CHF mortgage loan: exclusion of currency-risk clauses from abusiveness review under Directive 93/13/CEE as reflecting the supplementary principle of monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Iaşi la 20 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B., au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi D., constatarea caracterului abuziv al următoarelor clauze contractuale din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/10.05.2007 şi din actul adiţional nr. x din 10.12.2010: clauza prevăzută la art. 6 pct. b) referitoare la perceperea comisionului de administrare; clauza prevăzută la art. 7 potrivit căreia Banca poate revizui în mod discreţionar nivelul ratei dobânzii; clauza prevăzută la art. 10.1.7 referitoare la impunerea aducerii unor garanţii suplimentare; clauza prevăzută la art. 14, potrivit căreia orice modificări legislative de natură a micşora cuantumul creanţei vor fi suportate de împrumutat.

Totodată, reclamanţii au solicitat instanţei să dispună reechilibrarea contractului, în sensul îngheţării cursului CHF-Leu pe toată durata derulării contractului de credit la cursul existent la momentul încheierii contractului de credit, raportat la caracterul abuziv al clauzelor care transferă riscul valutar doar în sarcina împrumutaţilor, denominarea în moneda naţională a plăţii creditului, potrivit principiului din Regulamentul Valutar conform căruia preţul mărfurilor şi al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, obligarea pârâtelor la restituirea sumei reprezentând diferenţa de curs valutar achitată de împrumutaţi de la momentul încheierii contractului şi până la executarea efectivă a hotărârii, respectiv, a sumei de 45000 RON, precum şi plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate următoarele acte normative: Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 296/2004.

Prin întâmpinare, pârâta C. S.A. a invocat excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Iaşi având în vedere dispoziţiile art. 94 alin. (1) lit. k) din C. proc. civ. şi faptul că valoarea creditului este de 54.186 CHF, peste pragul de 200.000 de RON stabilit de lege.

Prin sentinţa civilă nr. 11065/2017 din 15 septembrie 2017, Judecătoria Iaşi, secţia Civilă a admis excepţia invocată şi a declinat în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal cererea formulată de reclamanţii A. şi B..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal la 26 septembrie 2017, sub nr. x/2017.

Prin sentinţa nr. 839/2017 din 22 noiembrie 2017, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. şi D., a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 14 din contract şi a respins acţiunea, în rest, ca neîntemeiată. Totodată, a respins ca neîntemeiată şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinţei nr. 839/2017 din 22 noiembrie 2017 pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal, au declarat apel reclamanţii A. şi B..

Prin decizia nr. 688/2018 din 3 octombrie 2018, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a respins apelul formulat de reclamanţii A. şi B., împotriva sentinţei nr. 839/2017 din 22 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal.

Împotriva deciziei instanţei de apel, la 11 decembrie 2018, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii în integralitate, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurenţii au susţinut că hotărârea pronunţată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, argumentele înscrise în motivare fiind contradictorii.

După o scurtă prezentare a parcursului procesual, detaliind, autorii recursului arată că, în argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel face trimitere la un pretins caracter inteligibil al clauzelor, la faptul că nu s-ar crea un dezechilibru contractual prin inserarea lor, rezumându-se la a reţine o lipsă de diligenţă a recurenţilor la momentul încheierii contractului, în ciuda menţionării explicite a aspectului referitor la lipsa caracterului negociat al clauzelor reclamate ca fiind abuzive, aspect ce se circumscrie dispoziţiilor art. 4 din Legea 193/2000.

Recurenţii mai arată că, dincolo de considerentele contradictorii ale argumentării şi de invocarea dispoziţiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 referitor la aplicarea principiului nominalismului, hotărârea pronunţată este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor legale în materia protecţiei consumatorului.

În cele ce urmează, afirmă că Legea nr. 193/2000 transpune în legislaţia românească dispoziţiile Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar, în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor reclamate, instanţa era obligată să verifice şi să analizeze incidenţa dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 referitoare la îndeplinirea unor condiţii, în funcţie de care o clauză poate fi considerată sau nu ca fiind abuzivă.

Raportat la dispoziţiile invocate, susţin că orice cauză preformulată sau care nu a fost negociată direct cu un consumator este considerată ca fiind abuzivă, iar dacă un consumator pretinde că a fost negociată direct cu consumatorul, e de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Referitor la clauza privind perceperea comisionului de administrare, recurenţii consideră că este evident caracterul abuziv al acestei clauze, conţinutul ei fiind unul preformulat, nenegociat şi care a fost impus consumatorului, fără a fi fost iniţial informat.

