Foreign-currency credit exchange rate clauses excluded from abusiveness review as reflecting mandatory monetary nominalism; cassation appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 2 decembrie 2014 şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 3 decembrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta D. S.A.:

1. să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar stipulate în contractul de credit nr. x/18.06.2008;

2. să se dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb valutar CHF-leu la cursul de la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

3. să se dispună denominarea în moneda naţională a plăţilor, în temeiul principiului din regulamentul valutar, conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională;

4. să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE, art. 453 C. proc. civ. şi art. 970 C. civ. din 1864.

Prin întâmpinările depuse la dosar, pârâta D. S.A. a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii, excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei de obiect a primului capăt de cerere, iar în subsidiar, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 6878 din 16 aprilie 2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 11 aprilie 2017, sub nr. x/2017.

Prin încheierea din 22 mai 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a calificat excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca fiind o apărare de fond şi a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei de obiect a primului capăt de cerere.

Prin sentinţa civilă nr. 2150 din 29 mai 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A.

Împotriva sentinţei civile nr. 2150 din 29 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanţii A., B. şi C. au declarat apel, prin care au solicitat admiterea apelului şi schimbarea sentinţei apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 2186/A din 11 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 2150 din 29 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

La 15 martie 2018, reclamanţii A., B. şi C. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2186/A din 11 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, s-a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, nesocotind astfel cele statuate cu caracter obligatoriu de către CJUE în cauza C-186/16.

În acest sens, recurenţii-reclamanţi au învederat că atunci când banca acordă un împrumut în monedă străină, aceasta are obligaţia să furnizeze împrumutatului orice informaţie care să-i permită acestuia din urmă să evalueze consecinţele economice ale clauzei de risc valutar asupra obligaţiilor financiare viitoare.

Or, obligaţia de informare ce revenea băncii la momentul încheierii contractului de credit nu a fost îndeplinită faţă de împrumutaţi.

Astfel, neîndeplinirea obligaţiei de informare asupra riscului valutar în cazul unui contract de credit pe termen lung a condus la crearea unui dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe.

Reaua-credinţă a băncii rezultă din faptul că aceasta a prezentat consumatorilor oferta de creditare în CHF, ca fiind mai favorabilă decât alte produse de creditare.

Astfel, caracterul abuziv al clauzei de risc valutar rezultă din faptul că riscul valutar este suportat exclusiv de către împrumutaţi, fără vreo distincţie sau limitare a întinderii acestui risc.

Ca urmare a constatării caracterului abuziv al acestei clauze, se impune soluţia de revizuire a efectelor contractului în sensul stabilizării cursului de schimb valutar CHF-leu la cursul de la data semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată durata acestui contract.

Cum obligaţiile contractuale au fost asumate prin raportare la condiţiile economice existente la data încheierii contractului, când valoarea francului elveţian era la un minim istoric, rezultă că schimbarea acestor împrejurări ar trebui să conducă la readaptarea contractului la noile împrejurări.

Recurenţii-reclamanţi au mai arătat că se impune denominarea în moneda naţională a plăţilor în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională.

În acest sens, s-a arătat că efectuarea plăţilor în valută implică suportarea unor costuri suplimentare de către consumator, ocazionate de schimbul valutar, cu consecinţa împovărării acestuia prin creşterea caracterului oneros al obligaţiei de rambursare a creditului, contrar principiilor echităţii şi bunei-credinţe, care trebuie să guverneze executarea contractului.

În partea finală a cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au evocat decizii de speţă favorabile consumatorilor.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 10 aprilie 2018 .

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 7 mai 2018, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor-reclamanţi la 14 mai 2018 .

Recurenţii-reclamanţi nu au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 6 noiembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Recurenţii-reclamanţi au formulat punct de vedere la raport prin au solicitat suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Curţii Constituţionale.

Prin încheierea din 19 februarie 2019, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins ca rămasă fără obiect cererea formulată de recurenţii-reclamanţi privind suspendarea judecăţii, a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 2186/A din 11 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a stabilit termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Prin încheierea din 8 octombrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi împotriva deciziei civile nr. 2186/A din 11 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La 14 octombrie 2020, recurentele-reclamante B. şi C. au depus la dosar cerere de repunere a cauzei pe rol şi au solicitat introducerea în cauză a numiţilor E. şi F., în calitate de moştenitori ai reclamantului A., decedat la 30 octombrie 2018.

La 6 noiembrie 2020, intimata D. S.A. a depus la dosar concluzii scrise privind incidenţa în cauză a celor statuate de Curtea Europeană de Justiţie în cauza C-81/19.

Recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Procedând la examinarea conformităţii deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 18 iunie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 193/2000 şi O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este suspus prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acţiunea promovată, recurenţii-reclamanţi au solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului şi denominarea plăţilor în moneda naţională. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Instanţa de recurs reţine că în contractul de credit nu există nicio stipulaţie contractuală prin intermediul căreia părţile să fi convenit menţinerea valorii obligaţiilor la un anumit nivel şi, pe cale de consecinţă, să înlăture incidenţa principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absenţa unor clauze derogatorii devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864 reflectată în clauzele contestate.

Se reţine că legislaţia privind protecţia consumatorului, Directiva 93/13/CEE şi reglementarea de drept comun (C. civ. 1864) nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În acelaşi sens a reţinut şi instanţa de apel prin decizia atacată, statuând că aplicarea Legii nr. 193/2000 ar determina nulitatea şi înlăturarea din contract a clauzelor considerate abuzive, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor supletive din dreptul naţional, respectiv chiar a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1865, ajungându-se în aceeaşi situaţie ca şi cea reclamată prin acţiune.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată şi în Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2) prevăzând că "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Acest lucru rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează în mod expres faptul că normele supletive cad sub incidenţa art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă si la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Acest aspect a fost confirmat şi de CJUE în cauza C-92/11, unde aceasta a stabilit următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, CJUE a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

Rezultă din dezlegarea dată de CJUE acestei probleme că, o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, şi, deci, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei Directive, dacă reflectă o normă naţională imperativă pentru părţi şi de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă naţională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voinţă contrar al părţilor.

Dispoziţiile contestate, care prevăd obligaţia împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederile contractuale contestate reflectă o normă de drept naţional cu caracter supletiv şi, întrucât părţile nu au înţeles să deroge de la aplicarea ei, convenţia astfel încheiată are putere de lege între părţile contractante, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite, pentru că acele clauze, denumite de recurenţi clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, cu privire la clauzele de risc valutar, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credinţe) a lipsei informării în conformitate cu dispoziţiile art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000 şi a caracterului clar şi inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Cu atât mai mult recurenţii-reclamanţi nu pot invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme clauza nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia şi că textul de lege pretins încălcat de către prima instanţă de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

Recurenţii-reclamanţi au mai făcut referire la dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar. Prin art. 3 alin. (1) din acest act normativ s-a stabilit că plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda naţională, cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 "Categorii de rezidenţi care pot efectua plăţi în valută", care se pot efectua şi în valută. Acordarea de credite în valută şi efectuarea plăţilor asumate prin convenţii de credit în valută este permisă aşadar în temeiul prevederilor de excepţie cuprinse în anexa 2, dar şi în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.

Instanţa de recurs constată că, deşi recurenţii-reclamanţi au precizat că îşi întemeiază recursul şi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în memoriul de recurs nu au dezvoltat critici ce pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de acest text normativ.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B., E., prin reprezentant legal B., C. şi F., prin reprezentant legal B., împotriva deciziei civile nr. 2186/A din 11 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2020.