Currency clauses in foreign-currency loans reflect mandatory civil law norms, excluding them from the abusive clauses regime of EU Directive 93/13

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 9 aprilie 2015, sub număr de dosar x/2015, reclamanţii reprezentaţi prin A. au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa:

I. să constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa nr. 1, coloana L din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana E, pentru încălcarea de către Banca pârâtă a următoarelor obligaţii:

(i) obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

(ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare;

(iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive in contractele de credit;

II. obligarea Băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului la cursul CHF- LEU indicat în anexa 1 coloana H.

III. obligarea pârâtei la plata de daune morale în cuantum de 17.200.000 RON în solidaritate activă, pentru prejudiciul suferit de reclamanţi prin faptele ilicite ale pârâtei menţionate la pct. I din prezenta cerere de chemare în judecată, în subsidiar, fiecare dintre reclamanţi solicită o despăgubire de 200.000 RON pentru prejudiciul suferit individual.

Obligarea Băncii la achitarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 52500 RON, conform documentelor justificative.

Prin sentinţa civilă nr. 1619 din 15 martie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD. şi EEEE., în contradictoriu cu pârâta FFFF. S.A., fiind obligaţi reclamanţii la plata către pârâtă a sumei de 50.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1839A din 26 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii-reclamanţi B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD. şi EEEE. împotriva sentinţei civile nr. 1619 din 15 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata pârâtă FFFF. România S.A.

Prin aceeaşi decizie, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea intimatei pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată.

La 14 martie 2018, reclamanţii B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD. şi EEEE. au formulat recurs împotriva deciziei nr. 1839 din 26 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenţii-reclamanţi au arătat, în esenţă, că cererea de apel conţinea zece motive, dar instanţa a analizat doar două, respectiv, cel privind produsele defectuoase/toxice şi aplicarea "principiului nominalismului", precum şi, în parte, cel privind încălcarea obligaţiei de informare.

Totodată, au arătat recurenţii-reclamanţi că prin cererea de chemare în judecată, au solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor contestate pentru patru motive de nulitate: obligaţiile de informare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit, însă instanţa de apel nu a analizat motivele de nulitate privitoare la utilizarea de practici comerciale înşelătoare şi la clauzele abuzive deşi, prin motivele de apel, a fost învestită cu analiza soluţiei date de prima instanţă şi în privinţa acestora.

Au mai arătat recurenţii că pretinsa incidenţă a principiului nominalismului atrage, în opinia total greşită a instanţei de apel, o excludere de la aplicarea Directivei 93/13 privind clauzele abuzive din contractele încheiate de profesionişti şi consumatori însă dincolo de caracterul profund eronat al acestei soluţii, este evident că în privinţa celorlalte motive de nulitate nu operează această excludere de la analiza caracterului abuziv întemeiată generic pe o dispoziţie de restricţie a accesului la justiţie, dispoziţie care nu poate fi interpretată extensiv sau aplicată prin analogie.

În lipsa analizării tuturor motivelor de nulitate, instanţa de apel a încălcat normele de procedură privind conţinutul hotărârii, astfel cum este acesta reglementat de art. 425 C. proc. civ., în concret, instanţa nu a arătat motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Totodată, au arătat recurenţii că în lipsa analizării tuturor cauzelor de nulitate, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ceea ce atrage incidenţa motivului 6 de casare al art. 488 C. proc. civ.

Au mai susţinut recurenţii-reclamanţi că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a deciziei CJUE din cauza C-186/16 şi raportat la exigenţele deciziei CJUE, analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii nici nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16 şi nici nu se referă la toate dezlegările date de CJUE în legătură cu mecanismul de verificare a admisibilităţii analizei caracterului abuziv ci doar la punctele 25-31 ale hotărârii, ce au vizat aplicabilitatea principiului nominalismului monetar.

În continuare, s-a arătat că instanţa de apel, pornind de la considerentele CJUE din Cauza C -186/16, a constatat în mod greşit că este incidentă excluderea de la analiza caracterului abuziv prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, excepţiile de la analiza caracterului abuziv fiind de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie la situaţii similare.

Principiul nominalismului monetar, motivaţia pentru care instanţa de apel a apreciat că art. 1 alin. (2) din contractele de credit şi art. 1 lit. t) din actele adiţionale care stabilesc restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat, sunt excluse de la aplicarea Directivei nr. 93/13, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecţie a consumatorului, ceea ce înseamnă ca o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Au mai susţinut recurenţii-reclamanţi că în decizia de excludere a analizei caracterului abuziv al unor clauze contractuale, fundamentală este cerinţa ca respectivele clauze să fie clar şi inteligibil exprimate iar în situaţia în care instanţa constată că respectiva clauză nu este inteligibilă consumatorului, raportat la specificul, durata şi moneda contractului, are obligaţia de a analiza, chiar şi din oficiu, caracterul abuziv al acesteia.

