CHF Loan Repayment Clauses Excluded from Unfair Contract Review as Reflecting Supplementary Law; Recurs Dismissed and Bank Prevailed

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor-Oradea la data de 02.04.2014, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., Damian Maria, R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., în contradictoriu cu pârâta S.C. QQQ., au solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloanele M şi N din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana G, din actele adiţionale indicate (acolo unde este cazul) indicate în coloana H, respectiv a condiţiilor generale (anexa 4), obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF făcându-se la data contractării fiecărui credit la cursul CHF-LEU indicat în Anexa 1 coloana K, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea nr. 7610 din 8 octombrie 2014, a respins ca nefondată excepţia de necompetenţă teritorială invocată de pârâta QQQ.- Membră a RRR..

Prin sentinţa nr. 280/COM/30 aprilie 2015, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a respins ca nefondată, cererea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., Damian Maria, R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP..

A obligat fiecare reclamant să plătească în favoarea pârâtei suma de 582,73 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În termen legal, împotriva acestei sentinţe, au declarat apel apelanţii- reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., DAMIA MARIA, R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., solicitând admiterea apelului formulat şi modificarea în tot a sentinţei civile atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulate.

Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 370/C/2017 - A din 28 noiembrie 2017, a respins ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-reclamanţi şi a obligat fiecare parte apelantă să plătească părţii intimate QQQ. suma de câte 812 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanta EE. a declarat recurs.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond şi cea de şi apel au încălcat principii fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul aflării adevărului, principiul rolului activ şi dreptul de acces la o instanţă, prin aceea că, apreciind că în cauză este aplicabilă impreviziunea, faţă de motivarea dată de parte în fapt, nu au pus în discuţie şi nu au analizat temeiul juridic corect al cauzei. Apoi, în contextul în care Curtea Constituţională a României a declarat neconstituţională legea conversiei creditelor în franci elveţieni, arătând că este atribuţia instanţelor de judecată să analizeze fiecare cauză în parte şi să aplice contractelor dezechilibrate remediile existente în legislaţia civilă, mai exact impreviziunea şi darea în plată, refuzul de a analiza pe fond dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea impreviziunii încalcă dreptul de acces la instanţă garantat de art. 6 din CE DO.

Referitor la al doilea motiv de recurs (motive contradictorii şi străine de natura pricinii) arată că în contextul în care atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au reţinut că pârâta nu a informat reclamanţii cu privire la consecinţele efective ale clauzei de rambursare în aceeaşi valută, însă au apreciat că această lipsă de informare nu este de natură să conducă la nulitatea clauzei în condiţiile în care un consumator mediu informat cunoaşte că moneda în care s-a împrumutat este supusă unui risc valutar şi nu s-a putut reţine o rea-credinţă din partea pârâtei, motivarea instanţei de apel este contradictorie.

Aceasta întrucât, se cere reclamanţilor (pe motiv că au studii superioare, unii chiar economice sau juridice), pe care îi consideră consumatori mediu informaţi, să cunoască faptul că există un risc valutar, însă apreciază că pârâta, care este o unitate financiar bancară, deci un profesionist în acest domeniu, nu trebuia să cunoască şi să informeze consumatorul referitor la eventualele evoluţii negative în ceea ce-1 priveşte ale pieţei valutare.

Or, consideră că această motivare a instanţei de apel echivalează cu necercetarea fondului cauzei şi cu o motivare contradictorie a hotărârii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În motivarea celui de al treilea motiv de recurs arată că instanţele au făcut o aplicare greşită a legii material aplicabile în primul rând pentru că nu au apreciat corect asupra caracterului abuziv al clauzei referitoare la plata creditului în moneda în care a fost acordat şi, în al doilea rând, atunci când nu au analizat cererea reclamanţilor şi sub aspectul solidarismului contractual şi al adaptării contractului prin aplicarea impreviziunii la care ambele instanţe au făcut referire expresă.

În acest context invocă faptul că instanţa de fond şi de apel nu au respectat rolul activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală pentru aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, judecătorul este în drept să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. În cauză au solicitat obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului în CHF făcându-se la data contractării creditului. În acest sens, apreciază că instanţele erau obligate să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea impreviziunii.

Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au reţinut că pârâta nu a informat reclamanţii cu privire la consecinţele efective ale clauzei de rambursare, însă au apreciat că această lipsă de informare nu este de natură să conducă la nulitatea clauzei în condiţiile în care un consumator mediu informat cunoaşte că moneda în care s-a împrumutat este supusă unui risc valutar şi nu s-a putut reţine o rea-credinţa din partea pârâtei. Motivarea instanţei de apel este contradictorie şi face şi o greşită aplicare a dreptului material pentru că cere reclamanţilor (pe motiv că au studii superioare, unii chiar economice sau juridice), pe care îi consideră consumatori mediu informaţi, să cunoască faptul că există un risc valutar, însă apreciază că pârâta, care este o unitate financiar bancară, deci un profesionist doar în acest domeniu, nu trebuia să cunoască şi să informeze consumatorul referitor la eventualele evoluţii negative în ceea ce-1 priveşte ale pieţei valutare. Această motivare a instanţei de apel echivalează cu necercetarea fondului cauzei şi cu o încălcare sau aplicare greşită a normelor de drept material în sensul art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de apel a reţinut ca întemeiată apărarea pârâtei că instituirea clauzei potrivit căreia restituirea creditului se face în aceeaşi monedă este expresia nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ., iar dacă clauza contractuală ar fi nulă, aceasta ar trebui înlocuită cu norma supletivă din C. civ.. Susţinerea este corectă, dar pârâta, şi în acord cu ea, şi instanţa ignoră faptul că principiul nominalismului poate fi amendat, existând posibilitatea adaptării contractului prin aplicarea impreviziunii acceptată ca o creaţie jurisprudenţială şi sub vechiul C. civ. aplicabil în speţă faţă de data încheierii contractului.