Recurenţii-reclamanţi susţin că nu au fost niciun moment informaţi despre scopul perceperii acestui comision, nici despre modalitatea de calcul şi de utilizare a acestui comision sau despre orice element determinant în stabilirea cuantumului exact al acestuia.

Or, din moment ce creează nişte costuri suplimentare, necontrolabile în sarcina împrumutaţilor, determinând un dezechilibru semnificativ între obligaţiile contractuale şi încasarea unui venit nejustificat de către bancă, afirmă că perceperea comisionului de administrare este abuzivă.

Mai arată că, deşi instanţa de apel reţine caracterul nenegociat al clauzelor reclamate, constată că nu poate fi reţinută existenţa dezechilibrului contractual şi dovada relei-credinţe a Băncii.

Consideră că instanţa de apel a omis să analizeze şi să se raporteze la dispoziţiile legale invocate, făcând o apreciere deficitară şi contrară practicii şi legislaţiei în domeniu, neanalizând în mod concret clauzele solicitate a fi considerate ca abuzive.

Cât priveşte invocarea principiului nominalismului în privinţa clauzei de risc valutar, consideră că indicarea acestuia drept temei în respingerea acţiunii privind îngheţarea cursului şi denominarea este complet eronată.

Contrar motivării, recurenţii afirmă că principiul nominalismul monetar nu interzice conversia în RON a creditelor, ci este chiar regula care se impune în caz de fluctuaţii ale cursului valutar şi care, în speţă, permite conversia în RON a creditelor obţinute în altă valută şi îngheţarea cursului la nivelul celui de la data acordării creditului.

Recurenţii arată că, în mod greşit, instanţa a reţinut că recurenţii ar fi contractat un credit în franci elveţieni, fiind obligaţi la restituirea creditului în aceeaşi valută. În realitate, aceştia arată că doar scriptic creditul a fost contractat în franci, întrucât suma a fost eliberată în RON, la cursul de la momentul încheierii contratului.

Pentru aplicarea principiului enunţat în interpretarea dată de instanţă, era obligatoriu ca, la momentul încheierii contractului, consumatorul să fi fost informat despre existenţa acestor fluctuaţii şi despre consecinţele creşterii cursului.

Mai mult, se arată că respectiva clauză din cuprinsul contractului nu face nicio referire la dispoziţiile art. 1578 C. civ. de la 1864 sau la principiul nominalismului monetar pentru a se putea presupune ca reclamanţii şi-au asumat riscul valutar.

Cât priveşte dezechilibrul contractual, recurenţii arată că acesta este evident şi dovedit, câtă vreme creează un cost suplimentar semnificativ în detrimentul consumatorului.

Mai arată că omisiunea Băncii de a informa consumatorul despre riscul de hipervalorizare a acestei monede, fenomen previzibil pentru experţii finaciar-bancari, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere sancţionată în dreptul comunitar.

Mai mult, arată că, raportat la criteriile stabilite de Bancă, creditul în franci elveţieni a fost prezentat într-o modalitate extrem de avantajoasă, fapt care, ulterior, s-a dovedit a fi contrar celor prezentate de Bancă.

Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a suportării riscului valutar în integralitate de către consumatori, determinând executarea unor obligaţii excesive de către aceştia, recurenţii consideră că se impune restabilirea prestaţiilor asumate iniţial, prin stabilirea cursului de schimb CHF-LEU de la momentul încheierii contractului.

În ceea ce priveşte denominarea în moneda naţională a plăţilor, recurenţii solicită să se constate că, potrivit art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar, "plăţile, încasările, transferurile şi orice asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii se realizează doar în moneda naţională".

Având în vedere acest aspect, recurenţii consideră că denominarea în moneda naţională a plăţilor constituie o aplicare, în fapt, a prevederilor legale, precum şi a principiului echităţii.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte C., la 4 februarie 2019.

