Consumer's CHF loan unfair-terms appeal rejected; High Court upholds prior rulings for bank.

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 15 octombrie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a clauzelor din secţiunea nr. 6) alin. (1) teza I din Condiţiile speciale şi din secţiunea nr. 1) referitoare la definiţia Riscului Valutar, secţiunea nr. 4) pct. 4.1., 4.2 şi 4.5, secţiunea nr. 7) pct. 7.1 lit. p) din Condiţiile generale ale contractului de credit nr. x/31.07.2008, cu obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- LEU din acea zi, precum şi cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În temeiul art. 194 lit. c) C. proc. civ., reclamanta a precizat că valoarea capătului I al cererii de chemare în judecată este de 262.370,33 RON, reprezentând rezultatul diferenţei dintre suma totală plătibilă de reclamant conform contractului de credit (principal şi cost total al creditului), convertită din CHF în RON la cursul de la data introducerii cererii de chemare în judecată, şi aceeaşi sumă, convertită la cursul de la data semnării contractului de credit.

Capătul al II-lea al cererii de chemare în judecată nu este evaluabil în bani, întrucât reprezintă o obligaţie de a face, respectiv de a pune la dispoziţie un document reprezentând Anexa la contractul de credit.

În drept, s-au invocat dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, Regulamentul nr. 17/2012 al BNR, Legea nr. 296/2004, Codul consumatorului, art. 970, art. 1073 şi următoarele C. civ., Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din TFUE, toate dispoziţiile legale menţionate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, precum şi orice alte dispoziţii relevante.

Prin sentinţa civilă nr. 1778 din 21 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă ca nefondată, acţiunea privind pe reclamanta A. şi pe pârâta B. S.A..

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1665/A din 24 octombrie 2017, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1778 din 21 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1665/A din 24 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În argumentarea recursului, susţine, în esenţă, că instanţa de apel nu a analizat obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit şi nici obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare.

Or, în lipsa analizării tuturor motivelor de nulitate, apreciază recurenta, instanţa de apel a încălcat normele de procedură privind conţinutul hotărârii, astfel cum este acesta reglementat de art. 425 C. proc. civ.. În concret, instanţa nu a arătat motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În opinia recurentei, decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE, ceea ce atrage incidenţa punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, raportat la exigenţele deciziei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-186/16, analiza efectuată de instanţa de apel asupra caracterului abuziv nu poate fi menţinută.

Principiul nominalismului are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidenţă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13:

"Dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi, în special în domeniul transportului".

Dispoziţia din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări extensive, deoarece aşa cum a arătat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 la paragraful 31 din Decizie, excepţia este de strictă interpretare. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecţie al consumatorilor, faţă de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenţei Directivei 93/13, în preambulul căreia s-a arătat la alin. (13), teza a doua că " statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în acelaşi timp dispoziţiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie".

Excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, aşa cum a arătat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Decizia din Cauza C-l86/16, paragraful 28, presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

Directiva nu poate permite analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale ce reflectă o normă obligatorie, pentru că o astfel de analiză ar însemna un control indirect al unei norme obligatorii în dreptul naţional în materia protecţiei consumatorului, fapt ce ar contraveni chiar Tratatului de Funcţionare a UE. Potrivit art. 4 alin. (2) lit. f) din TFUE, în materia protecţiei consumatorilor, există o competenţă partajată între Uniune şi statele membre, ceea ce înseamnă că Uniunea nu exercită o competenţă exclusivă în materia protecţiei consumatorilor.

Analizând excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, prin prisma explicaţiilor menţionate, rezultă că dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecţie stabilit prin Directivă) dar, evident, sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive.

Prin urmare, apreciază recurenta, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanţa de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

Clauzele contestate, mai arată recurenta, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care instanţa trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Totodată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene se referă la obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii.

Prezintă relevanţă obligaţia băncii de a avertiza consumatorii cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele acestora. Iar capacitatea băncii de a avertiza trebuie analizată raportat la expertiza şi cunoştinţele sale, şi nicidecum raportat la profan şi la public, în general.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, la paragraful 47 din Decizia dată în speţa Andriciuc, tocmai asta impune, ca banca să comunice consumatorului, în etapa pre-contractuală, şi nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său. Nu în zadar Curtea de Justiţie a Uniunii Europene utilizează adjectivele posesive "sale" şi "său".

Atunci când a evaluat îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă, instanţa trebuia să se raporteze la "expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraf 56 din Decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene).

De asemenea, mai susţine recurenta, banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare (paragraf 50 din Decizie).

Prin urmare, banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar (deşi nu acest lucru i se reproşează în acţiunea de faţă), dar mult mai important este ca ea trebuia să ia în calcul şi să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales în condiţiile în care cele mai mari 3 bănci din sistem (C., D. şi E.) nu acordau credite în CHF, cu toate că şi acestea urmăreau profitul.

Cu toate acestea, instanţa de apel, în totală contradicţie cu decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din speţa Andriciuc, a reţinut că "nu se poate pretinde acestuia din urmă (profesionistului bancar - n.n.) să sfătuiască un client în sensul neacceptării unei oferte din portofoliul său, în condiţiile în care scopul oricărui profesionist este obţinerea de profit (s.n.)".

În conţinutul obligaţiei de informare, menţionează recurenta, trebuie să se regăsească, alături de informaţiile obişnuite necesare formării consimţământului, şi elemente legate de riscurile şi contraindicaţiile actuale ale serviciului sau produsului oferit, aceasta fiind obligaţia de avertizare, Codul consumului stabilind o astfel de obligaţie.

