Abusive clause review in CHF loan: exclusion of monetary nominalism clause and rejection of commission fee abusiveness

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2020

Prin cererea formulată pe rolul Judecătoriei Sânnicolau Mare la 25.01.2016, sub nr. x/2016, reclamantele A. A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat:

- să se constate existenţa clauzelor abuzive prevăzute la art. 2.3 din contractul de credit x/10.09.2008 (condiţii speciale de creditare) încheiat cu pârâta, referitoare la comisionul de acordare credit în valoare de 2% şi la art. 2.5 din acelaşi contract, referitoare la comisionul de rambursare anticipată în valoare de 3,5 %;

- să se dispună eliminarea acestor clauze abuzive din convenţie, în lumina art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi a celorlalte reglementări în vigoare;

- să se dispună restituirea comisionului de acordare credit în cuantum de 1080 franci elveţieni, sau în echivalent în RON la data plăţii efective, perceput şi achitat abuziv;

- să se dispună obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculată de la data achitării comisionului de acordare credit şi până la data plăţii efective, conform O.G. nr. 13/2011;

- să se constate existenţa clauzei abuzive prevăzute la art. IV pct. 1 din contractul de credit x/10.09.2008 (condiţii generale de creditare) încheiat cu pârâta, referitoare la rambursarea integrală a creditului în valuta în care a fost acordat împrumutul, să se dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract, în lumina art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi a celorlalte reglementări în vigoare;

- să se dispună obligarea pârâtei să convertească în RON creditul acordat, la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamantele au invocat dispoziţiile art. 1, art. 3, art. 4, art. 6 şi următoarele din Legea nr. 193/2000, Directiva 93/13/CCE, O.U.G. nr. 50/2010, art. 969 vechiul C. civ., art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin sentinţa civilă nr. 544 din 09.06.2016, pronunţată de Judecătoria Sânnicolau Mare în dosarul x/2016, instanţa a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti cauza a fost înregistrată sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 1139/31.03.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a respins cererea reclamanţilor A. şi B. formulată în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei tribunalului, reclamantele au declarat recurs, cauza fiind înregistrată sub nr. x/2017.

Prin decizia civilă nr. 1572A din 5 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantele A. şi B..

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele A. şi B., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs, se arată că instanţa de apel a considerat în mod greşit că cele două comisioane, de acordare credit şi de rambursare anticipată, sunt exprimate într-un limbaj clar, accesibil, fără echivoc, într-un mod inteligibil şi uşor de înţeles pentru orice consumator mediu informat.

În acest context, recurentele susţin că analiza redactării clauzelor într-un limbaj clar şi inteligibil trebuie făcută nu din perspectiva dreptului comun ci din perspectiva legislaţiei speciale privind protecţia consumatorului, în acest sens fiind relevante concluziile la care a ajuns CJUE în cauza C26-13 (Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt.), expuse în paragrafele 67, 72, 73, 74 şi mai ales 75.

Autoarele căii de atac susţin că instanţa de apel nu a procedat în acest fel, nefăcând o analiză asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzelor pretins abuzive în ce priveşte consecinţele economice ale acestora, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit şi semnificativ, între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul recurentelor în calitate de consumatori, situaţie ce pune în discuţie buna-credinţă a băncii la încheierea acestui contract, în ce priveşte clauzele respective.

Mai solicită recurentele să se constate că aceste comisioane nu sunt definite în mod expres în niciuna din clauzele contractului de credit, acestea fiind doar cuantificate procentual, respectiv 2% aplicat la valoarea totală a creditului şi 3,5% aplicat la valoarea sumei rambursate.

Totodată, arată că perceperea acestor comisioane doar pentru punerea la dispoziţie a creditului este nejustificată, având în vedere că această activitate de creditare se derulează într-un cadru reglementat legal, pârâta fiind o instituţie financiară autorizată care desfăşoară cu titlu profesional activităţi ce constau în acordarea de credite în cont propriu.

În realitate, aceste clauze oferă băncii dreptul discreţionar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanţa să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea legalităţii unei astfel de măsuri.

Mai departe, recurentele evocă dispoziţiile art. 4 şi art. 6 din Legea nr. 193/2000, precum şi Deciziile CJUE pronunţate în cauzele C-484/08 şi C-241/98.

