă inclusiv dispoziţiile art. 1066 alin. (2) C. proc. civ.

Se învederează, totodată, şi faptul că, într-o cauză similară (dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Tribunalului Braşov), instanţele române s-au declarat competente să judece litigiile în care societatea belgiană a avut calitatea de pârât, fiind respinsă excepţia necompetenţei internaţionale a instanţelor române, pentru aceleaşi considerente expuse anterior.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, (i) ce nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi (ii) conţine motive vădit contradictorii.

(i) Cu privire la lipsa motivelor pe care se întemeiază hotărârea, recurenta arată că, pentru a dispune în sensul admiterii excepţiei necompetenţei internaţionale invocate din oficiu, Curtea de Apel Bacău a analizat inclusiv fondul cauzei, apreciind că, deşi a fost administrat un probatoriu vast, instanţa de judecată invocă simple prezumţii, fără să arate care sunt prezumţiile reţinute în susţinerea hotărârii.

(ii) Cu privire la motivele contradictorii din considerentele hotărârii, recurenta arată că, pentru stabilirea competenţei în soluţionarea prezentei cauze, instanţa de apel nu trebuia să facă o analiză asupra fondului cauzei de vreme ce elementul de extraneitate, în persoana unuia dintre pârâţi, era deja stabilit, prin simplul fapt că pârâta B. este o societate belgiană, cu sediul în Belgia, societate ce a fost chemată în litigiul pendinte de intimatul-reclamant A..

Recurenta apreciază considerentele instanţei ca fiind contradictorii prin prisma faptului că, pe de o parte, instanţa de apel analizează fondul cauzei şi stabileşte că există o simulaţie în ceea ce priveşte persoana angajatorului, iar, pe de altă parte, afirmă că "această realitate juridică a simulaţiei cu privire la persoana angajatorului şi necompetenţa internaţională a instanţelor române fac de prisos analizarea pe fond a tuturor pretenţiilor reclamantului, formulate în contradictoriu cu ambii pârâţi."

Aşadar, autoarea recursului consideră că motivarea confuză şi contradictorie a hotărârii judecătoreşti de către instanţa de apel echivalează cu o nemotivare a hotărârii, ce trebuie casată de instanţa de recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

O altă contradicţie semnalată de recurentă vizează împrejurarea că, pe de o parte, în ultimul paragraf de la pagina 6 din decizie, instanţa menţionează că "nu primeşte apărarea pârâtelor conform căreia reclamantul a fost delegat la societatea mamă B. din Belgia", iar, pe de altă parte, în cadrul analizei probelor administrate, instanţa a reţinut la pagina 7 paragraful 1 din decizie că "reclamantul a stat în delegaţie externă 743 de zile, fapt necontestat de către cei doi pârâţi."

În acest context, recurenta arată că nu a susţinut vreodată că intimatul-reclamant ar fi fost delegat la societatea mamă din Belgia, dar că acesta şi-a desfăşurat mult timp activitatea profesională în străinătate deoarece acesta este felul muncii sale şi, ca toţi angajaţii în funcţia de conducător auto din cadrul B. S.R.L., nu merge în delegaţie la B., ci merge în delegaţie la destinatarul transportului (obiectul activităţii sale profesionale fiind transportul mărfii la destinatar).

În dezvoltarea motivului de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., din punct de vedere al ordinii de soluţionare a excepţiilor, se analizează cu prioritate excepţiile invocate de părţi sau de instanţa de judecată şi care fac de prisos cercetarea fondului, cum este şi cazul competenţei internaţionale (generale) a instanţelor române invocate de instanţa de apel.

Aşadar, se arată că, de vreme ce a invocat din oficiu excepţia necompetenţei internaţionale a instanţelor române, instanţa de apel nu mai putea cerceta nicio problemă dedusă judecăţii, însă, procedând la o analiză şi asupra fondului cauzei, aceasta a creat posibilitatea apariţiei unor hotărâri ireconciliabile.

Se mai arată că, faţă de cele reţinute de instanţa de apel prin încheierea de şedinţă din 03 iunie 2019, respectiv, faptul că nu s-a făcut dovada calităţii de reprezentant a domnului D. şi, în consecinţă, nici dovada calităţii de reprezentant convenţional a C., recurenta arată că, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, inclusiv extras din Registrul Comerţului din Belgia cu privire la societatea B., rezultă, fără echivoc împrejurarea că administratorul societăţii este dl. D., fiind făcută precizarea că, extrasul depus la dosarul cauzei privea compania B. încă de la data înfiinţării şi până la momentul solicitării extrasului, respectiv data de 06 iulie 2018, astfel că instanţa nu avea cum să concluzioneze că nu s-a făcut dovada adevăratului administrator al B..