Chiar dacă instanţa constată că clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepţia instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanţa are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13. Or, tocmai aceasta este una din principalele erori ale instanţei de apel, având în vedere că a oprit analiza în momentul în care a constatat că respectivele clauze reflectau principiul nominalismului însă potrivit CJUE, un asemenea raţionament este prohibit, instanţei revenindu-i sarcina de a continua analiza pentru a verifica respectarea minimului de protecţie şi a efectivităţii.

Au mai arătat recurenţii că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 17, 25 şi 27 din Codul consumului, respectiv art. 12 şi 15 din O.G. nr. 21/1992 ceea ce a determinat respingerea argumentelor reclamanţilor referitoare la caracterul toxic/defectuos/neconform/nesigur al produsului oferit de bancă în moneda CHF.

Referitor la răspunderea pentru produse şi servicii cu defecte, s-a arătat că sancţiunea predilectă a legislaţiei pertinente este înlocuirea produsului sau refacerea serviciului cu defecte, în speţă, înlocuirea unui produs financiar toxic (credit in CHF) cu un produs financiar natural ne-riscant (credit în RON), la o rată de conversie egală cu cursul CHF - leu din data contractării şi cu costurile, şi în condiţiile contractuale contemporane încheierii acestora, sancţiune prevăzută de art. 17 din Codul consumului, precum si de art. 12, respectiv, art. 15 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, înlocuirea şi remedierea fiind gratuite, putând fi însoţite şi de despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficienţelor constatate.

La data de 22 martie 2018, a declarat recurs recurenta-pârâtă FFFF. România S.A. solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de obligare a intimaţilor la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate Băncii de soluţionarea fazei procesuale a apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare cu obligarea intimaţilor la suportarea cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că, astfel cum a reţinut instanţa de apel, pârâta odată cu solicitarea obligării intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată din apel, a depus la dosarul cauzei atât factura onorariului din apel cât şi dovada achitării cheltuielilor de judecată.

A mai arătat recurenta că, instanţa de apel în mod greşit a respins solicitarea de obligare a intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată din apel, reţinând că, deşi ar fi depus pârâta aceste înscrisuri, dovada achitării onorariului ar fi fost cea aferentă onorariului de fond şi nu cea aferentă onorariului din apel.

A susţinut recurenta că deşi a fost diligentă şi a depus o astfel de dovadă, dintr-o eroare materială a depus dovada achitării onorariului din fond însă ceea ce prezintă relevanţă este ca aceste cheltuieli să cuprindă acele sume de bani care în mod real, necesar şi rezonabil au fost suportate de partea care a câştigat procesul în timpul şi în legătură cu acel litigiu.

A mai arătat recurenta că instanţa de apel ar fi trebuit nu să respingă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată atunci când a observat că s-ar fi depus dovada achitării onorariului din fond, ci ar fi trebuit să solicite depunerea dovezii achitării onorariului din apel.

Prin cererea înregistrată la 29.03.2018, recurenta-reclamantă EEEE. a solicitat ca în temeiul art. 406 alin. (5) C. proc. civ., să se ia act de renunţarea la judecată.

Prin întâmpinarea înregistrată la 17.05.2018, intimaţii-reclamanţi au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea deciziei recurate în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate băncii de soluţionarea fazei procesuale a apelului.

Prin întâmpinarea înregistrată la 21.05.2018, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului reclamanţilor, ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursulrilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 octombrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor cu menţiunea că acestea au posibilitatea depunerii în scris a unui punct de vedere în termen de 10 zile de la data comunicării.

La 4 octombrie 2018, recurenţii-reclamanţi au formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi art. 27 din C. proc. civ., precum şi a art. 521 alin. (3) C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 52/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin încheierea din 19 aprilie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a respins ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., art. 27 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi a deciziei nr. 52/2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin încheierea din 19 aprilie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD. şi EEEE. împotriva deciziei civile nr. 1839A din 26 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

S-a fixat termen pentru judecarea recursului la 20 septembrie 2019, cu citarea părţilor.

Prin decizia nr. 938 din 19 aprilie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a constatat nul recursul declarat de recurenta-pârâtă GGGG. (fostă S.C. FFFF. ROMÂNIA S.A.).

La termenul de judecată din 20 septembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD. şi EEEE. împotriva deciziei civile nr. 1839A din 26 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, la termenul din 11 noiembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, cererea formulată în temeiul art. 463 alin. (1) C. proc. civ. de recurenta-reclamantă EEEE., reţinând următoarele:

Se constată că prin cererea formulată la 30 ianuarie 2017 recurenta-reclamantă EEEE. a solicitat instanţei să ia act de "renunţarea sa la procesul cu FFFF.".

Principiul disponibilităţii, specific procesului civil, este consacrat de art. 9, precum şi de art. 22 alin. (6) C. proc. civ. şi constă în faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului, respectiv declanşarea acestuia şi libertatea de a-i pune capăt, dar şi stabili cadrul procesual.

Aşadar, principiul disponibilităţii cuprinde şi posibilitatea părţilor de a efectua acte de dispoziţie, acestea fiind desistarea (renunţarea reclamantului), achiesarea şi tranzacţia judiciară.