Dacă instanţa de fond şi de apel au respins cererea de constatare a nulităţii clauzei care prevede obligativitatea restituirii împrumutului în moneda în care a fost acordat, considerând că această clauză nu este abuzivă fiind exclusă de la aplicarea Directivei 93/13 în baza art. 1 alin. (2) din directivă, ele trebuiau să admită cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la emiterea altui grafic de rambursare care să prevadă restituirea în RON la valoarea de la data creditului, adică să aplice impreviziunea, după ce, în prealabil, ar fi analizat, pentru fiecare reclamant şi fiecare contract, dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea acesteia.

În opinia recurentei-reclamante, aceste condiţii (posterioritatea, imprevizibilitatea, neasumarea producerii riscului supra-adăugat), sunt îndeplinite.

Hipervalorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert, raportat la puterea de înţelegere a consumatorilor, întrucât aceştia nu au cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei creşteri accelerate a cursului de schimb şi, în consecinţă, asumarea în cunoştinţă de cauză a riscului valutar. Potrivit art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului, contractele de credit pentru consum, precum şi toate celelalte condiţii aplicabile contractului trebuie să conţină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce ale acestora şi pentru înţelegerea cărora să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate, iar la art. 77 se prevede că, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor interpretate în favoarea consumatorului.

Acesta este un alt motiv pentru care susţine că instanţele nu au aplicat corect dreptul material pentru că această clauză de suportate a riscului valutar exclusiv de către consumator este abuzivă pentru că nu a fost negociată, ci impusă în condiţiile din 2007, 2008 când abia apăruseră creditele în CHF, iar banca nu a informat consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF.

Având în vedere prevederile art. 966-970 C. civ. în vigoare la momentul încheierii contractelor dintre părţi, din interpretarea cărora rezultă că părţile trebuie să acţioneze cu bună credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale, neputând înlătura sau limita această obligaţie, distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate ca urmare a creşterii valorii CHF faţă de moneda naţională, apare ca o soluţie justă şi echitabilă. Obligaţiile părţilor trebuie să se întemeieze pe o cauză licită şi morală, conform dispoziţiilor art. 968 din C. civ.

Întrucât s-au schimbat condiţiile de contractare avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului şi, pe cale de consecinţă, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele cu privire la care părţile au convenit, apreciem că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care a fost aplicată în jurisprudenţă. Prin intrarea în vigoare noului C. civ., teoria impreviziunii este reglementată legal, reglementare care nu constituie altceva decât o transpunere legislativă a soluţiilor conturate în practica judiciară. În condiţiile în care noua reglementare consacră pe plan legislativ soluţiile date în jurisprudenţă, în considerarea imperativului de a avea o practică judiciară previzibilă, se poate face aplicarea teoriei impreviziunii şi în cauza de faţă, fără a se putea susţine că s-ar putea aplica retroactiv dispoziţiile noului C. civ.

O soluţie echitabilă, conform cu principiile prevăzute de art. 970 şi urm. din C. civ. vechi, este cea a admiterii în parte a acţiunii şi, constatând îndeplinite condiţiile impreviziunii, îngheţarea cursului la un curs mediu, între cel de la data acordării creditului şi cel prezent.

Această soluţie se impune bazat chiar pe cele reţinute de instanţa de apel (pagina 64 ultimul paragraf şi pagina 65) în sensul că executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă pentru reclamanţi, fiind posibil ca după 10 ani în care au plătit ratele creditului soldul în RON al creditului să fie mai are decât cel de la data acordării şi ar trebui să se aplice impreviziunea, dar, reţine instanţa de apel, aceasta nu face obiectul cauzei.

În contextul în care legiuitorul nu a adoptat o legislaţie conform cu Constituţia României pentru adaptarea contractului, iar unele instanţe au admis cererile de adaptare a contractului (hotărâri care au rămas definitive, fiind pronunţate anterior deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale care a deschis în aceste cauze dreptul la recurs) înţelegem să invocăm şi discriminarea între persoane aflate în situaţii similare, singura diferenţă fiind locul încheierii contractului şi data finalizării judecăţii, deci o încălcare a art. 14 CEDO (dosarele x/2014 şi y/2015, ambele de la Tribunalul Gorj).

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., împotriva deciziei nr. 370/C/2017 - A din 28 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs şi reclamanţii Q., OO., C., H., N., DAMIAN MARIA, V., BB., GG., LL., PP., VV., BBB., GGG., MMM., B., E., J., P., T., Z., II., NN., TT., ZZ., DDD., III., OOO., A., D., I., O., S., Y., CC., HH., MM., SS., WW., CCC., HHH., NNN., G., K., U., AA., FF., JJ., UU., AAA., FFF., JJJ. şi PPP. - reprezentaţi convenţional de SSS. au declarat recurs.

În argumentarea recursului, s-a susţinut, în esenţă, că, deşi cererea de apel conţinea 8 motive, instanţa a analizat doar două, respectiv, cel privind aplicarea "principiului nominalismului", precum şi, în parte, cel privind încălcarea obligaţiei de informare.

În opinia acestora, instanţa nu a analizat motivele de nulitate privitoare la punerea în vânzare de produse/servicii financiare defectuoase (toxice), la utilizarea de practici comerciale înşelătoare şi la clauzele abuzive deşi, prin motivele de apel, a fost învestită cu analiza soluţiei date de prima instanţă şi în privinţa acestora.

Pretinsa incidenţă a principiului nominalismului atrage, în opinia total greşită a instanţei de apel, o excludere de la aplicarea Directivei 93/13 privind clauzele abuzive din contractele încheiate de profesionişti şi consumatori.

Pretinsa excludere ar fi întemeiată pe art. 1 alin. (2) din Directivă:

"Dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi, în special în domeniul transportului".

Dincolo de caracterul profund eronat al acestei soluţii, în privinţa celorlalte motive de nulitate nu operează această excludere de la analiza caracterului abuziv întemeiată generic pe o dispoziţie de restricţie a accesului la justiţie, dispoziţie care nu poate fi interpretată extensiv sau aplicată prin analogie.