Se susţine că singura posibilitate a consumatorilor era aceea de a alege între creditele existente pe piaţă, însă în toate cazurile contractele erau tipizate, singura opţiune fiind aceea de a semna sau nu contractul pentru tragerea creditului. Mai susţin recurentele că banca pârâtă nu a acţionat cu bună-credinţă, aceasta având obligaţia de a explica riscurile clienţilor, de a le pune la dispoziţie informaţiile necesare, astfel încât aceştia să aibă posibilitatea de a evalua consecinţele economice ale contractării creditelor.

Având în vedere poziţiile de inegalitate de pe care acţionează părţile şi în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoştinţă de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcina operatorului economic-banca, care are o poziţie dominantă în raport cu consumatorul, obligaţia informării în mod complet, corect şi precis a celui din urmă cu privire la aspectele esenţiale ale produsului, serviciului oferit (art. 18 din O.G. nr. 21/1992) şi implicit cu privire la implicaţiile îndatorării şi la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din O.U.G. nr. 50/2010.

Dezechilibrul major care rezultă dintr-un astfel de contract de adeziune constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaşte şi anticipa mărimea obligaţiilor sale.

Având în vedere prevederile art. 966-970 C. civ. în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, din interpretarea cărora rezultă că părţile trebuie să acţioneze cu bună credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale, neputând înlătura sau limita această obligaţie, arată recurentele că distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate ca urmare a creşterii valorii CHF faţă de moneda naţională, apare ca o soluţie justă şi echitabilă. Obligaţiile părţilor trebuie să se întemeieze pe o cauză licită şi morală, conform dispoziţiilor art. 968 C. civ.

În ceea ce priveşte motivarea instanţei de apel conform căreia recurentele ar fi solicitat constatarea ca fiind abuzivă a unei clauze de risc valutar, solicită ca instanţa de recurs să constate că nu au afirmat nici prin acţiunea introductivă, nici în motivarea apelului că ar exista în cuprinsul contractului încheiat cu pârâta o clauză de risc valutar şi nici nu au solicitat constatarea ca fiind abuzivă o asemenea cauză.

Apreciază că instanţa de apel nu a înţeles în mod exact criticile aduse sentinţei instanţei de fond, referitoare la respingerea solicitării recurentelor de constatare ca fiind abuzivă a clauzei referitoare la rambursarea integrală a creditului în valuta în care a fost acordat creditul.

În continuare, arată că instanţa de apel în mod greşit a constatat că suportarea de către recurente, în calitate de consumatoare, a întregului risc reprezentat de valorizarea CHF în raport cu moneda naţională, reprezintă aplicarea în concret a principiului nominalismului monetar prevăzut de C. civ. din 1864, în vigoare la data încheierii contractului.

Solicită să se observe că tocmai nominalismul monetar este regula care permite conversia în RON a creditelor în altă monedă şi îngheţarea cursului la nivelul celui de la data acordării creditului. Evocând dispoziţiile art. 1578 şi art. 1579 C. civ. de la 1864, recurentele conchid că principiul nominalismului monetar nu interzice conversia în RON a creditelor în valută, ci este chiar regula originară care o impune în caz de fluctuaţie a cursului.

Din dispoziţiile art. 1578 alin. (2) C. civ. de la 1864 rezultă că, dacă există o fluctuaţie a "preţului" monedelor, anterioară scadenţei împrumutului, plata liberatorie se efectuează numai în banii lichizi ai epocii, adică în "specia" aflătoare în curs la data plăţii".

La momentul edictării C. civ. din 1864 nu exista o monedă naţională a României, leul românesc nu era în circulaţie în 1864, intrând în circulaţie abia începând cu 22 aprilie 1867. Din acel moment, leul românesc a devenit singura "specie aflătoare în curs pe teritoriul României", plăţile fiind liberatorii doar dacă erau efectuate în RON. Aşadar, arată recurentele că, în caz de fluctuaţie a "preţului" monedelor, toate împrumuturile contractate după 22 aprilie 1867 în acele monede al căror curs este fluctuant se restituie, obligatoriu, în "specia aflătoare în curs", adică în RON.

Prin urmare, susţin acestea că "denominarea" sau conversia creditelor din valută în RON este enunţată încă din 1864, chiar de textele care reglementează nominalismul monetar.

Mai arată recurentele că, în realitate, nu au dorit un credit în CHF, ci au fost conduse spre acest tip de credit, fie pentru că nu se calificau pentru aceeaşi sumă în RON, euro sau dolari, fie prin dobânzi (marja fixă) mult mai mici, fie pentru că francul elveţian era prezentat ca cea mai stabilă monedă din lume.