La 14 februarie 2019, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii cererii de recurs, întrucât recurenţii nu au subscris personal cererea de recurs conform dispoziţiilor art. 194 alin. (1) lit. f) C. proc. civ., iar lipsa semnăturii constituie motiv de nulitate şi, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor-reclamanţi la 20 februarie 2019, fără ca aceştia să uzeze de dreptul de a formula răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 10 decembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu a formulat punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 18 februarie 2020, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului pentru lipsa semnăturii, acesta fiind admis în principiu. Totodată, a fost stabilit termen de judecată la 2 iunie 2020, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 2 iunie 2020, judecata cauzei a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 30 iulie 2020, a fost stabilit termen de judecată la 24 noiembrie 2020, cu citarea părţilor, în vederea discutării repunerii pe rol, din oficiu, a cauzei şi a recursului, dată la care instanţa de recurs a rămas în pronunţare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Contractul de credit bancar ipotecar în discuţie a fost încheiat la data de 10 mai 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori şi de O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864 relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, act normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căruia, "contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa."

În susţinerea cererii de recurs, autorii prezentului demers judiciar susţin, în esenţă, că, în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor reclamate, instanţa era obligată să verifice şi să analizeze incidenţa dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 referitoare la îndeplinirea unor condiţii în funcţie de care o clauză poate fi considerată sau nu ca fiind abuzivă.

Referitor la clauza privind perceperea comisionului de administrare, recurenţii-reclamanţi susţin că aceasta are vădit caracter abuziv, întrucât conţinutul ei este preformulat, nenegociat şi impus consumatorului, fără o informare prealabilă asupra scopului perceperii acestui comision, asupra modalităţii de calcul şi de utilizare a acestuia sau a oricărui element determinant în stabilirea cuantumului exact al acestuia.

Aşadar, critica vizează caracterul abuziv al clauzei de la art. 6 lit. b) din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/10.05.2007 prin care s-a stabilit în sarcina recurenţilor-reclamanţi obligaţia de a achita un comision de administrare a creditului de 1% flat, calculat asupra sumei creditului contractat.

În esenţă, recurenţii au motivat că această clauză nu a fost negociată, a fost impusă consumatorului fără o informare prealabilă asupra scopului perceperii acestui comision, asupra modalităţii de calcul şi de utilizare.

Recurenţii susţin că, prin această clauză, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât creează nişte costuri suplimentare necontrolabile în sarcina împrumutaţilor, cu consecinţa încasării unui venit nejustificat de către Bancă.

Cu titlu prealabil, se cuvine amintit că, după cum însăşi instanţa de apel a reţinut, fără să fi fost în niciun fel combătut de recurenţi, acest comision, intitulat, iniţial, de administrare a creditului, dar, redenumit comision de acordare a creditului, ca urmare a apariţiei O.U.G. nr. 50/2010, a fost achitat o singură dată de împrumutaţi, respectiv, la data primei trageri a creditului. Aşadar, prin contractul semnat de părţi, recurenţilor-reclamanţi li s-a aplicat doar acest comision, intitulat de administrare credit, perceput şi tras o singură dată din credit, iar nu şi un comision care trebuia perceput şi achitat lunar împreună cu rata de credit. Mai mult, se reţine că, prin actul adiţional încheiat de părţi, s-a prevăzut expres valoarea 0 pentru comisionul de administrare a creditului, iar, din graficele de rambursare semnate de reclamanţi şi din extrasul de cont curent curent al acestora nu reiese că ar fi fost achitat vreun alt comision de administrare decât cel tras la data primei utilizări a creditului.

Prin urmare, acest comision, intitulat de administrare, este un veritabil comision de acordare.

În ceea ce priveşte critica privind lipsa negocierii unei astfel de clauze, instanţa de recurs reţine că lipsa unei negocieri individuale este pe deplin stabilită de instanţa de apel, dar această statuare nu intră în contradicţie cu concluzia la care a ajuns instanţa de apel, în sensul că nu se verifică un caracter abuziv al clauzei, după cum, în egală măsură, nici nu conduce în mod automat la constatarea caracterului abuziv, aşa cum pretind recurenţii, ci, reprezintă doar o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al clauzelor contestate.

Aşadar, împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu poate constitui un element suficient pentru stabilirea caracterului abuziv al respectivei clauze, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, transpusă în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze.

Totodată, instanţa de recurs reţine că, prin art. 1 din Legea nr. 193/2000 care transpune în dreptul naţional prevederile art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE, se instituie cerinţa de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale scrise, iar, sub acest aspect, se reţine că instanţa de apel a procedat la verificarea clauzei care reglementează comisionul de administrare.

Prin urmare, această cerinţă a unei redactări clare şi inteligibile se aplică în orice caz, inclusiv în situaţia în care o clauză intră în domeniul de aplicare al articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, transpus în legislaţia naţională în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi este exclusă, prin urmare, de la aprecierea caracterului său abuziv vizată la articolul 3 alin. (1) din această directivă, respectiv, la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13 nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, această cerinţă de transparenţă impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (în acest sens, a se vedea Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13).