În lipsa analizării tuturor motivelor de nulitate, instanţa de apel a încălcat normele de procedură privind conţinutul hotărârii, astfel cum este acesta reglementat de art. 425 C. proc. civ.. În concret, instanţa nu a arătat motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Totodată, în lipsa analizării tuturor cauzelor de nulitate, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

O asemenea decizie nu poate fi învestită cu efectele specifice ale hotărârii, mai cu seamă cu cele ale autorităţii de lucru judecat, pentru că nu ar însemna altceva decât o încălcare a dreptului la un proces echitabil, dar şi o încălcare a dreptului de acces la justiţie.

Astfel, deşi în speţă nu a existat un veritabil lucru judecat cu privire la toate motivele de nulitate invocate, unei acţiuni judiciare ulterioare prin care s-ar invoca unul dintre motivele de nulitate neanalizate i s-ar opune, în mod nejustificat, autoritatea de lucru judecat.

În acest sens, recurenta învederează faptul că în cuprinsul deciziei recurate există un singur paragraf referitor la practici înşelătoare (pagina 64, paragraful 9) şi o vagă referire la produsele cu defecte, indicându-se simplul fapt că un contract de credit în CHF nu este nici credit de consum şi nici produs financiar/serviciu (pagina 64 paragrafele 10-11).

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut aplicarea greşită a deciziei pronunţată în cauza C - 186/16 a CJUE.

S-a arătat că prin această decizie s-a răspuns pe larg la cele trei întrebări preliminare ridicate în cauza de faţă şi trimise de Curtea de Apel Oradea la CJUE, doar una dintre întrebări vizând aplicabilitatea principiului nominalismului monetar.

În opinia recurenţilor, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că, din moment ce clauzele contestate ar transpune principiul nominalismului, analiza acestora din perspectiva caracterului abuziv ar fi prohibită.

Legea clauzelor abuzive exclude de la analiza caracterului abuziv două categorii de clauze contractuale: (i) cele inserate în contract în temeiul unor acte normative obligatorii, în vigoare la data perfectării contractului; (ii) cele referitoare la definirea obiectului principal al contractului şi la calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată în raport de produsele şi serviciile primite în schimb de consumator.

Excepţiile de la analiza caracterului abuziv sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie la situaţii similare.

Analiza în condiţiile Legii nr. 193/2000 a caracterului abuziv al unor clauze contractuale este exclusă dacă aceste clauze sunt prevăzute în contract în temeiul unor alte acte normative în vigoare la data achiziţiei produsului sau a perfectării contractului.

Regula, preluată din art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, este prevăzută în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi are în vedere noţiunea largă de "lege", adică, de act normativ emis de Parlament, Guvern, de alte autorităţi centrale sau chiar de autorităţi administrativ-teritoriale cu putere de reglementare.

Motivaţia pentru care legislaţia protecţiei consumatorilor (inclusiv Directiva clauzelor abuzive) nu permite analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale ce reflectă dispoziţii din acte normative este aceea că o astfel de analiză ar însemna un control indirect al unei norme obligatorii în dreptul naţional în materia protecţiei consumatorului, fapt ce ar contraveni chiar Tratatului de Funcţionare a UE.

Potrivit art. 4 alin. (2) lit. f) din TFUE, în materia protecţiei consumatorilor, există o competenţă partajată între Uniune şi statele membre, ceea ce înseamnă că Uniunea nu exercită o competenţă exclusivă în materia protecţiei consumatorilor. Dată fiind competenţa partajată între Uniune şi statele membre în materia protecţiei consumatorilor, potrivit art. 2 alin. (2) din TFUE:

"(...) statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu (...)".

Înţelesul excepţiei de la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 este foarte restrictiv.

Pentru a fi exceptată de la analiza caracterului abuziv, clauza vizată trebuie să fie prevăzută în contract, adică să reproducă fidel sau măcar să reflecte dispoziţia din actul normativ. Este, deci, necesară condiţia minimală că respectiva clauză să fie inserată în contract, adică să existe în forma materială, scrisă, nefiind suficientă similaritatea cu o regulă dintr-un act normativ oarecare.

Cu atât mai puţin nu se poate aplica exceptarea de la analiza caracterului abuziv a unei clauze care creează confuzie sau similarităţi vagi cu dispoziţii din acte normative. Echivocul şi caracterul vag al unei clauze contractuale sunt, în ele însele, motive ale unei prezumţii de caracter abuziv.

O regulă supletivă din acte normative sau o trimitere imprecisă la dreptul comun nu echivalează cu sintagma "clauza prevăzută în contract în temeiul altor acte normative".

Soluţia instanţei de apel conduce, în mod greşit, la concluzia că riscul valutar în contractele de credit în valută trebuie suportat de consumator, soluţie care ar fi "impusă" de "principiul" nominalismului monetar, o regulă de drept comun din C. civ. care ar exclude, în condiţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, aplicabilitatea acestei legi speciale derogatorii de la dreptul comun.

Riscul valutar, în cele mai multe contracte de acest gen, nu este descris în contract (ceea ce, în condiţiile formalismului informativ, determină nulitatea clauzei de transfer al riscului de la creditor la debitor sau chiar nulitatea întregului contract) şi nu ţine de prezervarea valorii nominale a sumei de bani datorate, ci de consolidarea sau ancorarea creanţei într-o monedă pentru care debitorul nu este natural acoperit faţă de riscul valutar. Fluctuaţiile cursului valutar nu sunt sinonime cu fluctuaţiile valorii creanţelor. Iar nominalismul monetar nu este o clauza prevăzută în contract, ci o norma supletivă care acoperă lacunele de reglementare ale convenţiei părţilor, suplinind voinţa acestora.

