CHF-repayment clause upheld as excluded from unfairness review; borrower's appeal rejected and ordered to pay reduced costs

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 18 decembrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A.:

1. să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana F, respectiv din condiţiile generale (Anexa 4) pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii: de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase; de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; de a nu introduce clauze abuzive in contractele de credit;

2. să se dispună obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanţi, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF/LEU indicat în Anexa 1 coloana H;

3. să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, art. 6 din Legea nr. 289/2004, art. 8 din Legea nr. 190/1999, art. 12 şi art. 15 din O.G. nr. 21/1992, art. 6 din Legea nr. 363/2007, art. 970 alin. (1) C. civ. din 1864 şi art. 79 C. proc. civ.

Prin sentinţa nr. 98/C/2015 din 5 februarie 2015, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 11 martie 2015, sub nr. x/2015.

Prin cererea depusă la 10 septembrie 2015, reclamanta A. a precizat că: primul capăt de cerere are ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate la 6.3 din contractul de credit nr. x din 5 martie 2008 şi este în valoare de 571.955 RON, fiind rezultatul produsului dintre suma creditului în cuantum de 156.580 CHF şi cursul CHF/Leu de la data introducerii acţiunii (3,6528 CHF/leu); al doilea capăt de cerere are ca obiect o obligaţie de a face neevaluabilă în bani, iar al treilea capăt de cerere vizează cheltuielile de judecată în cuantum de 750 RON .

Prin sentinţa civilă nr. 7280/2015 din 21 decembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON.

Împotriva sentinţei civile nr. 7280/2015 din 21 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Împotriva aceleiaşi sentinţe, pârâta B. S.A. a declarat apel incident, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul admiterii în tot a cererii de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.395,34 RON.

Prin decizia nr. 545A/2018 din 16 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondate apelul principal declarat de apelanta-reclamantă A. şi apelul incident declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 7280/2015 din 21 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a respins cererea formulată de apelanta-pârâtă privind obligarea apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La 3 mai 2018, reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 545A/2018 din 16 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi casarea deciziei atacate, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu privire la obligaţia de informare, titulara cererii de recurs a învederat că a semnat un contract preformulat în care s-a stipulat obligaţia de plată a ratelor în valuta menţionată în graficul de rambursare emis de intimata-pârâtă.

Cum recurenta-reclamantă nu avea cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar nu a putut anticipa devalorizarea vădită a monedei naţionale faţă de francul elveţian.

În aceste condiţii, instanţa de apel trebuia să examineze clauza contestată prin raportare la consumatorul mediu, normal informat şi suficient de atent şi avizat, care să cunoască nu numai posibilitatea aprecierii sau deprecierii monedei străine în care a fost contractat împrumutul, ci şi să evalueze consecinţele economice ale unei astfel de clauze asupra obligaţiilor sale financiare.

Referitor la sarcina probei privind îndeplinirea obligaţiei de informare în faza precontractuală, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauza C-449/13 că băncii îi revine sarcina de a dovedi că şi-a executat obligaţiile precontractuale de informare a clientului, precum şi de verificare a bonităţii acestuia.

Recurenta-reclamantă a învederat că principiul nominalismului monetar nu se aplică contractului dedus judecăţii independent de alegerea ambelor părţi contractante, ci în funcţie de alegerea băncii, care se prevalează de acest principiu, în calitate de redactor al clauzei nenegociate.

Instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiilor legale când a statuat că prevederea contractuală privind restituirea creditului în CHF reflectă norme obligatorii de drept naţional în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CE, deoarece nu a ţinut seama de natura şi clauzele contractului de împrumut, precum şi de contextul în care acest contract a fost încheiat.

Or, absolutizarea principiului nominalismului monetar creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât banca se află într-o poziţie supraordonată faţă de consumator.

Recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel nu a examinat clauza contestată prin prisma legislaţiei privind protecţia consumatorilor şi a criteriilor instituite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârea pronunţată în cauza Andriciuc, dezvoltate pe larg în cuprinsul cererii de recurs.

Autoarea recursului a mai învederat că revizuirea efectelor contractului de credit corespunde acordului voinţă iniţial al părţilor, întrucât hipervalorizarea francului elveţian faţă de moneda naţională deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat.

Mai mult decât atât, contractul de credit este guvernat de dispoziţiile art. 966-970 C. civ. din 1864, conform cărora părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe parcursul executării sale, neputându-se înlătura sau limita această obligaţie.

În aceste condiţii, apare ca fiind justă şi echitabilă soluţia de distribuire între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate în urma hipervalorizării francului elveţian faţă de moneda naţională.