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare în mod clar şi inteligibil a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în Decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Prin urmare, potrivit deciziei preliminare pronunţate în cauza precizată mai sus potrivit, simpla împrejurare că o clauză contractuală nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul unui comision, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorului.

Totodată, în aceeaşi decizie preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de recurs reţine că, din analiza considerentelor care au fundamentat decizia pronunţată, instanţa de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi a reţinut că respectivele prevederi au un caracter inteligibil, fără utilizarea unor termeni abuzivi sau echivoci, care să reflecte o eventuală rea-credinţă din partea Băncii, iar, pe de altă parte, a reţinut că există o serie întreagă de obligaţii pe care Banca le are faţă de ceilalţi actori ai pieţei financiare, care pun la dispoziţie sumele necesare asigurării plăţii imediate a acestor credite de consum încheiate pe termen îndelungat, pentru fiecare convenţie de credit, Banca fiind obligată să se împrumute de la o altă Bancă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat, ulterior, în sarcina consumatorilor.

Totodată, valoarea comisionului de administrare, modul de calcul (1.00% flat calculat asupra sumei creditului contractat) şi data perceperii acestuia (la data efectuării primei utilizări din credit) rezultă din stipulaţiile contractuale, recurenţii-reclamanţi fiind în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi priveşte.

Prin urmare, atât timp cât clauza care reglementează comisionul de administrare este clară, atât din perspectiva componentei sale economice, cât şi din perspectiva serviciului prestat, nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, astfel că această clauză nu poate fi considerată abuzivă.

În raport de considerentele expuse, instanţa de recurs reţine că sunt nefondate criticile formulate referitoare la comisionul de administrare.

Printr-o altă critică, recurenţii-reclamanţi au criticat soluţia instanţei de apel, de menţinere a hotărârii primei instanţe în legătură cu respingerea capetelor de cerere privind reechilibrarea contractului, în sensul îngheţării cursului CHF-LEU pe toată perioada derulării contractului de credit, la cursul existent la momentul încheierii contratului de credit, raportat la caracterul abuziv al clauzelor care transferă riscul valutar doar în sarcina împrumutaţilor şi denominarea în moneda naţională a plăţii creditului, potrivit principiului prevăzut la art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005.

Referitor la aceste aspecte, instanţa de recurs reţine că actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864 relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, act normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căruia, "contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa."

Potrivit prevederilor art. 1 din contractul de credit, părţile au convenit ca Banca să acorde împrumutatului un credit în sumă de 54.186 CHF, creditul urmând să fie restituit în aceeaşi valută (conform art. 1.2 din contract)

Această clauză reprezintă o transpunere în convenţia părţilor a principiului nominalismului monetar reglementat la art. 1578 C. civ. de la 1864, potrivit cu care " obligaţia ce rezulta dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată si nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

În virtutea principiului nominalismului monetar consacrat prin aceste dispoziţii legale, debitorul obligaţiei de restituire rezultată dintr-un contract de împrumut de consumaţie, având ca obiect o sumă de bani, va fi liberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenţie, indiferent de fluctuaţiile monedei convenite.

Norma legală analizată are caracter supletiv, fiind permis părţilor să deroge de la aceasta.

Instanţa de recurs reţine că, în contractul de credit, nu există nicio stipulaţie contractuală prin intermediul căreia părţile să fi convenit menţinerea valorii obligaţiilor la un anumit nivel şi, pe cale de consecinţă, să înlăture incidenţa principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absenţa unor clauze derogatorii, devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864, transpusă în clauza cuprinsă la art. 1 din contractul de credit.

Aşadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În categoria clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege intră şi dispoziţiile legale supletive.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată şi prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cu care "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Acest aspect rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează în mod expres faptul că normele supletive cad sub incidenţa art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă si la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Acest considerent se regăseşte în Decizia preliminară pronunţată de CJUE în cauza C-92/11, prin care s-a stabilit următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă (Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă (C-81/19), respectiv în Decizia preliminară din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei anterioare, considerente suplimentare, statuându-se că nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27) împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte. Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze. O astfel de verificare nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul de aplicare al Directivei (pct. 36 din hotărârea precitată).