Pentru a putea fi exceptată de la aplicabilitatea Legii clauzelor abuzive, clauza contractuală trebuie să reflecte un act normativ cu caracter obligatoriu.

Astfel cum arată art. 169 din TFUE, normele obligatorii din dreptul naţional trebuie să instituie un nivel de protecţie mai mare a consumatorului (sau măcar să respecte minimul stabilit prin Directivă).

Chiar şi clauzele contractuale ce reflectă norme obligatorii, dar care instituie un nivel mai scăzut de protecţie al consumatorilor, pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, în vederea respectării minimului de protecţie instituit de Directivă.

Principiul nominalismului monetar, motivaţia pentru care instanţa de apel a apreciat că art. 1 alin. (2) din contractele de credit şi art. 1 lit. t) din actele adiţionale care stabilesc restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat, sunt excluse de la aplicarea Directivei nr. 93/13, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecţie a consumatorului, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Revenea instanţei de apel obligaţia să aplice excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi interpretată de CJUE în cauza C-186/16. Numai aşa s-ar fi putut asigura nivelul minim de protecţie al consumatorilor instituit prin Directivă. Dacă norma legală sau administrativă stabilind, total sau parţial, conţinutul contractului, este în sine ilegitimă (întrucât încalcă TFUE, CEDO sau jurisprudenţa pronunţată în aplicarea şi interpretarea acesteia), ea poate fi înlăturată de la aplicare în baza art. 148 alin. (2), respectiv, art. 20 alin. (2) din Constituţie, evacuarea din contract a clauzei care o evocă fiind indirectă.

Sub un alt aspect, se arată că, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", clauzele contestate nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care instanţa trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Caracterul clar şi inteligibil, aşa cum a fost explicat de către CJUE în numeroase speţe, trebuie să însoţească o clauză întotdeauna, chiar şi atunci când transpune o normă supletivă din dreptul naţional, iar consumatorul trebuie să aibă efectiv posibilitatea de a înţelege consecinţele economice şi potenţialele efecte ale unei asemenea clauze.

Faptul că în contractele profesionistului, clauza de risc valutar ar transpune o normă supletivă din C. civ., nu îl scuteşte pe profesionist de obligaţia de a-l informa pe consumator despre consecinţele economice ale clauzei. Un consumator, fie el mediu informat, nu are automat cunoştinţele juridice şi economice necesare pentru a înţelege sensul unei norme supletive pretins transpusă contractual, dar mai ales pentru a percepe efectele distructive ale acesteia într-un contract nenumit.

Contractul trebuia să expliciteze că, în condiţiile în care împrumutatul are veniturile în RON, lună de lună va trebui să cumpere cantitatea necesară de CHF, pentru a achita ratele, iar în condiţiile aceluiaşi venit în RON, capacitatea sa de a cumpăra lunar CHF şi, deci, de a-şi plăti ratele, depinde exclusiv de fluctuaţiile cursului valutar al CHF.

Or, clauzele contestate nu respectă aceste cerinţe, pentru că nu expun în mod transparent cum funcţionează acest mecanism de a restitui creditul în CHF, în condiţiile în care împrumutatul înregistrează venituri în RON.

Se mai arată şi că informarea, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului, trebuie să privească mai ales consecinţele economice ale clauzei.

Informarea consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei este esenţială pentru formarea consimţământului.

Astfel cum rezultă din cuprinsul Deciziei CJUE pronunţate în cauza B., C-186/16: 48.,,(...) pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală".

"În ceea ce priveşte împrumuturile în monedă străină, instituţiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză, acestea trebuind să includă cel puţin impactul pe care o depreciere severă a mijloacelor legale de plată ale statului membru în care îşi au domiciliul sau sediul împrumutaţii şi majorarea ratelor dobânzilor la împrumuturile în monedă străină îl au asupra ratelor împrumutului (Recomandarea A - Conştientizarea riscurilor de către împrumutaţi, punctul 1)".

Astfel, pornind de la considerentele Curţii expuse la punctul 48 în Decizia pronunţată în cauza B., C-186/16, recurenţii apreciază că analiza acestui motiv de recurs trebuie făcută prin raportare la situaţia de fapt dedusă judecaţii, reţinută inclusiv de instanţa de apel, care, deşi constată o vădită încălcare de către intimata-pârâtă a obligaţiei de informare, impusă de jurisprudenţa Curţii, totuşi lasă nesancţionată o astfel de încălcare, contrar obligaţiilor trasate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Cursul valutar poate fi, într-adevăr, fluctuant, adică crescător sau descrescător, dar profesionistul şi consumatorul nu se află pe o poziţie de egalitate nici din punct de vedere economic, juridic, tehnic şi de rezervă de timp, nici din punct de vedere informaţional.

Faptul că şi-ar asuma un risc al deprecierii monedei de plată faţă de moneda naţională nu are relevanţă în privinţa băncii, întrucât aceasta este un profesionist al riscului care ar trebui să ştie că o monedă străină mai ales una exotică, poate fluctua în sens de hipervalorizare pe timp de crize sau turbulenţe financiare. Şi, de altfel, în contract sunt inserate mai multe tipuri de garanţie contra riscurilor, precum şi diverse comisioane, speze, taxe, prime de asigurare şi altele asemenea, toate menite a acoperi anticipat aceste riscuri.

Altfel spus, ce îşi poate asuma şi suporta banca, nu îşi poate asuma şi suporta un consumator. În plus, impactul fluctuaţiei de curs valutar asupra profesionistului dintr-un contract de credit este nesemnificativ şi nu prezintă absolut niciun risc, mai ales în condiţiile în care prestaţia acestuia, punerea sumei de bani la dispoziţie, a fost executată dintr-o dată (uno ictu).

Pe de altă parte, consumatorul se confruntă cu posibilitatea declarării scadenţei anticipate a creditului şi a executării silite, în cazul în care fluctuaţia îl pune în situaţia de a nu-şi putea plăti ratele. Riscul este cu atât mai mare cu cât este suficientă o fluctuaţie semnificativă de curs timp de numai 3 luni consecutive din cele 360 de luni ale contractului, pentru a determina consecinţele de mai sus.