Dispoziţiile art. 404 alin. (2) C. proc. civ. stipulează că renunţarea la calea de atac se poate face şi ulterior pronunţării, chiar şi după declararea căii de atac, prin prezentarea părţii înaintea preşedintelui instanţei sau a persoanei desemnate de acesta ori, după caz, prin înscris autentic care se va depune la grefa instanţei, atât timp cât dosarul nu a fost înaintat la instanţa competentă, dispoziţiile alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător.

Totodată, prevederile art. 463 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că achiesarea la hotărâre reprezintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre.

Manifestarea expresă de voinţă a părţii reglementată de art. 404 C. proc. civ. se caracterizează prin aceea că partea care a pierdut procesul, în primă instanţă sau în apel, renunţă la dreptul de a exercita calea de atac, apelul sau, după caz, recursul, împotriva hotărârii respective ori dacă a formulat deja o cale de atac, o retrage.

Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 404 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că achiesarea la hotărârea atacată poate avea loc şi ulterior exercitării căii de atac, după trimiterea dosarului la instanţa superioară, în cursul judecării căii de atac titularul acesteia putând oricând să se desisteze de continuarea judecăţii în calea de atac, ordinară sau extraordinară, caz în care se va face aplicarea art. 463 C. proc. civ., întrucât partea înţelege să-şi retragă calea de atac.

În cauza de faţă, manifestarea de voinţă a recurentei vizând renunţarea sa la judecata cererii de recurs şi achiesarea la decizia civilă nr. 1839A din 26 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă reprezintă un act de dispoziţie al acesteia, care nu este supus cenzurii instanţei.

Pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art. 463 alin. (1) C. proc. civ., cu respectarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, urmează să ia act de achiesarea recurentei-reclamante EEEE., la decizia civilă nr. 1839A din 26 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, însă, în cauză, acest motiv de recurs nu-şi găseşte incidenţa, cu atât mai mult cu cât recurenţii nu au arătat în concret care sunt regulile de procedură încălcate.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Contrar susţinerilor recurenţilor, hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia.

Or, simpla nemulţumire a recurenţilor cu privire la faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei acestora nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea decizie recurate, conform pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. invocat.

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, de care se prevalează recurenţii-reclamanţi.

Este esenţial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A. rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del HHHH., C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamantă, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii". Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

S-a reţinut cu justeţe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens - al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, putând fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora prevederile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impunea şi nici nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă etc., nefiind incident nici din această perspectivă motivul reglementat de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

În mod greşit, recurenţii se prevalează de o aplicare greşită a prevederilor art. 17, 25, 27 din Codul Consumului, respectiv art. 12 şi 15 din O.G. nr. 21/1992, întrucât, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile legale invocate din materia protecţiei consumatorilor privitoare la obligaţia de prestare a unor servicii care să nu afecteze viaţa, sănătatea sau securitatea ori interesele economice ale consumatorului şi de înlocuire a produselor şi serviciilor defectuoase (art. 17, art. 25 şi art. 27 din Codul Consumului, art. 12 şi art. 15 din O.G. nr. 21/1992).

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că acordarea unui credit nu poate constitui un serviciu defectuos, prestaţia în sine, de punere la dispoziţie a sumei împrumutate, neputând fi caracterizată astfel, faţă de prevederile Legii nr. 296/2004 privind Codul consumului, care au în vedere acele servicii care pun în pericol viaţa, sănătatea, integritatea corporală a consumatorilor ori integritatea bunurilor acestora, ipoteze care nu pot fi reţinute în cazul serviciilor financiare.

S-a reţinut legal că nu sunt aplicabile nici prevederile art. 17 din Legea nr. 296/2004, întrucât din cuprinsul acestora reiese că lipsa de conformitate este asociată cu noţiunea "declaraţie de conformitate", care se raportează la un document tehnic normativ, ce nu are incidenţă în cadrul contractelor de credit. La fel, art. 12 din O.G. nr. 21/1992 nu este aplicabil, având în vedere că în cazul contractelor de credit nu se pune problema unor termene de garanţie şi de valabilitate, în cadrul cărora să se impună remedierea de către furnizor a unor deficienţe. În ceea ce priveşte art. 15 din O.G. nr. 21/1992, s-a reţinut corect că forma acestui text de lege, de care s-au prevalat reclamanţii, nu era în vigoare la data încheierii contractelor de credit şi, prin urmare, nu este incident în cauză.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi invocate de recurenţii-reclamanţi, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC. şi DDDD. împotriva deciziei civile nr. 1839A din 26 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurenţilor în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei GGGG. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurenţilor-reclamanţi EEEE., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC. şi DDDD. la plata sumei de 33100,04 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă GGGG., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În temeiul art. 463 C. proc. civ., ia act de achiesarea recurentei-reclamante EEEE., la decizia civilă nr. 1839A din 26 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC. şi DDDD. împotriva deciziei civile nr. 1839A din 26 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi EEEE., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC. şi DDDD. la plata sumei de 33100,04 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă GGGG..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2020.