Scope of exemption under Directive 93/13 for foreign currency loan repayment clauses reflecting suppletive national monetary nominalism norms

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 17 decembrie 2014, sub nr. x/2014, mai mulţi reclamanţi, printre care şi numita A., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana I şi coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana I, pentru încălcarea de către Banca pârâtă a următoarelor obligaţii:

1) de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

2) de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase/toxice;

3) de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare;

4) de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit.

De asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat cu consumatorii reclamanţi, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF - LEU indicat în Anexa 1.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta a invocat excepţiile netimbrării acţiunii şi prescripţiei dreptului material de a solicita angajarea răspunderii delictuale a Băncii, iar, pe fond, a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată şi obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 3 iulie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2014, tribunalul a dispus disjungerea cererilor de chemare în judecată, iar acţiunea formulată de reclamanta A. a fost înregistrată pe rolul aceleiaşi instanţei sub nr. x/2015.

La termenul de judecată din 3 septembrie 2015, instanţa a respins excepţiile invocate de pârâtă prin întâmpinare şi a încuviinţat cererea reclamantei de acordare a unui termen pentru a preciza cadrul procesual, respectiv, dacă înţelege să se judece în contradictoriu şi cu cesionarul creanţei şi cu codebitorul, acordând, în acest sens, termen de judecată la 15 octombrie 2015.

La termenul din 15 octombrie 2015 a dispus introducerea în cauză a terţului Mija Emanuel.

Prin sentinţa civilă nr. 6991/2015 din 10 decembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi cu terţul Mija Emanuel.

Împotriva hotărârii sus-menţionate, reclamanta a declarat apel, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei civile atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 861 din 17 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 6991/2015 din 10 decembrie 2015 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. şi intimatul-intervenient Mija Emanuel.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

În memoriul depus la dosar, recurenta-reclamantă a indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând, astfel, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În esenţă, a arătat că eroarea esenţială făcută de instanţele de fond în soluţionarea litigiului pendinte rezidă în aplicarea dreptului comun substanţial (ex. principiul nominalismului monetar) sau procedural (ex. principiul actori incumbit onus probandi) în locul prevederilor din legea specială.

Concretizând, autoarea recursului a susţinut că decizia atacată a fost dată cu greşita interpretare şi aplicare a art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, precum şi cu nerespectarea considerentelor deciziilor C.J.U.E. pronunţate în cauzele C-186/16, C-92/11 şi C-34/13, precum şi ale deciziei nr. 62/2017 a Curţii Constituţionale a României.

Detaliind, recurenta a criticat aprecierea instanţei de apel în sensul că, în speţă, operează excluderea prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, consecinţa fiind imposibilitatea analizei clauzelor contractului de credit contestate ca fiind abuzive, din perspectiva condiţiilor instituite de Legea nr. 193/2000.

În combaterea acestei concluzii, a evocat şi citat amplu considerentele deciziei pronunţate în cauza C-186/16 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a făcut trimiteri exhaustive la Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13 şi la Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11.

Din perspectiva jurisprudenţei menţionate, autoarea recursului a conchis că, procedând la verificările necesare, instanţa naţională trebuie să aibă în vedere că excepţia, instituită la art. 1 alin. (2) din directivă, este de strictă interpretare, astfel că, pentru a opera excluderea clauzei de la controlul condiţiilor caracterului abuziv, este necesar a fi îndeplinite două condiţii: clauza contractuală să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

De asemenea, a susţinut că jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene impune concluzia că cele două condiţii menţionate trebuie analizate prin raportare la obiectivul Directivei 93/13, respectiv la protecţia consumatorilor.

În continuare, a arătat că, dacă ar fi analizat clauzele contestate în prezentul litigiu în cheia deciziei C.J.U.E. date în cauza C-186/16, concluzia care se impunea ar fi fost că respectivele clauze pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, chiar dacă "reflectă" principiul nominalismului monetar, acesta fiind reglementat de norme supletive şi chiar dacă intră în sfera noţiunii de "obiect principal al contractului", pentru că nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil. Totodată, a mai susţinut că acestea pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, întrucât au fost inserate în contracte nenegociate şi, contrar cerinţelor bunei-credinţe, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, dezechilibrul manifestându-se şi în timpul executării contractului.