În schimb, banca are avantajul timpului, astfel încât chiar şi în ipoteza unei devalorizări a monedei de împrumut (CHF), banca îşi permite să aştepte toţi cei 30 de ani ai contractului, astfel încât, într-un final, cu toate dobânzile, comisioanele percepute, să constate profitul de pe urma împrumutului acordat.

Conduita inexplicabilă a instanţei de apel este contrară legislaţiei aplicabile în materia protecţiei consumatorilor precum şi scopului urmărit de directiva 93/13/CEE a Consiliului, respectiv, ca statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în acelaşi timp dispoziţiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie prin dispoziţii naţionale chiar mai stricte decât cele din Directivă.

Sub un alt aspect, se arată că CJUE se referă la obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii.

În conţinutul obligaţiei de informare trebuie să se regăsească, alături de informaţiile obişnuite necesare formării consimţământului, şi elemente legate de riscurile şi contraindicaţiile actuale ale serviciului sau produsului oferit.

Aceasta este obligaţia de avertizare, în temeiul căreia consumatorul trebuie avertizat cu privire la măsurile de precauţie pe care trebuie să şi le ia anterior contractului care are ca obiect un serviciu sau un produs riscant, fiind avute în vedere atât riscurile previzibile, cât şi riscurile potenţiale, excepţionale.

Codul consumului stabileşte două categorii de obligaţii de avertizare care incumbă comerciantului, una publică, privind produsele sau serviciile care, în mod normal, nu sunt periculoase pentru consumul populaţiei, dar devin în mod imprevizibil periculoase după punerea lor pe piaţă şi una individuală, concretă, destinată consumatorului care intenţionează să achiziţioneze bunuri sau servicii prin natura lor riscante (sau care intenţionează sa adere fără rezerve la oferta de a contracta făcută de un comerciant, oferta având ca obiect un astfel de bun sau serviciu, prin natura sa riscant).

Riscul valutar este unul dintre aspectele esenţiale ale creditului în monedă străină. Specificul acestui tip de risc este că, deşi pare a fi natural, adică presupus de însăşi formula contractuală aleasă, în realitate nu este. Schematic şi doar teoretic, mecanismul creditului în monedă străină permite consumatorului să se împrumute mai ieftin, adică la dobânzi şi cu costuri mai mici decât cele practicate la creditele în euro sau în moneda naţională, în schimbul unei alegeri conştiente a riscului de variaţie a cursului. În realitate, riscul valutar este dublat de un risc supra-adăugat de hiper-valorizare a monedei de plată în perioadele de criză sau de turbulenţe ale pieţei, când cei ce deţin lichidităţi se "refugiază" în depozite în moneda respectivă, pentru a se apăra de riscul de erodare a valorii reale a lichidităţilor, ceea ce ii conferă un grad foarte ridicat de imprevizibilitate.

Din această perspectivă, este evident că orice bancă vânzătoare de astfel de produse de creditare avea (şi are) obligaţia să includă în caracteristicile creditului şi această avertizare asupra riscului valutar, întrucât art. 15 şi, respectiv, 48 din Codul consumului obligă orice comerciant la avertizarea publică asupra pericolelor imprevizibile ale unor produse sau servicii obişnuite şi la avertizarea concretă a fiecărui consumator individual asupra riscurilor obişnuite, naturale, ale unor produse sau servicii. în plus, conform art. 6 şi 7 din Legea 363/2007, orice informaţie esenţială disimulată sau reţinută de comerciant la momentul punerii pe piaţă a unui produs sau serviciu poate fi considerată o practică înşelătoare, sever sancţionată, conform aceleiaşi legi.

Or, analizând contractele de credit supuse analizei, se observă că riscul valutar nu este definit, în niciun fel, în cuprinsul acestora. Cu toate acestea, instanţa de apel concluzionează în sensul că prin încheierea contractului de credit în monedă străină consumatorul îşi asumă riscul valutar, acceptând să contracteze un împrumut într-o altă monedă decât cea în care obţine resursele de rambursare.

Deşi reţine în mod clar existenţa unui dezechilibru generat de atribuirea riscului valutar în sarcina consumatorului (a se vedea în acest sens pagina 63, paragraful 7 din cuprinsul deciziei recurate), instanţa de apel lasă, în continuare, nesancţionată conduita băncii, validând practic întreg transferul riscului valutar în sarcina consumatorilor.

Recurenţii consideră că răspunderea pentru identificarea variantelor de limitare a riscului valutar incumbă instituţiei financiare, iar această datorie trebuie dusă la îndeplinire la momentul oportun, înainte de, şi nu în timpul sau după, colapsul consumatorului (eveniment care, materializat în volume mari, ar putea determina chiar colapsul creditorului). Nu poate fi invocată în apărare neretroactivitatea Recomandării CERS din 2011 şi a Directivei 2014/17/UE. Recomandarea CERS nu este un act normativ supus principiului neretroactivităţii, ci un cod de conduită ce arată cum trebuiau puse în aplicare reglementările existente deja iar principiile din preambulul Directivei motivează necesitatea Directivei.

În ceea ce priveşte Directiva 2014/17/UE, modul în care principiile din preambul sunt ordonate în pagină reprezintă confirmarea faptului că şi anterior directivei, băncile aveau obligaţia de avertizare asupra riscului valutar, pe care au omis-o.

Deliberată sau nu, această omisiune reprezintă, conform Preambulului Directivei creditelor imobiliare, o practică iresponsabilă care, în condiţiile crizei financiare, a dus la compromiterea bazelor sistemului financiar.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, capacitatea băncii de a previziona cursul viitor al CHF nu face obiectul analizei acţiunii de faţă (chiar dacă, aşa cum rezultă din înscrisurile anexate, banca avea toate elementele pentru a putea anticipa o creştere a cursului CHF).

