Termination of civil proceedings upon finality of insolvency opening judgment under Law No. 85/2014

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 2039 din data de 21 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei cu privire la pretenţiile ce rezultă din contractele de lucrări subsecvente nr. x şi dobânda legală aferentă; a constatat prescris dreptul la acţiune al reclamantei pentru pretenţiile ce rezultă din aceste contracte şi dobânda legală aferentă; a admis în parte cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. şi pe pârâta S.C. C. S.A.; a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 5458474,99 RON, debit principal, şi suma de 1661208,05 RON, dobândă legală penalizatoare calculată pentru perioada 17.02.2013 - 21.10.2015, precum şi dobândă legală penalizatoare în continuare, până la achitarea integrală a debitului principal în cuantum de 5458474,99 RON, a respins ca nefondate celelalte pretenţii ale reclamantei, a admis în parte cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată; a obligat pe reclamantă să plătească pârâtei suma de 23000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta D. S.R.L., prin administrator special E. şi prin administrator judiciar F., cât şi pârâtă C. S.R.L., prin administrator special G..

Prin decizia civilă nr. 1527 din 7 octombrie 2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a admis apelurile formulate, a anulat sentinţa apelată şi a dispus încetarea procesului.

Împotriva acestei soluţii, a formulat recurs reclamanta D. S.R.L., prin administrator special E. şi prin administrator judiciar F., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare şi încetarea judecării apelului formulat de D. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2039 din 21 iunie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă şi soliţionarea pe fond a apelului formulat de C. S.R.L. şi respingerea acestuia ca neîntemeiat.

În motivare, printr-o primă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta arată că decizia din apel nu respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătoreşti nefiind arătate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia de admitere a apelurilor şi de anulare a sentinţei civile nr. 2039 din 21 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă.

Printr-o altă critică, formulată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se invocă încălcarea principiului contradictorialităţii, recurenta arătând că, deşi la termenul de judecată din data de 07 octombrie 2019 instanţa de apel a acordat părţilor cuvântul numai asupra cererii de suspendare a judecăţii cauzei formulată de apelanta-pârâta C., rămânând în pronunţare exclusiv asupra acestei cereri, prin decizia civilă nr. 1527 din 7 octombrie 2019, instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la cele două apeluri formulate în cauză.

Se mai invocă şi încălcarea principiului de drept consacrat de art. 481 din C. proc. civ., potrivit căruia unei persoane nu i se poate agrava situaţia în propria cale de atac.

Astfel, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a admis apelul promovat de recurentă împotriva sentinţei civile nr. 2039 din 21 iunie 2018, a anulat hotărârea judecătorească şi a dispus încetarea procesului. În condiţiile în care recurenta exercitase calea de atac a apelului criticând soluţia primei instanţe sub aspectul neadmiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată, în urma exercitării şi admiterii apelului, situaţia sa s-a înrăutăţit considerabil faţă de cea anterioară, fiind privată de dreptul de creanţă recunoscut şi stabilit în favoarea sa prin sentinţa apelată.

O ultimă critică vizează faptul că decizia recurată este lipsită de temei legal, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, în considerentele deciziei civile recurate, instanţa a reţinut faptul că cele două apeluri declarate în cauză ar fi interdependente, motiv pentru care a procedat la aplicarea dispoziţiilor art. 75 teza finală din Legea nr. 85/2014 în privinţa ambelor căi de atac, nesocotit prevederile art. 75 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, pronunţând o hotărârea cu aplicarea greşită a legii.

În temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în urma deschiderii procedurii de insolvenţă, se suspendă de drept soluţionarea tuturor acţiunilor care au ca obiect realizarea de creanţe faţă de patrimoniul debitorului supus procedurii de insolvenţă, aceste prevederi legale umărind să prezerve caracterul concursual, colectiv şi egalitar al procedurii de insolvenţă, evitându-se astfel ca asupra averii debitorului să se exercite acţiuni individuale de valorificare a creanţelor creditorilor. Însă, apreciază recurenta că din considerentele deciziei nr. 746 din 22 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale rezultă că, o eventuală încetare a unui proces civil în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 nu presupune desfiinţarea hotărârilor anterioare pronunţate de instanţele inferioare, încetarea procesului urmând a se produce la momentul şi în stadiul în care se află acţiunea civilă.