Recurenta a mai subliniat că instanţa europeană a statuat în sensul că instanţa naţională trebuie să aibă ca principală preocupare a analizei logico-juridice stabilirea caracterului obligatoriu sau nu al normelor mai sus evocate. În acest sens, a notat că, potrivit considerentului 13 din Directiva 93/13, de care instanţa de apel s-a prevalat în stabilirea ariei de excludere a clauzelor contestate din contractul de credit de la analiza prevăzută de Legea 193/2000, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri. Astfel, a arătat că sintagma "să nu se fi instituit alte acorduri" vizează împrejurarea unui acord al părţilor cu privire la derogarea de la o normă obligatorie şi nu cu privire la facultatea/posibilitatea părţilor de a deroga de la o normă supletivă.

În continuare, a consemnat că, analizând aceeaşi situaţie în considerentele deciziei nr. 62/2017, Curtea Constituţională a României a statuat cu efect obligatoriu pentru instanţele de judecată că art. 1578 din C. civ. de la 1864, care instituie principiul nominalismului monetar, este, în dreptul naţional, o normă supletivă, caracteristica sa esenţială fiind aceea că părţile pot deroga de la aceasta. Cu alte cuvinte, a subliniat că, la data încheierii contractului de credit, profesionistul avea posibilitatea legală să solicite restituirea creditului "acordat în CHF" în altă monedă.

Din perspectiva celor arătate anterior, recurenta a conchis că, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanţa de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

Astfel, a arătat că, deşi instanţa constată că respectivele clauze contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepţia instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, consecinţa fiind continuarea analizei din perspectiva Directivei nr. 93/13.

În opinia recurentei, potrivit C.J.U.E., instanţei îi revenea sarcina de a continua analiza, respectiv, de a stabili dacă respectivele clauze se circumscriu sferei noţiunilor de "obiect principal al contractului" şi "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

Recurenta a mai susţinut că, în al doilea rând, instanţa de apel avea obligaţia de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deşi intră sub incidenţa noţiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar şi inteligibil. Din această perspectivă, a susţinut că, în mod greşit, curtea a reţinut îndeplinirea în speţă a condiţiilor evocate şi a detaliat criteriile vizând redactarea clauzei şi necesitatea informării, în faza precontractuală, anterior semnării contractului, asupra consecinţelor economice ale clauzei.

Referitor la condiţia informării consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei vizând cursul valutar, recurenta a arătat că aceasta este esenţială în condiţiile în care profesionistul şi consumatorul nu se află pe poziţii de egalitate, nici din punct de vedere economic, juridic, tehnic şi de rezervă de timp, nici din punct de vedere informaţional.

În continuare, a evocat jurisprudenţa C.J.U.E. referitoare la obligaţia băncii de a avertiza clienţii cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii, subliniind că, la paragraful 47 din Decizia dată în speţa Andriciuc, instanţa europeană impune ca banca să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, şi nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

Astfel, autoarea prezentului demers judiciar a arătat că, prin comportamentul subversiv, de a ascunde costul împrumutului în RON raportat la posibilele fluctuaţii de curs valutar, şi de a pretinde că obligaţiile ce îi incumbau erau în CHF, intimata-pârâtă a săvârşit o abatere gravă de la raţiunea legii, aşa cum a fost interpretată de C.J.U.E.

În aceste condiţii, a conchis că a contractat creditul, fără să cunoască întinderea reală a obligaţiilor şi costul total al împrumutului, aşa cum ar fi trebuit, potrivit paragrafului 47 din decizia C.J.U.E., anterior evocată, contractul comutativ, fiind, astfel, pervertit într-unul aleatoriu, în contextul în care o atare transformare este prohibită de legislaţia protecţiei consumatorului.