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 132 alin. (4), art. 485, art. 488 pct. 5, 6 şi 8 şi art. 497 din C. proc. civ.

La 6 ianuarie 2020, intimatul-reclamant A. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, invocând excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal al societăţii B. în persoana numitului D., excepţia lipsei calităţii de reprezentant convenţional a societăţii de avocatură C., dar şi excepţia inadmisibilităţii faţă de motivele de casare invocate, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

La 27 ianuarie 2020, recurenta a transmis răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiilor şi apărărilor formulate de intimatul A..

Prin rezoluţia completului, s-a dispus, în baza art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborat cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ., întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 2 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus comunicarea raportului către părţi, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) din Cod.

Raportul a fost comunicat părţilor la 11 iunie 2020, respectiv, la 16 iunie 2020, conform dovezilor de comunicare aflate la dosarul de recurs.

Ulterior comunicării raportului, la 24 iunie 2020, intimatul A. a depus la dosar punct de vedere faţă de raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care arată că este de acord cu concluziile din cuprinsul raportului, menţionând, totodată, că a formulat acţiune pe rolul instanţei belgiene.

Celelalte părţi nu şi-au manifestat poziţia procesuală prin formularea unui punct de vedere faţă de raportul comunicat.

Examinând recursul prin prisma excepţiilor invocate, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cu referire la excepţiile lipsei calităţii de reprezentant convenţional al societăţii de avocatură C. şi lipsei calităţii de reprezentant legal al societăţii B. în persoana numitului D., invocate de intimatul-reclamant A., prin întâmpinare, Înalta Curte reţine că cererea de recurs este semnată atât de reprezentantul legal, cât şi de reprezentantul convenţional C., fiind însoţită de împuternicirea avocaţială seria x nr. x din 04.09.2019 (aflată la dosarul de recurs), emisă în baza contractului de asistenţă juridică nr. x din 26.08.2019, conform menţiunilor olografe regăsite pe împuternicirea avocaţială.

În plus, în ceea ce priveşte calitatea de reprezentant legal al semnatarului cererii de recurs, instanţa supremă reţine că, odată cu răspunsul la întâmpinare, recurenta a depus un set de dovezi, constând în extrase datate din 2 mai 2019 traduse, obţinute de la Registrul Comerţului al Camerei de Comerţ a Ţărilor de Jos, în care figurează ca reprezentant autorizat domnul D., precum şi declaraţii notariale pe proprie răspundere.

Având în vedere că actele depuse sunt de natură a face atât dovada calităţii de reprezentant legal al semnatarului cererii de recurs, cât şi dovada calităţii de reprezentant convenţional a C., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal al semnatarului cererii de recurs, precum şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant convenţional al societăţii de avocatură C., invocate de intimatul-reclamant prin întâmpinare.

Analizând excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată în considerarea motivării/argumentării fiecărui motiv de casare indicat de recurentă, Înalta Curte o va califica drept excepţie a nulităţii recursului, urmând a fi astfel analizată.

În altă ordine de idei, având în vedere că, prin excepţia invocată, intimatul semnalează faptul că respectivele critici nu corespund motivelor de casare invocate de recurentă, Înalta Curte reţine faptul că, ceea ce prezintă relevanţă nu este încadrarea pe care o face autorul recursului, ci o minimă argumentare în drept a criticilor de nelegalitate care să permită încadrarea în vreunul dintre motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Având în vedere că, prin cererea de recurs, au fost dezvoltate critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că excepţia nulităţii recursului este nefondată, urmând a o respinge.

Analizând, însă, excepţia lipsei de interes legitim, invocată de instanţă, din oficiu, Înalta Curte reţine că, pentru a justifica sesizarea instanţei de judecată, interesul trebuie să fie, potrivit art. 33 C. proc. civ. determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Având în vedere că cerinţa existenţei interesului trebuie întrunită nu doar cu prilejul promovării acţiunii, ci pe tot parcursul desfăşurării procesului, până la soluţionarea definitivă a acestuia, cercetarea existenţei interesului de a acţiona are o importanţă deosebită, dat fiind faptul că, prin această condiţie, se poate stabili dacă a fost formulată cu adevărat o cerere justă, temeinică, prin intermediul căreia se urmăreşte realizarea unui drept sau apărarea unui interes legitim, iar nu în scop pur şicanator, încărcând, astfel, inutil, rolul instanţelor de judecată.