În opinia recurentei, banca şi-a încălcat in mod evident obligaţia de informare şi de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzelor, faptul că nu au fost negociate clauzele deduse judecăţii a fost stabilit de instanţele de fond, motiv pentru care, apreciază recurenta, există autoritate de lucru judecat pe acest aspect.

Totodată, clauzele contestate provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Recurenta mai susţine că a existat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor încă de la încheierea contractului. În mod esenţial, consideră că trebuie reţinut că, în contractele comercianţilor cu consumatorii (şi mai ales în contractele de credit), dezechilibrul este prezumat.

În mod evident, pârâta în prezenta cauza nu numai ca nu a făcut proba echilibrului real între părţile contractante, dar nici măcar nu şi-a propus o astfel de ţintă probatorie.

Deşi caracterul abuziv al unei clauze se apreciază prin raportare la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului (art. 4 alin. (1), obiectivul Directivei 93/13/CE privind clauzele abuzive şi lipsa oricăror limitări temporale în ceea ce priveşte aprecierea dezechilibrului semnificativ determina concluzia că articolul 3 alin. (1) din directivă vizează şi ipoteza în care dezechilibrul ar surveni ca urmare a unor împrejurări exterioare contractului, în cursul derulării acestuia.

În acest sens, în cauza Banco Primus S.A. vs. Jesus Gutierez Garcia (cauza C-421/14) s-a reţinut că instanţa naţională trebuie să verifice dacă profesionistul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o clauză prezumată a fi abuzivă în urma unei negocieri individuale şi că examinarea caracterului eventual abuziv al unei clauze dintr-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator trebuie efectuată, printre altele, în raport cu mijloacele de care dispune consumatorul, în temeiul reglementării naţionale, pentru a determina încetarea utilizării acestui tip de clauze.

Omisiunea informării sau ocultarea informaţiei confirmă dezechilibrul contractual şi probează reaua-credinţă a băncii.

Totodată, transformarea contractului de credit, care este comutativ, într-un contract aleatoriu, este prohibită de legislaţia protecţiei consumatorului.

Dacă lipseşte informaţia privitoare la risc sau, şi mai grav, dacă informaţia este disimulată sau ascunsă, contractul se transformă în mod nepermis, prin voinţa unilaterală a părţii puternice a contractului, mai precis, se perverteşte, într-un contract aleatoriu.

Or, dacă nu este dovedit faptul că împrumutatul şi-a asumat expres riscul devalorizării monedei, în schimbul preţului mai mic creditului, atunci contractul comutativ s-a pervertit într-un contract aleatoriu prin voinţa unilaterală, insidioasă, a comerciantului, adică a băncii.

Un astfel de contract nu numai că este o expresie a unei practici comerciale înşelătoare şi unui abuz de putere economică reliefat prin clauze abuzive, ci şi un rebut contractual, a cărei fiinţă juridică este precară, fiind nul absolut.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului în temeiul art. 489 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca neîntemeiat şi, pe cale de consecinţă menţinerea soluţiei instanţei de apel ca legală şi temeinică.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin încheierea din 23 mai 2018 a fost încuviinţat în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 10 octombrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2015 a fost admisă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de petenta A. şi sesizată Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24, art. 25 alin. (1), art. 27 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 52/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Prin încheierea din 10 octombrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2015 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă şi a fost acordat termen la 30 ianuarie 2019 pentru soluţionarea acestuia.

La 15 ianuarie 2019, s-a dispus, din oficiu, preschimbarea termenul de judecată stabilit pentru 30 ianuarie 2019 la data de 1 martie 2019.

Constatându-se lipsa nejustificată a părţilor, în condiţiile în care nici una dintre acestea nu au solicitat judecarea cauzei şi în lipsă, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., judecata recursului a fost suspendată la 1 martie 2019.

Recurenta-reclamantă a formulat cerere de repunere pe rol, iar prin încheierea din 19 aprilie 2019 a fost admisă cererea de repunere pe rol; a fost respinsă excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă şi, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., s-a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1665/A din 24 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, la termenul din 11 noiembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, însă, în cauză, acest motiv de recurs nu-şi găseşte incidenţa, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a arătat în concret care sunt regulile de procedură încălcate.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Contrar susţinerilor recurentei, hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia.

Se constată că instanţa de apel a verificat aplicarea legii de către instanţa de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acţiunii (constatarea nulităţii absolute a clauzei de risc valutar din contractul de credit încheiat, ca urmare a caracterului abuziv; îngheţarea cursului valutar CHF-LEU la momentul semnării convenţiei valabil pe toată durata derulării raporturilor; restituirea diferenţelor încasate peste cursul valutar de la data semnării contractului), prin raportare la toate susţinerile în fapt şi în drept ale părţilor, în condiţiile în care reclamanta a înţeles să exercite calea de atac a apelului fără a arăta motivele pe care se întemeiază, invocând în soluţionarea apelului dispoziţiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora în situaţia apelului nemotivat, instanţa de apel urmează a se pronunţa, în fond, numai pe baza motivelor, mijloacelor de apărare şi probelor invocate la prima instanţă.

Aşa fiind, simpla nemulţumire a recurentei cu privire la faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei sale nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea decizie recurate, conform pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. invocat.

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, de care se prevalează recurenta-reclamantă.

Este esenţial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autoarea căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A. rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. B. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamantă, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii". Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

S-a reţinut cu justeţe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens - al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, putând fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru reclamantă, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impunea şi nici nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă etc.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi invocate de recurenta-reclamantă, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1665/A din 24 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1665/A din 24 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2020.