De asemenea, deschiderea procedurii de insolvenţă împotriva C. nu constituie un motiv de nelegalitate sau netemeinicia a hotărârii judecătoreşti pronunţată în prima instanţă şi nu poate conduce, prin el însuşi, la anularea acesteia.

Se mai arată că, raportat la prevederile art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, rezultă că legiuitorul a înţeles să excepteze de la suspendarea de drept căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unor creditori începute înaintea deschiderii procedurii.

Or, de vreme ce legea opreşte luarea măsurii de suspendare a căilor de atac formulate de debitori, cu atât mai mult nu este permisă dispunerea încetării proceselor demarate de debitori în contradictoriu cu creditorii lor.

Cu toate acestea, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a dispus încetarea judecării atât a apelului formulat de recurentă, cât şi a apelului formulat de C., fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 483 şi următoarele din C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 15 mai 2020, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 23 septembrie 2020, constatându-se că recursul este admisibil în principiu şi că sunt incidente dispoziţiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluţionarea acestuia la data de 11 noiembrie 2020, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin critica de nelegalitate subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea principiului contradictorialităţii, arătând că deşi a fost acordat părţilor cuvântul numai pe cererea de suspendare a judecăţii formulată de apelanta pârâtă C. S.R.L., instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la cele două apeluri formulate în cauză.

Contrar celor susţinute de recurentă însă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a pus în discuţia părţilor chestiunea aplicării în cauză a dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014, invocată de pârâta C. S.R.L., şi constatând incidenţa acestora, nu s-a pronunţat asupra fondului apelurilor formulate în cauză, astfel că nu se poate reţine vreo încălcare a principiului contradictorialităţii din această perspectivă.

Admiterea apelurilor a fost consecinţa constatării incidenţei dispoziţiilor art. 75 teza finală din Legea nr. 85/2014 şi nu soluţionarea pe fond a acestora.

Nefondată este şi critica privind încălcarea principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac, consacrat de art. 481 din C. proc. civ., câtă vreme soluţia de admitere a apelurilor formulate în cauză de ambele părţi, nu a fost consecinţa soluţionării pe fond a acestora ci ca urmare a constatării intervenirii unei situaţii de încetare a acţiunii judiciare promovate de reclamanta recurentă, soluţie prevăzută în mod expres de lege.

În privinţa criticii referitoare la nemotivarea hotărârii, circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acesta nu este fondat, instanţa de apel arătând în mod clar, chiar dacă printr-o motivare concisă, de ce sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 75 teza finală din Legea nr. 85/2014, care impun soluţia de încetarea a acţiunii.

Astfel, instanţa de apel a arătat în mod expres că, "având în vedere că hotărârea de deschidere a procedurii insolvenţei debitoarei C. S.R.L. este definitivă, cât şi faptul că cele două apeluri declarate în cauză sunt interdependente, vizând cuantumul creanţei datorată de aceasta din urmă, Curtea va face aplicarea dispoziţiilor art. 75 teza finală din Legea nr. 85/2014 în privinţa ambelor căi de atac."

În condiţiile în care soluţia impusă de lege în această situaţie este aceea de încetare a acţiunilor judiciare pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului, instanţa de apel nici nu putea să mai analizeze pe fond criticile formulate de părţi prin apelurile promovate, creditoarea urmând să-şi valorifice pretinsa creanţă exclusiv în procedura specială a insolvenţei.

Referitor la pretinsa aplicare greşită a dispoziţiilor art. 75 teza finală din Legea nr. 85/2014, critică ce poate fi analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanţa de recurs constată că nici aceste susţineri nu pot fi reţinute.