Interesul este legitim nu numai atunci când se urmăreşte afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv a unui interes ocrotit de lege şi potrivit scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut, ci şi atunci când titularul acestuia nu adoptă conduita necesară pentru realizarea interesului urmărit.

Astfel, instanţa supremă are în vedere că, printre motivele de recurs dezvoltate, autoarea recursului a criticat decizia atacată din perspectiva faptului că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că nu este competentă să soluţioneze cauza, reţinând, în acest sens, dispoziţiile art. 20 şi art. 21 din Regulamentul 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.

Aşa cum s-a reţinut şi în raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului întocmit în cauză, cât priveşte competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat, se impune precizarea că, în cauza de faţă, în considerarea dispoziţiilor art. 1065 din C. proc. civ., potrivit căruia "Dispoziţiile prezentei cărţi se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel", României, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, îi sunt aplicabile dispoziţiile Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, act juridic cu aplicabilitate generală, obligatoriu în toate elementele sale şi care se aplică direct în toate ţările Uniunii Europene.

Întrucât Regulamentul UE nr. 1215/2012 nu cuprinde elemente de procedură, iar dispoziţiile Cărţii a VII-a nu sunt aplicabile, în considerarea domeniului de aplicare prevăzut de art. 1065 C. proc. civ. mai sus reprodus, instanţa de apel a dat curs dispoziţiilor art. 132 alin. (4) din C. proc. civ.

Cât priveşte poziţionarea recurentei faţă de competenţa instanţelor de judecată din România în cauza pendinte, instanţa supremă reţine că, în faţa instanţei de fond (Tribunalul Neamţ) recurenta-pârâtă a susţinut exact contrariul a ceea ce solicită prin recursul de faţă, ridicând ea însăşi excepţia necompetenţei instanţelor de judecată din România.

Mai mult decât atât, aşa cum reiese din cuprinsul încheierii de şedinţă din 23 martie 2016, autoarea prezentului demers judiciar a insistat în excepţia invocată prin întâmpinare, în sensul că pârâta trebuia chemată în judecată la instanţele de la sediul său, respectiv din Belgia, excepţie respinsă de Tribunalul Neamţ prin încheierea din 23 martie 2016.

Cu toate că pârâta avea interes în a ataca încheierea din 23 martie 2016, faţă de soluţia instanţei de fond care a constatat lipsa calităţii procesuale pasive a autoarei recursului de faţă, respingând acţiunea ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, pârâta a ales să nu declare apel.

Având în vedere că, în faţa instanţei de fond, pârâta a susţinut contrariul a ceea ce critică prin intermediul recursului de faţă, ridicând ea însăşi excepţia necompetenţei instanţelor de judecată din România, Înalta Curte constată că această lipsă de consecvenţă denotă o poziţie procesuală speculativă a părţii, echivalentă unui abuz de drept procesual, motiv pentru care, din această perspectivă, recursul este lipsit de interes legitim, urmând a fi respins, pe cale de consecinţă.

În egală măsură, instanţa constată că Regulamentul UE nr. 1215/2020 a instituit, pe lângă competenţa generală, a instanţei domiciliului pârâtului, norme de competenţă mai favorabile intereselor părţilor defavorizate din contractele de muncă (a se vedea, în acest sens, considerentul nr. 18 din Regulament). În acest context, câtă vreme partea protejată prin normele speciale de competenţă nu a înţeles să declare recurs, achiesând la soluţia instanţei de apel, pârâtul angajator nu justifică vreun interes legitim în promovarea prezentei căi de atac.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca lipsit de interes legitim, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 488/2019 din 14 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Cu privire la cererea intimatului-reclamant de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisul depus la dosar odată cu adresa înregistrată la 12 iunie 2020, aflată la dosar recurs atestă efectuarea de către intimatul-reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON.

Faţă de soluţia de respingere ca lipsit de interes legitim a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă B., ca parte căzută în pretenţii, la plata către intimatul-reclamant A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 1.000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentant convenţional al societăţii de avocatură C., invocată de intimatul-reclamant A., prin întâmpinare.

Respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal al societăţii B. în persoana numitului D., invocată de intimatul-reclamant A., prin întâmpinare.

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant A., prin întâmpinare.

Admite excepţia lipsei de interes legitim în formularea recursului de către recurenta-pârâtă B., invocată de instanţă, din oficiu.

Respinge, ca lipsit de interes legitim, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 488/2019 din 14 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. la plata către intimatul-reclamant A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 1.000 RON.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2020.