Exclusion of currency risk clauses reflecting statutory monetary nominalism from consumer unfair terms review

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2020

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 28 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. şi U. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta V. S.A., să se dispună:

1. constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar din contractele de credit încheiate între reclamanţi şi pârâtă;

2. obligarea pârâtei la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor de credit la valoarea cursului de la data încheierii contractelor de credit, ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei de risc valutar;

3. obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu depăşirea cursului valutar de la momentul încheierii contractelor de credit.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, C. civ. din 1864, O.G. nr. 21/1992 şi O.U.G. nr. 174/2008.

Prin încheierea din 21 martie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a dispus disjungerea cauzei în privinţa reclamantului I. şi formarea unui dosar nou, înregistrat sub nr. x/2016.

Cererea reclamantului I. vizează clauza de risc valutar de la art. 6.3 din contractul de credit nr. x/01.08.2007, diferenţa dintre valoarea creditului de la data încheierii contractului şi valoarea creditului de la data introducerii cererii de chemare în judecată fiind evaluată de reclamant la suma de 172.954,88 RON .

Prin sentinţa civilă nr. 5732/2016 din 4 aprilie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 9 mai 2016, sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 6170 din 10 octombrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul I., în contradictoriu cu pârâta V. S.A. şi a obligat reclamantul la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON.

Împotriva sentinţei civile nr. 6170 din 10 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a declarat apel reclamantul I., prin care a solicitat admiterea apelului şi anularea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel şi pârâta V. S.A., prin care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii în tot a cererii de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1514A din 2 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondate ambele apeluri.

La 7 decembrie 2017, reclamantul I. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1514A din 2 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea recursului şi casarea în tot a deciziei recurate.

Prin cererea de recurs a fost invocat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1578 C. civ. din 1864, întrucât principiul nominalismului monetar nu exclude aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

În acest sens s-a învederat că instanţa de apel a reţinut incidenţa principiului nominalismului monetar şi a principiului forţei obligatorii a contractului, fără să aibă în vedere că împrumutatul nu a încasat franci elveţieni la încheierea contractului de credit, ci RON, astfel cum rezultă din extrasul de cont din dosarul de creditare.

Prin raportare la decizia CJUE, pronunţată în cauza C26/2013, s-a arătat că este posibilă verificarea legalităţii clauzei de risc valutar care face parte din obiectul contractului.

Astfel, instanţele judecătoreşti pot constata caracterul abuziv al unor clauze care se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al preţului ori remuneraţiei, în măsura în care nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil, evocând în acest sens jurisprudenţa CJUE din cauza C-484/08 şi cauza C-241/98.

Recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că este clară şi inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înţelegere nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate în domeniul protecţiei consumatorilor.

În legătură cu acest aspect, s-a învederat că limbajul clar înseamnă exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, iar limbajul inteligibil presupune posibilitatea pentru consumatori de a prevedea consecinţele economice ce decurg din executarea contractului de credit, evocând în acest sens decizia CJUE pronunţată în cauza C-26/13.

Or, instanţa de apel nu a analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzei de risc valutar din perspectiva consecinţelor economice şi al producerii unui dezechilibru vădit şi semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

În acest sens, recurentul-reclamant a arătat că este îndeplinită condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, întrucât riscul valutar este suportat exclusiv de către împrumutat.

De asemenea, recurentul-reclamant a făcut ample referiri la considerentele deciziei CJUE pronunţate în cauza C-186/16.

În legătură cu această decizie, s-a arătat că instituţia financiară trebuie să prezinte împrumutatului posibilele variaţii ale cursului valutar şi riscurile inerente contractării unui credit într-o monedă străină.

Astfel, informaţiile furnizate de instituţia financiară trebuie să privească nu numai posibilitatea aprecierii sau deprecierii valutei în care a fost acordat împrumutul, ci şi impactul pe care fluctuaţiile cursului de schimb valutar îl au asupra ratelor aferente împrumutului.

În cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, instanţa de judecată poate constata caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 16 ianuarie 2018 .