Astfel, potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 "de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor. Repunerea pe rol a acestora este posibilă doar în cazul desfiinţării hotărârii de deschidere a procedurii, a revocării încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în condiţiile art. 178. În cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii este desfiinţată sau, după caz, revocată, acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului pot fi repuse pe rol, iar măsurile de executare silită pot fi reluate. La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite suspendate încetează."

Prin urmare, în cazul în care, pe parcursul acţiunii judiciare având ca obiect realizarea creanţelor asupra averii debitorului, se dispune deschiderea procedurii insolvenţei faţă de acesta din urmă, se suspendă de drept judecata acţiunii, însă această suspendare este numai provizorie. În cazul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, efectele suspendării se produc numai până la acest moment, după care acţiunea judiciară încetează.

Totodată, teza finală a art. 75, deja evocat, are caracter special faţă de prima teză, referitoare la suspendarea acţiunilor judiciare pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului, astfel încât se impune a se aplica prioritar. În consecinţă, în mod corect a constatat instanţa de apel că, faţă de împrejurarea rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei, soluţia admiterii apelurilor şi a anulării sentinţei atacate este consecinţa firească a aplicării dispoziţiilor mai sus-citate, referitoare la încetarea acţiunii, dispoziţii care derogă de la art. 633-634 din C. proc. civ.

Se impune precizarea că încetarea acţiunii are drept consecinţă necercetarea fondului cererii deduse judecăţii, astfel încât presupusul drept de creanţă va putea şi va trebui verificat, în condiţiile legii speciale, în cadrul procedurii insolvenţei.

Nefondate sunt şi susţinerile recurentei în sensul că instanţa de apel ar fi trebuit să suspende judecata apelului său şi să judece pe fond apelul promovat de pârâta debitoare, acesta fiind exceptat, potrivit dispoziţiilor art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, de la suspendare. Astfel, deşi într-adevăr, art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 nu reglementează soluţia încetării acţiunii în cazul apelului declarat de apelanta-pârâtă, nu ar putea fi admisă o altă soluţie, deoarece întreaga creanţă urmează a fi analizată în procedura insolvenţei, neputându-se accepta ca apelul declarat de apelanta-pârâtă să fie judecat în procedura de drept comun, deşi priveşte aceeaşi creanţă.

Referitor la decizia Curţii Constituţionale nr. 746 din 22 noiembrie 2018, invocată de recurentă, se constată că aceasta este lipsită de relevanţă în speţă, câtă vreme pe de-o parte instanţa de contencios constituţional a analizat o excepţie de neconstituţionalitate "cu privire la măsura privind suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii debitoare ca urmare a intrării sub incidenţa legii insolvenţei", în timp ce în speţă s-a pus problema încetării acţiunii judiciare şi nu a suspendării, iar pe de altă parte, nicăieri în cuprinsul deciziei evocate nu se reţine faptul că încetarea procesului ar urma "a se produce la momentul şi în stadiul în care se află acţiunea civilă", cum în mod neîntemeiat susţine recurenta.

Dimpotrivă, după ce reţine în mod expres soluţia legiuitorului în sensul încetării acţiunii judiciare la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, la paragraful 17 al deciziei evocate, Curtea Constituţională reţine în mod expres că "în legătură cu acestea, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili procedura de judecată, iar situaţia specifică avută în vedere la reglementarea procedurii insolvenţei a justificat instituirea unor norme de procedură speciale. Acest fapt nu înseamnă însă că nu se asigură o garanţie efectivă drepturilor creditorilor. Astfel, în cadrul procedurii insolvenţei, creditorii pot folosi toate mijloacele procedurale puse la dispoziţie de lege pentru realizarea drepturilor lor."

Aşa fiind, în speţă nu se confirmă niciunl dintre motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă, instanţa de apel dând o corectă eficienţă textelor legale, astfel încât, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta D. S.R.L. prin administrator special E. şi prin administrator judiciar F. împotriva deciziei civile nr. 1527 A din 7 octombrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2020.