Nu în ultimul rând se arată că dispoziţiile art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864 pot fi aplicate împrumutului în bani, "preţul intrinsec" al monedei în timpul în care a fost împrumutată putând fi obţinut prin îngheţarea cursului la nivelul celui de la data acordării creditului.

În altă ordine de idei, recurentele arată că normele relative la nominalismul monetar sunt supletive, nu se impun părţilor, ci sunt menite să suplinească voinţa acestora. Totodată, arată că părţile pot deroga de la ele.

Mai arată că art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 se referă la clauze care sunt obligatorii, conform unor legi speciale, clauze pe care părţile, amândouă, nu le pot evita. Raţiunea textului art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 este aceea că astfel de contracte forţate nu depind de voinţa niciuneia dintre părţi, deci nu este posibil un abuz de putere economică al profesionistului. Pe de alte parte, aceste clauze pot fi contestate prin alte metode, spre exemplu, prin atacarea legii care conţine acele clauze abuzive ca fiind contrare Dreptului UE sau CEDO.

Prin urmare, susţin recurentele că, întrucât principiul nominalismului monetar este reglementat de norme supletive, este evident că el nu intră sub incidenţa şi nici în înţelesul sintagmei "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii". Concluzionează recurentele că o clauză relativă la riscul valutar, chiar şi dacă ar reflecta în contract principiul nominalismului monetar, poate să fie supusă analizei sub raportul caracterului său abuziv.

Din acest punct de vedere, arată că dreptul Uniunii Europene, atât la nivel de normă, cât şi la nivel de jurisprudenţă a CJUE, se opune categoric acestei interpretări contorsionate a principiului nominalismului monetar şi denaturării sensului său real, original (Hotărârea RWE Vertrier C-22/11 considerentul 26, cauza Mohamend Aziz C-415/11, Hotărârea Barclays Bank C-280/13).

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 25 ianuarie 2018 .

Intimata-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare la 18 februarie 2018, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentelor-reclamante la 6 martie 2018 .

Recurentele-reclamante au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 9 mai 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Recurentele-reclamante au formulat punct de vedere la raport prin care au susţinut admisibilitatea recursului în temeiul dispoziţiilor art. 97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (2) şi (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2018, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., a dispus suspendarea judecăţii recursului declarat de recurentele-reclamante împotriva deciziei civile 1572A din 5 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, până la soluţionarea dosarului nr. x/2018, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă.

Prin încheierea din 7 mai 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a repus cauza pe rol, a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Prin încheierea din 8 octombrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurentele-reclamante împotriva deciziei civile 1572A din 5 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recurentele-reclamante au invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 şi art. 6 din Legea nr. 193/2000 precum şi ale Directivei 93/13/CEE, în analiza caracterului pretins abuziv al clauzelor care instituie comisionul de acordare şi comisionul de rambursare anticipată din contractul de credit nr. x din 10 septembrie 2008.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecţiei consumatorului, chiar şi cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. În consecinţă, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

În esenţă, recurentele au motivat că aceste clauze nu au fost negociate, nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, fiind necesară clarificarea clauzelor prin arătarea contraprestaţiei pe care profesionistul o realizează în schimbul perceperii sumei de bani cu titlu de comision de acordare şi comision de rambursare anticipată.

Recurentele susţin că, prin aceste clauze, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, prin exprimarea lor într-un procent din valoarea creditului, nefiind indicate în contract toate elementele necesare pentru perceperea acestor comisioane.

Criticile referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material incidente în soluţionarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor relative la comisioanele de acordare şi de rambursare anticipată, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Instanţa de recurs reţine, din analiza considerentelor care au fundamentat decizia pronunţată, că instanţa de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare şi de rambursare anticipată şi a reţinut, contrar susţinerii recurentelor-reclamante, că există suficiente criterii care să confere consumatorilor posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din conţinutul clauzelor contractuale contestate. Valoarea comisionului de acordare şi de rambursare anticipată, metoda de calcul şi data perceperii acestora rezultă din stipulaţiile contractuale, recurentele-reclamante fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestor comisioane în ceea ce le priveşte.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în Decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare şi de rambursare anticipată, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare şi comisionul de rambursare anticipată şi a reţinut că aceste clauze au fost redactate într-un limbaj clar, accesibil, fără echivoc, într-un mod inteligibil şi uşor de înţeles pentru orice consumator mediu informat.

Susţinerile privind lipsa negocierii şi afirmarea unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanţa de recurs reţine că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate, relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cu privire la pretinsa aplicare greşită, de către instanţa de apel, a normelor legale naţionale şi a jurisprudenţei relevante a CJUE relative la cerinţa de transparenţă a clauzelor contractuale ce instituie în sarcina consumatorului plata celor două comisioane, recurentele au invocat şi prevederile art. 18 din O.G. nr. 21/1992.