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 15 februarie 2018, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-pârâtă a menţionat în cuprinsul întâmpinării ca nu este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care se va constata că este admisibil .

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant la 27 februarie 2018 .

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 22 mai 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi, care nu au înţeles să formuleze un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 6 noiembrie 2018, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Prin încheierea din 19 februarie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurentul-reclamant I. împotriva deciziei civile nr. 1514A din 2 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Recursul declarat de recurentul-reclamant este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile redate de recurent pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi a art. 1578 C. civ. din 1864 în examinarea caracterului abuziv al clauzei privind rambursarea ratelor în moneda creditului, cuprinsă în art. 6.3 din contractul de credit nr. x din 1 august 2007, critici care pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contractul de credit în discuţie, a cărui clauză referitoare la riscul valutar este supusă mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 1 august 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauza contestată reflectă regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumaţie înscrisă în art. 1584 C. civ. din 1864.

Conform acestei prevederi legale, principala obligaţie a împrumutatului este aceea de a restitui lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate.

Potrivit art. 1578 C. civ. de la 1864, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică înscrisă în contract; în materia Contractului de Credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenţionale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi şi a unor comisioane.

Aşadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Instanţa de recurs reţine că în contractul de credit nu există nicio stipulaţie contractuală prin intermediul căreia părţile să fi convenit menţinerea valorii obligaţiilor la un anumit nivel şi, pe cale de consecinţă, să înlăture incidenţa principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absenţa unor clauze derogatorii devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864 reflectată în clauza contestată.

Critica recurentului privind moneda în care a fost tras, în realitate, creditul nu se circumscrie într-o critică de nelegalitate ce ar putea fi verificată de instanţa de recurs, întrucât recurentul pune în discuţie modul de interpretare a probatoriului administrat de instanţele anterioare. Recursul urmăreşte examinarea conformităţii deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile, interpretarea probatoriului fiind atributul instanţelor devolutive.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată şi în Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2) prevăzând că "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Acest lucru rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează în mod expres faptul că normele supletive cad sub incidenţa art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă si la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Acest aspect a fost confirmat şi de CJUE în cauza C-92/11, unde aceasta a stabilit următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi altii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorul căii de atac, respectiv Hotărârea Andriciuc, rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, CJUE a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei anterioare, considerente suplimentare, stabilindu-se că nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27) împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte. Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

Rezultă din dezlegarea dată de CJUE acestei probleme că, o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, şi, deci, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei Directive dacă reflectă o normă naţională imperativă pentru părţi şi de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă naţională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voinţă contrar al părţilor.

Dispoziţiile contestate, care prevăd obligaţia împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederile contractuale contestate reflectă o normă de drept naţional cu caracter supletiv şi, întrucât părţile nu au înţeles să deroge de la aplicarea ei, convenţia astfel încheiată are putere de lege între părţile contractante, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Aşadar, criticile formulate de recurentul-reclamant nu pot fi primite, pentru că această clauză, denumită de recurent clauză de risc valutar este exclusă de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe), a lipsei informării şi a caracterului clar şi inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti.

Faţă de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant.

Conform art. 453 cu referire la art. 452 C. proc. civ., îl va obliga pe recurentul-reclamant, ca parte căzută în pretenţii, la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă W., reduse în condiţiile art. 451 alin. (2) din acelaşi cod.

Prezenta instanţă a procedat la reducerea onorariului de avocat, de la suma de 4.419,47 RON, potrivit înscrisurilor de la dosar recurs, la suma de 3.000 RON, în condiţiile textului de lege sus-menţionat, deoarece a apreciat că suma iniţială este nejustificat de mare în raport de complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de apărătorul intimatei, constând în depunerea întâmpinării, precum şi în participarea la un singur termen de judecată, cel din 11 noiembrie 2020, la care cauza a rămas în pronunţare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant I. împotriva deciziei civile nr. 1514A din 2 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurentul-reclamant I. la plata către intimata-pârâtă W. a sumei de 3.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2020.