Ceea ce prezintă relevanţă este obligaţia băncii de a avertiza consumatorii cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele acestora.

Potrivit CJUE, banca trebuie să prezinte consumatorilor, încă din faza precontractuală, posibilele variaţii de curs şi efectele acestor variaţii.

Costul împrumutului său este exprimat, pentru consumator, în RON, şi depinde direct de fluctuaţiile cursului valutar. Comportamentul subversiv al băncii de a ascunde costul împrumutului în RON, raportat la posibilele fluctuaţii de curs valutar, şi de a pretinde că obligaţia sa şi costul său (ale împrumutatului) erau în CHF, înseamnă o gravă abatere de la raţiunea legii, aşa cum a fost interpretată de CJUE.

Recurenţii precizează că au contractat creditele necunoscând posibila întindere a obligaţiilor şi costul total al împrumutului, aşa cum ar fi trebuit, potrivit paragrafului 47 din decizia CJUE pronunţată în speţa B.. Iar daca împrumutaţii nu şi-au cunoscut întinderea obligaţiilor, contractul de credit a fost unul aleatoriu, nicidecum comutativ. Mai precis, contractul a fost pervertit într-unui aleatoriu.

Or, se arată, contractele comercianţilor cu consumatorii sunt în mod natural contracte comutative, adică efectele generate de contract, inclusiv riscul contractului sau al produsului, sunt determinate sau determinabile (certe, cuantificabile), cel ce semnează un contract cu comerciantul sau aderă fără rezerve la oferta de a contracta a comerciantului fiind conştient de întinderea obligaţiilor şi de amplitudinea riscurilor pe care şi le asumă.

În cazul creditelor în CHF (sau în alte valute pentru care debitorul nu este acoperit natural la riscul valutar, adică nu îşi obţine majoritatea veniturilor în acea valuta) trebuie probat acordul expres al debitorului pentru asumarea riscului devalorizării monedei de plata, acord dat exclusiv pentru motivul ca debitorul primeşte în schimb un preţ al produsului sau serviciului, sub forma dobânzilor, mai mic decât al unor produse similare.

Dacă nu este dovedit faptul că împrumutatul şi-a asumat expres riscul devalorizării monedei, în schimbul preţului mai mic creditului, atunci contractul comutativ s-a pervertit într-un contract aleatoriu prin voinţa unilaterală, insidioasă, a comerciantului, adică a băncii.

Îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă trebuie analizată prin raportare la "expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraf 56 din Decizia CJUE pronunţată în speţa B.).

Se arată că, din această perspectivă, CJUE instituie o prezumţie de neinformare ce operează în favoarea consumatorului, prezumţie care poate fi răsturnată de către bancă, prin prezentarea de probe pertinente şi concludente, aspecte nedovedite în cauză, după cum bine a reţinut chiar instanţa de apel, care însă, în mod greşit, nu sancţionează banca intimată.

Se arată şi că CJUE indică expres că banca trebuia să prezinte orice informaţie pertinentă şi să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligaţiei sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului. Numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente şi informaţii, consumatorul îşi poate da consimţământul în cunoştinţă de cauză.

Recurenţii precizează că prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei în faţa instanţelor de fond au arătat că existau la momentul acordării creditelor avertizări oficiale din partea Băncii Centrale a Elveţiei, Băncii Naţionale Române cu privire la iminenţa aprecierii cursului CHF şi efectelor distructive asupra împrumutaţilor în această monedă.

Banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar (deşi nu acest lucru i se reproşează în acţiunea de faţă), dar mult mai important este că ea trebuia să ia în calcul şi să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales în condiţiile în care cele mai mari 3 bănci din sistem (TTT., UUU. şi VVV.) nu acordau credite în CHF, cu toate că şi acestea urmăreau profitul. Desigur că, în astfel de condiţii, vânzările de credite în CHF s-ar fi redus simţitor, iar profitabilitatea băncii şi bonusurile angajaţilor din vânzări ar fi scăzut în consecinţă.

Imprevizibilitatea unui eveniment nu este o cauză de înlăturare a responsabilităţii civile, contravenţionale sau penale a unui comerciant care vinde produse sau servicii populaţiei. Dimpotrivă, apariţia imprevizibilă a unui pericol generat de consumul sau utilizarea produsului sau serviciului pus pe piaţă de comerciant este chiar declanşatorul obligaţiei de avertizare publică asupra pericolelor produsului sau serviciului pus pe piaţă, obligaţie care îi incumbă comerciantului.

Un alt aspect vizează faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 17, 25 şi 27 din Codul consumului, respectiv art. 12 şi 15 din O.G. nr. 21/1992 ceea ce a determinat respingerea argumentelor recurenţilor-reclamanţi referitoare la caracterul toxic/defectuos/neconform/nesigur al produsului oferit de bancă în moneda CHF.

Din înscrisurile depuse la dosar în faţa instanţelor de fond rezultă fără echivoc faptul că defectele produselor financiare contractate nu le-au fost aduse la cunoştinţă recurenţilor, ci din contră, au fost ascunse cu viclenie. În plus, răspunderea pentru produse/servicii defectuoase este o răspundere obiectivă, întemeiată exclusiv pe riscul de daună rezultat din punerea produsului/serviciului pe piaţă, nefiind nevoie de proba vreunei culpe a profesionistului.

Pentru aceste considerente recurenţii au solicitat instanţelor de fond, înlocuirea obligaţiei de restituire a creditului în CHF, cu obligaţia de restituire a sumei acordate, în RON, conversiunea urmând a se face la cursul de la data contractării fiecărui credit.

Solicitarea recurenţilor a fost efectuată în temeiul răspunderii băncii pârâte pentru produsele şi serviciile defectuoase, fiind invocate dispoziţiile art. 25 lit. b) şi art. 27 lit. a) din Codul consumului.