Rezultă, din dezlegarea dată de C.J.U.E. acestei probleme, că o clauză contractuală care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată intră sub incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, şi, deci, este exclusă din domeniul său de aplicare, dacă reflectă o normă naţională imperativă pentru părţi şi de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă naţională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voinţă contrar al părţilor.

Dispoziţiile contestate, care prevăd obligaţia împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederea contractuală de la art. 1 din contractul de credit reflectă o normă de drept naţional cu caracter supletiv şi, întrucât părţile nu au înţeles să deroge de la aplicarea ei, are putere de lege între părţile contractante în temeiul art. 969 C. civ. de la 1864.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite pentru că acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situaţie care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv, verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

În temeiul principiului nominalismului monetar, aplicabil potrivit art. 1578 C. civ. de la 1864, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Într-o atare situaţie, rezultă că împrumutatul şi-a asumat riscul valutar generat de deprecierea monedei în care îşi realizează veniturile faţă de moneda în care a contractat creditul şi în care trebuie să îl restituie.

Recurenţii au mai arătat că nu au fost informaţi cu privire la implicaţiile economice pe care le presupune încheierea contractului de creditare în CHF, contractul fiind unul standard, recurenţii neavând posibilitatea de a influenţa acest contract. Astfel de susţineri nu se constituie în critici de nelegalitate, fiind împrejurări de fapt care excedează analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

Prin formularea lor, recurenţii se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante contrar cerinţei bunei-credinţe şi, prin urmare, tind la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuţie sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii în privinţa clauzelor prin care recurenţii s-au obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Nu în ultimul rând, aserţiunile recurenţilor în susţinerea posibilităţii convertirii în moneda naţională a creditului în virtutea art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 nu pot fi primite, întrucât nu suntem în ipoteza prevăzută de articolul invocat, potrivit căruia "Plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 "Categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută", care se pot efectua şi în valută", respectiv, nu suntem în ipoteza unor plăţi, încasări sau transferuri care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii.

Cu toate că, într-o formă arhaică, băncile erau cunoscute ca instituţii de credit care fac comerţ cu bani, în realitate, mecanismul de funcţionare a acestora constă în a atrage resurse disponibile pe care le plasează sub formă de produse şi servicii, potrivit cerinţelor economiei, la preţuri care să acopere costurile şi riscurile, dar şi în vederea obţinerii unui profit.

Prin urmare, nu trebuie făcută confuzia între activitatea comercială a instituţiilor bancare, care presupune urmărirea unui profit şi activitatea de comerţ cu bunuri şi servicii, care, de regulă, presupune dobândirea unui bun fizic în schimbul unei sume de bani.

În acest context, se cuvine amintit faptul că produsele şi serviciile bancare au unele particularităţi care le diferenţiază faţă de celelalte produse şi servicii, prin aceea că sunt imateriale, adică nu au un suport fizic, dar satisfac anumite cerinţe indispensabile societăţii, facilitând circulaţia bunurilor materiale, sunt condiţionate de reglementări bancare care stabilesc anumite condiţii de funcţionare, risc, garantare, produsele (creditele) dau acces la monedă, iar serviciile (plăţile interbancare) asigură transferurile monetare între participanţii la tranzacţii.

Nefiind, aşadar, în ipoteza prevăzută de art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, sunt aplicabile dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol, potrivit căruia, "toate celelalte operaţiuni între rezidenţi, care nu fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, pot fi efectuate în mod liber fie în moneda naţională (leu), fie în valută."

Totodată, se cuvine amintit faptul că art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar face parte din Secţiunea a II-a intitulată "Operaţiuni valutare între rezidenţi", iar, potrivit art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, operaţiunile valutare sunt încasările, plăţile, compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în valute şi care se pot efectua prin transfer bancar, în numerar, cu instrumente de plată sau prin orice alte modalităţi de plată practicate de instituţiile de credit în funcţie de natura operaţiunii respective, putând exista operaţiuni valutare între rezidenţi şi nerezidenţi şi operaţiuni valutare între rezidenţi.

În altă ordine de idei, în conformitate cu art. 5 din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, "rezidenţii au dreptul să dobândească, să deţină şi să utilizeze active financiare exprimate în valută", or, una din modalităţile în care rezidenţii pot dobândi o valută este şi cea care presupune accesarea unui credit.

În consecinţă, din interpretarea acestor norme juridice, rezultă cu evidenţă că este posibilă atât perfectarea, cât şi rambursarea creditelor în valută.

Apreciind că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 688/2018 din 3 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 688/2018 din 3 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2020.