În primul rând, instanţa de recurs constată că textul de lege pretins încălcat se referă la obligaţia de informare a consumatorului în faza precontractuală, a negocierii convenţiei. Conform acestei norme legale, consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, inclusiv ale serviciilor financiare, oferite de operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice şi de altă natură şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă şi securitate.

În al doilea rând, publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanţele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Aşadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de către instanţa de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Nu în ultimul rând, chiar dacă o atare obligaţie de informare ar fi fost încălcată, această încălcare nu conduce de drept, la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar, în plus, să se constate dacă clauza contractuală în discuţie a provocat, în contradicţie cu exigenţa de bună- credinţă, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 3 din Directiva 93/13/CEE. Or, o atare analiză a clauzelor în litigiu, în sensul respectării cerinţei de bună-credinţă şi de echilibru, a fost în mod real şi efectiv realizată de către instanţa de apel, ţinând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei, reţinându-se că recurentele-reclamante nu au dovedit existenţa vreunui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile ce derivă din contractul de credit încheiat, dezechilibru care să fie în defavoarea acestora contrar cerinţei de bună-credinţă a băncii în redactarea şi inserarea acestor comisioane.

Instanţa de recurs constată că, potrivit jurisprudenţei CJUE, în sensul art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, pentru a constata dacă cerinţa de bună-credinţă este respectată, judecătorul naţional trebuie să verifice dacă profesionistul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale (Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz, C-415/11).

În ce priveşte examinarea existenţei unui eventual dezechilibru semnificativ, prin Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Constructora Principado, C-226/12, pct. 22 şi 23, CJUE a statuat că nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparaţie între valoarea totală a operaţiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, şi costurile puse în sarcina consumatorului prin această clauză, pe de altă parte. Astfel, un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la convenţie, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale.

Or, aşa cum a reţinut instanţa de apel, perceperea comisionului de acordare nu era interzisă în dreptul intern la data încheierii convenţiei părţilor şi nu a fost interzisă nici ulterior intrării în vigoare a O.G. nr. 50/2010.

În privinţa comisionului de rambursare anticipată, instanţa de recurs constată că, prin hotărârea pronunţată de Tribunal s-a reţinut că pârâta a adus la cunoştinţa reclamantei A. A. că a eliminat comisionul de administrare anticipată pentru creditele cu dobândă variabilă. Această statuare din sentinţa primei instanţe a intrat în puterea de lucru judecat nefiind criticată prin apel.

Nefiind constatat caracterul abuziv al clauzelor în discuţie, recurentele-reclamante nu pot invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 6 din Legea 193/2000, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

În continuare, recurentele-reclamante au criticat decizia pronunţată de instanţa de apel sub aspectul dispoziţiei de păstrare a hotărârii Tribunalului, în privinţa respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. IV pct. 1 din contractul de credit, referitoare la rambursarea integrală a creditului în valuta în care a fost acordat împrumutul, cu consecinţa obligării pârâtei să convertească în Ron creditul, la cursul de schimb CHF/Ron de la data acordării creditului.

Recurentele au motivat că instanţa de apel nu a înţeles criticile aduse hotărârii instanţei de fond referitoare la respingerea capătului de cerere mai sus redat. Susţin recurentele că instanţa de apel, în mod greşit a constatat că suportarea de către recurente a întregului risc reprezentat de valorizarea CHF în raport cu moneda naţională, reprezintă aplicarea în concret a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la data încheierii contractului.

Recurentele susţin că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a acestui principiu, întrucât "nominalismul monetar" este exact regula care permite conversia în RON a creditelor acordate în altă monedă şi îngheţarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului.

Criticile redate de recurente pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi a art. 1578 C. civ. de la 1864, critici care pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cadrul memoriului de recurs, recurentele au expus exhaustiv argumente care vizează lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, inexistenţa bunei-credinţe a băncii la data încheierii contractului de credit, precum şi cu privire la lipsa negocierii contractului, acesta având, în opinia recurentelor, caracterul unui contract de adeziune.

Toate aceste argumente prin care recurentele tind la demonstrarea aplicării eronate a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi reţinerea caracterului abuziv al clauzei de la art. 4.1 din contractul de credit nu pot fi analizate, de vreme ce decizia curţii de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condiţiilor reglementate de textul de lege evocat.