Produsul de creditare în CHF a fost prezentat ca unul sigur, stabilitatea francului fiind, de altfel, motivul determinant pentru care consumatorii au luat decizia de a contracta.

Consideră recurenţii că la aprecierea caracterului toxic al acestor produse şi a caracterului abuziv al clauzelor din astfel de contracte nu trebuie luată în considerare raţiunea economica sau oportunitatea pentru care banca a pus în vânzare produsul de creditare ce face obiectul acestei cauze, ci trebuie analizat daca, raportat la perioada 2007-2008, comportamentul băncii a fost unul onest faţă de clienţii săi, dacă produsele sale de creditare au fost transparente, dacă clienţii au luat decizia de a se împrumuta în cunoştinţă de cauză şi cu o reală posibilitate (raportată atât la informaţiile disponibile, cât şi la perioada de reflecţie) de a aprecia impactul contractării creditului pe parcursul duratei creditului (15-30 de ani).

Încurajarea consumatorilor în vederea contractării de credite în această monedă s-a realizat prin politici de publicitate înşelătoare sau agresivă din partea Băncii, motiv pentru care acest produs de creditare a fost calificat drept toxic.

Instanţa de apel a apreciat că deşi atât O.G. nr. 21/1992, cât şi Legea nr. 296/2004 au ca obiect de reglementare şi serviciile financiare, legiuitorul atunci când a făcut referire la produse defecte, toxice, reparare, refacere, a avut în vedere sensul lexical al acestor cuvinte şi a vizat bunurile materiale, nu sensul figurat al acestora, atribuit de consumatori contractelor de credit. Or, potrivit O.G. nr. 21/1992, noţiunea de produs este echivalentă cu aceea de bun/serviciu.

Teoria instanţei de judecată de a asocia termenii sigur, defectuos, periculos exclusiv cu produsele care reprezintă bunuri materiale, cu excluderea produselor financiare/de creditare calificate de instanţă drept servicii financiare de natură bancară este inacceptabilă, fiind emisă cu vădita intenţie de a restrânge artificial aria produselor/serviciilor pentru care legea stabileşte o răspundere obiectivă.

Analizând caracteristicile produselor financiare, instanţa se limitează în mod greşit la prestaţia efectivă a băncii de virare a sumei împrumutate în cont, omiţând însă, cu bună-ştiinţă, obiectul prestaţiei, reprezentat de produsul de creditare, care se răsfrânge apoi pe întreaga perioadă contractuală.

Astfel, în mod greşit a apreciat instanţa de judecată în cuprinsul deciziei atacate că toate aceste aspecte vătămătoare criticate nu se circumscriu noţiunilor de servicii/produse defectuoase, periculoase, în sensul avut în vedere de dispoziţiile legale incidente.

În cazul contractelor de credit bancar, mai ales cele încheiate cu consumatorii, prezentarea unei oferte în conformitate cu cerinţele legale nu dispensează instituţia de credit de obligaţia sa de consiliere în privinţa celui care se împrumută, în special atunci când este evident pentru acest profesionist că sarcinile împrumutului sunt excesive în raport cu modicitatea resurselor consumatorului.

Recurenţii consideră că Banca şi-a încălcat în mod evident obligaţia de informare şi de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, aspecte confirmate chiar de instanţa de apel.

În situaţia contractelor de credit acordate în monedă străină, sancţiunea nerespectării obligaţiei de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.

În urmarea acestei sancţiuni, care va face inoperabilă clauza de risc valutar, va fi antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, care se va materializa prin suportarea riscului valutar de către bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de către consumatori în urma nerespectării de către bancă a obligaţiilor precontractuale de informare, consiliere şi avertizare, şi prin stabilizarea obligaţiei consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Intimata-pârâtă S.C. QQQ. a formulat întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepţia inadmisibilităţii recursurilor recurenţilor - reclamanţi ale căror pretenţii se situează sub valoarea prag de 1.000.000 RON iar, în subsidiar, excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă EE..

Pe fond, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 5 octombrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

La 15 octombrie 2018, recurenta-reclamantă OO. a depus cerere de renunţare la judecata recursului.

Prin încheierea din 19 aprilie 2019 a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursurilor, invocată de intimata-pârâtă S.C. QQQ. prin întâmpinare; a fost respinsă excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă EE., invocată de intimata-pârâtă S.C. QQQ. prin întâmpinare; au fost admise în principiu recursurile şi a fost acordat termen la 20 septembrie 2019, pentru soluţionarea recursurilor.

La 8 august 2019, recurentul-reclamant Q. a depus cerere de renunţare la judecata recursului.

Prin încheierea din 20 septembrie 2019, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursurilor declarate de împotriva deciziei nr. 370/C/2017 - A din 28 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, la termenul din 11 noiembrie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a luat în examinare, cu prioritate, cerererile recurenţilor-reclamanţi Q. şi OO., privind renunţarea la judecarea recursului şi a reţinut:

Principiul disponibilităţii, specific procesului civil, este consacrat de art. 9, precum şi de art. 22 alin. (6) C. proc. civ. şi constă în faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului, respectiv declanşarea acestuia şi libertatea de a-i pune capăt, dar şi stabili cadrul procesual.

Aşadar, principiul disponibilităţii cuprinde şi posibilitatea părţilor de a efectua acte de dispoziţie, acestea fiind desistarea (renunţarea reclamantului), achiesarea şi tranzacţia judiciară.

Dispoziţiile art. 404 alin. (2) C. proc. civ. stipulează că renunţarea la calea de atac se poate face şi ulterior pronunţării, chiar şi după declararea căii de atac, prin prezentarea părţii înaintea preşedintelui instanţei sau a persoanei desemnate de acesta ori, după caz, prin înscris autentic care se va depune la grefa instanţei, atât timp cât dosarul nu a fost înaintat la instanţa competentă, dispoziţiile alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător.

Totodată, prevederile art. 463 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că achiesarea la hotărâre reprezintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre.