În acest sens, recurenta a invocat o succesiune de texte din directivele dedicate creditelor de retail, între care Directiva 87/102, Directiva 2008/48/CE şi Directiva 2014/17/CE care au consacrat caracterul comutativ, subliniind că jurisprudenţa C.J.U.E., precum şi cea românească relativ recentă, au statuat regula imutabilităţii contractelor comutative în contracte aleatorii, în lipsa voinţei exprese a consumatorului.

Cu privire la evaluarea îndeplinirii obligaţiei de informare de către bancă, a arătat că instanţele de fond ar fi trebuit să se raporteze la "expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraf 56 din Decizia C.J.U.E.)

De asemenea, recurenta a susţinut că intimata-pârâtă ar fi trebuit să îi prezinte orice informaţie pertinentă care să îi permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze asupra obligaţiilor sale financiare (par. 50 din Decizie).

Raportat la argumentele mai sus expuse, a apreciat că respectivele clauze contestate nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil, astfel că ele pot face obiectul analizei caracterului abuziv.

În continuare, autoarea recursului a menţionat nesocotirea de către pârâtă a obligaţiei de avertizare asupra riscurilor valutare, perspectivă din care a menţionat că, în concepţia C.J.U.E., instituţia bancară care acordă credite în monedă străină are o obligaţie de avertizare asupra riscului valutar, o obligaţie concretă şi detaliată, atât cu privire la posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar, cât şi cu privire la potenţialele dificultăţi de plată antrenate în sarcina debitorului de potenţialele hipervalorizări ale monedei de plată faţă de moneda în care debitorul îşi primeşte venitul.

Asupra acestei chestiuni a conchis că obligaţia de avertizare, statuată de instanţa europeană, face parte din dreptul intern, fiind enunţată încă din 2004, de Codul consumului (art. 15 şi art. 48) având în vedere că interpretarea dată de Curte normelor Dreptului Uniunii Europene este obligatorie în dreptul intern, conform art. 148 alin. (2) din Constituţie.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor contestate, recurenta a analizat amplu aspectele în considerarea cărora a apreciat că provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe, ţinând seama de ansamblul împrejurărilor de care pârâta putea avea cunoştinţă la momentul respectiv şi care erau de natură să influenţeze executarea ulterioară a contractului. În acest sens, a făcut trimitere la Studiile şi Buletinele Băncii Centrale a Elveţiei şi la cele ale Băncii Naţionale a României.

Recurenta a subliniat că, în mod esenţial, trebuie reţinut că, în contractele comercianţilor cu consumatorii (şi mai ales în contractele de credit), dezechilibrul este prezumat, prezumţie care îl are ca beneficiar pe consumator. A mai afirmat că profesionistului îi revine sarcina probei pentru a demonstra că echilibrul contractual este real, iar nu formal, subliniind că, în speţă, intimata-pârâtă nu numai că nu a făcut proba echilibrului real între părţile contractante, dar nici măcar nu şi-a propus o astfel de ţintă probatorie.

În susţinerea dezechilibrului contractual, recurenta a menţionat omisiunea informării de către pârâtă şi ocultarea informaţiei, elemente ce probează, în egală măsură, reaua-credinţă a acesteia.

Pentru toate cele anterior expuse, recurenta-reclamantă a reiterat solicitarea de casare a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, subliniind că nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecinţă a răspunderii civile delictuale, ci ca o consecinţă a încălcării obligaţiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică, răspunderea civilă delictuală a băncii fiind consecinţa nulităţii absolute a clauzelor referitoare la riscul valutar.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 27 iunie 2018, fără ca aceasta să uzeze de dreptul de a depune întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 2 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu a formulat punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 6 octombrie 2020, recursul a fost admis în principiu, fiind stabilit termen de judecată la 24 noiembrie 2020, în vederea soluţionării acestuia în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, de care se prevalează recurenta-reclamantă.

Este esenţial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Aşadar, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamantă, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

S-a reţinut cu justeţe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens - al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, putând fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurenta-reclamantă, în calitate de persoană împrumutată, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 861 din 17 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 861 din 17 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2020.