În speţă, instanţa de apel a reţinut că această clauză, referitoare la riscul valutar, prevăzută la art. 4.1 în contractul de credit nr. x/10.09.2008, este exclusă de la controlul caracterului abuziv instituit prin Legea nr. 193/2000, deoarece reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. şi că transpune în plan contractual norme legale supletive.

Contrar susţinerilor recurentelor, instanţa de apel a dat eficienţă în mod corect principiului nominalismului monetar.

Această clauză reprezintă o transpunere în convenţia părţilor a principiului nominalismului monetar reglementat la art. 1578 C. civ. de la 1864, potrivit cu care "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

În virtutea principiului nominalismului monetar consacrat prin aceste dispoziţii legale, debitorul obligaţiei de restituire rezultată dintr-un contract de împrumut de consumaţie, având ca obiect o sumă de bani, va fi liberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenţie, indiferent de fluctuaţiile monedei convenite.

Norma legală analizată are caracter supletiv, fiind permis părţilor să deroge de la aceasta. Instanţa de recurs reţine că, în contractul de credit, nu există nicio stipulaţie contractuală prin intermediul căreia părţile să fi convenit menţinerea valorii obligaţiilor la un anumit nivel şi, pe cale de consecinţă, să înlăture incidenţa principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absenţa unor clauze derogatorii, devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864, transpusă în clauza cuprinsă în art. 4.1 din contractul de credit.

Aşadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În categoria clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege intră şi dispoziţiile legale supletive.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, CJUE a statuat în Hotărârea Andriciuc C-186/16, că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, printre care se regăseşte chiar şi decizia invocată de recurentele-reclamante, respectiv cauza C-280/13 Barclays Bank, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unui astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este posibil un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, clauza prevăzută de art. 4.1 din contractul de credit nr. x din 10 septembrie 2008 reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864 şi că, prin urmare această clauză ce transpune în plan contractual norme legale supletive, este exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Întrucât părţile nu au înţeles să deroge de la aplicarea acestei norme, clauza prevăzută de art. 4.1 din contractul de credit are putere de lege între părţile contractante în temeiul art. 969 C. civ. de la 1864.

Aşadar, criticile formulate de recurentele-reclamante nu pot fi primite pentru că această clauză este exclusă de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situaţie care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

În temeiul principiului nominalismului monetar, aplicabil potrivit art. 1578 C. civ. de la 1864, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Într-o atare situaţie, rezultă că împrumutatul şi-a asumat riscul valutar generat de deprecierea monedei în care îşi realizează veniturile faţă de moneda în care a contractat creditul şi în care trebuie să îl restituie.

Recurenţii au mai susţinut că în mod greşit instanţa de apel a aplicat şi interpretat dispoziţiile art. 1578 C. civ. de la 1864 care reglementează principiul nominalismului monetar, statuând că solicitările sunt neîntemeiate deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864, care trebuia să fie aplicat cu prioritate deoarece reprezintă excepţia de la principiul edictat la art. 1578 C. civ. de la 1864. Instanţa supremă constată că aceste critici nu pot fi supuse analizei instanţei de recurs, întrucât au fost invocate omisso medio direct în această cale extraordinară de atac, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Au mai motivat recurentele că nu au fost informate cu privire la implicaţiile economice pe care le presupune încheierea contractului de creditare în CHF, contractul fiind unul standard, recurenţii neavând posibilitatea de a influenţa acest contract. Astfel de susţineri nu se constituie în critici de nelegalitate, fiind împrejurări de fapt care excedează analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

Cât priveşte pretinsa greşită aplicare a dispoziţiilor art. 970 C. civ. de la 1864 şi a teoriei impreviziunii, reflectată în Decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016, se impune a face o serie de precizări.

Reclamantele nu au învestit instanţa de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deşi au invocat, formal, incidenţa prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864, în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestaţiilor părţilor contractante intervenit în cursul executării convenţiei, a fost invocat ca argument în susţinerea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei ce impunea restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parţială contract şi unul în adaptare a convenţiei, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenţie valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurentele-reclamante, referitoare la greşita interpretare de către instanţa de apel a prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864 şi a teoriei impreviziunii, astfel cum ar fi aceasta aplicabilă, în lumina considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016, şi contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., sunt nefondate. Prin formularea lor, recurentele se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante contrar cerinţei bunei-credinţe şi, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar. Or, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauza contractuală în discuţie este exclusă din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii în privinţa clauzei prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Faţă de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de recurentele-reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentele-reclamante A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1572A din 5 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2020.