Recurenta-reclamantă a învederat că nu a solicitat instanţei de judecată modificarea contractului de credit ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei contestate, ci să se dispună executarea contractului în baza unui grafic de rambursare care să prevadă restituirea ratelor de credit la valoarea francului elveţian de la data încheierii contractului.

Nu în ultimul rând, recurenta apreciază că este incident în cauză şi motivul de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a menţionat că este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care se va constata că este admisibil .

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 15 mai 2018 .

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 14 iunie 2018, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-pârâtă a menţionat în cuprinsul întâmpinării că nu este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care se va constata că este admisibil .

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 25 iunie 2018 .

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 11 decembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi, care nu au înţeles să formuleze un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 7 mai 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

La 4 octombrie 2019, intimata B. S.A. a formulat note scrise prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin încheierea din 8 octombrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 545A/2018 din 16 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar, instanţa supremă constată că, deşi recurenta a precizat că îşi întemeiază recursul şi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în memoriul de recurs nu a dezvoltat critici ce pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de acest text normativ, nefiind arătate alegatele motive străine de natura pricinii reţinute de instanţa de apel.

Referitor la soluţia dată capătului de cerere în constatare caracter abuziv al clauzei de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat (CHF), recurenta a invocat greşita aplicare a normelor de drept material, respectiv a art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa CJUE (Cauza Andriciuc).

Această critică de nelegalitate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autoarea căii de atac, respectiv Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva C., C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, clauza prevăzută de art. 6.3 din contractul de credit nr. x din 5 martie 2008 reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864 şi că, prin urmare această clauză ce transpune în plan contractual norme legale supletive, este exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, prevederile contractuale contestate reflectă o normă de drept naţional cu caracter supletiv şi, întrucât părţile nu au înţeles să deroge de la aplicarea ei, convenţia astfel încheiată are putere de lege între părţile contractante, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Potrivit art. 1578 C. civ. de la 1864, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică înscrisă în contract; în materia Contractului de credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenţionale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi şi a unor comisioane.

Instanţa de recurs reţine că în contractul de credit nu există nicio stipulaţie contractuală prin intermediul căreia părţile să fi convenit menţinerea valorii obligaţiilor la un anumit nivel şi, pe cale de consecinţă, să înlăture incidenţa principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absenţa unor norme derogatorii devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 de la 1864 reflectată în clauza contestată.

În mod corect a reţinut instanţa de apel că cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF/leu şi de obligare a băncii intimate la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În acelaşi sens a reţinut şi instanţa de apel prin decizia atacată, statuând că dacă s-ar admite cererea privind emiterea unui grafic de rambursare aferent contractului, care să prevadă restituirea creditului în RON, la cursul CHF-leu de la data contractării, instanţa judecătorească s-ar transforma într-un veritabil legiuitor, modificând contractul şi adaptându-l după propriile aprecieri.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor recurentei referitoare la includerea acestei clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzei sau de informare a consumatorului în etapa precontractuală ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Cu atât mai mult recurenta-reclamantă nu poate invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia şi că textul de lege pretins încălcat de către prima instanţă de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

Cât priveşte pretinsa greşită aplicare a dispoziţiilor art. 966-970 C. civ. de la 1864 şi a teoriei impreviziunii, se impune a face o serie de precizări.

Instanţa supremă constată că reclamanta nu a învestit instanţa de fond, în principal, cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. În dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestaţiilor părţilor contractante intervenit în cursul executării convenţiei a fost invocat ca argument în susţinerea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parţială contract şi unul în adaptare a convenţiei, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenţie valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenta-reclamantă, referitoare la greşita interpretare de către instanţa de apel a prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864 şi a teoriei impreviziunii sunt nefondate. Prin formularea lor, recurenta se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante contrar cerinţei bunei-credinţe şi, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar. Or, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauza contractuală în discuţie este exclusă din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii în privinţa clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

Conform art. 453 cu referire la art. 452 C. proc. civ., o va obliga pe recurenta-reclamantă, ca parte căzută în pretenţii, la plata sumei de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă D. S.A. (fostă B. România S.A.), reduse în condiţiile art. 451 alin. (2) din acelaşi cod.

Prezenta instanţă a procedat la reducerea onorariului de avocat, de la suma de 4.516,20 RON, potrivit înscrisurilor de la dosar recurs, la suma de 2.500 RON, în condiţiile textului de lege sus-menţionat, deoarece a apreciat că suma iniţială este nejustificat de mare în raport de complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de apărătorul intimatei, constând în depunerea întâmpinării, precum şi în participarea la un singur termen de judecată, cel din 11 noiembrie 2020, la care cauza a rămas în pronunţare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 545A/2018 din 16 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata către D. S.A. (fostă B. România S.A.) a sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2020.