Manifestarea expresă de voinţă a părţii reglementată de art. 404 C. proc. civ. se caracterizează prin aceea că partea care a pierdut procesul, în primă instanţă sau în apel, renunţă la dreptul de a exercita calea de atac, apelul sau, după caz, recursul, împotriva hotărârii respective ori dacă a formulat deja o cale de atac, o retrage.

Astfel, în ipoteza renunţării la calea de atac, aceasta echivalează cu o achiesare la hotărârea atacată, sens în care nu este necesar acordul intimatului.

Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 404 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că achiesarea la hotărârea atacată poate avea loc şi ulterior exercitării căii de atac, după trimiterea dosarului la instanţa superioară, în cursul judecării căii de atac titularul acesteia putând oricând să se desisteze de continuarea judecăţii în calea de atac, ordinară sau extraordinară, caz în care se va face aplicarea art. 463 C. proc. civ., întrucât partea înţelege să-şi retragă calea de atac.

În cauza de faţă, manifestarea de voinţă a recurenţilor-reclamanţi Q. şi OO. în sensul renunţării la judecata cererii de recurs, respectiv de achiesare la decizia nr. 370/C/2017 - A din 28 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reprezintă un act de dispoziţie al acestora, care nu este supus cenzurii instanţei.

Pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 463 alin. (1) C. proc. civ., cu respectarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, urmează să ia act de achiesarea recurenţilor-reclamanţi Q. şi OO. la decizia nr. 370/C/2017 - A din 28 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursurile declarat de reclamanta EE. şi de reclamanţii reprezentaţi convenţional de SSS. nu sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, însă, în cauză, acest motiv de recurs nu-şi găseşte incidenţa.

Nu poate fi primită critica vizând neexercitarea rolului activ al judecătorului, întrucât, aşa cum reiese din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a procedat la soluţionarea cauzei identificând în mod corect că, în speţă, clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Nu se poate susţine cu temei că, instanţa de apel nu a respectat exigenţele motivării unei hotărâri judecătoreşti, în condiţiile în care printr-un raţionament logico-juridic de sinteză a răspuns motivat cererii formulate, arătând că respectând succesiunea etapelor analizării conformităţii unei clauze contractuale dintre profesionist şi consumator în lumina dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, aşa cum au fost explicate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, nu mai poate examina condiţiile legale pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei contestate din perspectiva excepţiei instituite de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În concluzie, Înalta Curte constată că nu a fost încălcată nici o regulă de procedură, iar decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, în soluţionarea apelului în temeiul art. 476 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a expus, într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept soluţia adoptată, decizia atacată fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Simpla nemulţumire a recurenţilor cu privire la faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei acestora nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea decizie atacate, conform pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. invocat.

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, de care se prevalează recurenta-reclamantă.

Este esenţial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autoarea căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra B. şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A. rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai situaţia dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în sesizarea formulată în prezenta cauză, respectv în Cauza C-186/16 Ruxandra B. şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., s-a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi".

Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, B. şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamantă, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii". Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

S-a reţinut cu justeţe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens - al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, putând fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra B. şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impunea şi nici nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă etc., pe care le reclamă atât recurenţii reprezentaţi convenţional de SSS., cât şi recurenta EE..

Cu alte cuvinte, prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Cât priveşte aducerea în discuţie a unei impreviziuni contractuale, pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, şi că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, se constată şi inexistenţa oricăror critici concrete în recursul de faţă.

Nu în ultimul rând, instanţa constată că recurenţii-reclamanţi nu au învestit instanţele de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancţionate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluţii de stabilizare a cursului de schimb CHF - RON de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenţii-reclamanţi. Altfel spus, cererea reclamanţilor, de îngheţare a cursului de schimb Leu/Chf la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab initio, pe instituţia juridică a impreviziunii.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că decizia recurată este la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi C., H., N., DAMIAN MARIA, V., BB., GG., LL., PP., VV., BBB., GGG., MMM., B., E., J., P., T., Z., II., NN., TT., ZZ., DDD., III., OOO., A., D., I., O., S., Y., CC., HH., MM., SS., WW., CCC., HHH., NNN., G., K., U., AA., FF., JJ., UU., AAA., FFF., JJJ., PPP. şi EE. împotriva deciziei nr. 370/C/2017 - A din 28 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurenţilor în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei QQQ. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurenţilor - reclamanţi Q., OO., C., H., N., DAMIAN MARIA, V., BB., GG., LL., PP., VV., BBB., GGG., MMM., B., E., J., P., T., Z., II., NN., TT., ZZ., DDD., III., OOO., A., D., I., O., S., Y., CC., HH., MM., SS., WW., CCC., HHH., NNN., G., K., U., AA., FF., JJ., UU., AAA., FFF., JJJ., PPP. şi EE. la plata sumei de 22192,55 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă QQQ., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În temeiul art. 463 C. proc. civ., ia act de achiesarea recurenţilor-reclamanţi Q. şi OO. la decizia nr. 370/C/2017 - A din 28 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi C., H., N., DAMIAN MARIA, V., BB., GG., LL., PP., VV., BBB., GGG., MMM., B., E., J., P., T., Z., II., NN., TT., ZZ., DDD., III., OOO., A., D., I., O., S., Y., CC., HH., MM., SS., WW., CCC., HHH., NNN., G., K., U., AA., FF., JJ., UU., AAA., FFF., JJJ., PPP. şi EE. împotriva deciziei nr. 370/C/2017 - A din 28 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi Q., OO., C., H., N., DAMIAN MARIA, V., BB., GG., LL., PP., VV., BBB., GGG., MMM., B., E., J., P., T., Z., II., NN., TT., ZZ., DDD., III., OOO., A., D., I., O., S., Y., CC., HH., MM., SS., WW., CCC., HHH., NNN., G., K., U., AA., FF., JJ., UU., AAA., FFF., JJJ., PPP. şi EE. la plata sumei de 22192,55 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă QQQ..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2020.