Forex credit clauses reflecting monetary nominalism excluded from abusive clause review; variable interest rate lacking verifiable criteria deemed abusive

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 7 martie 2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale stipulate la art. 4 pct. 4.1, pct. 4.3 şi pct. 4.11 lit. a) şi b) din contractul de credit nr. x din 14 decembrie 2007 şi art. 2.2 din actul adiţional nr. x din 28 ianuarie 2011;

2. să oblige pârâta la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de acordare în cuantum de 1.273,5 CHF şi comision de administrare în cuantum de 6.106 CHF, precum şi la plata dobânzii legale aferente, de la data încasării şi până la restituirea efectivă;

3. să oblige pârâta la recalcularea dobânzii în funcţie de evoluţia indicelui Libor, începând cu data încheierii contractului şi până în prezent şi la menţionarea caracterului fix al marjei de la data semnării contractului (determinată conform formulei marja fixă=dobândă - Libor), precum şi la restituirea sumelor încasate în plus cu titlu de dobândă, estimate la 5.340 CHF;

4. să oblige pârâta la calcularea şi perceperea pe viitor a dobânzii în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă Libor şi marja fixă a băncii de la data încheierii contractului;

5. să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar stipulată la art. 5.1 şi art. 5.11 din contractul de credit şi să o elimine din contract;

6. să dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF/leu la cursul de la momentul încheierii contractului de credit, care să fie valabil pe toată perioada executării contractului;

7. să dispună denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională;

8. să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile din Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituţia României, art. 480 şi art. 992 C. civ. din 1864, art. 194 C. proc. civ., Directiva nr. 93/13/CEE şi art. 276 din TFUE.

Prin cererea formulată la 25 martie 2016, reclamanţii au precizat că:

1. valoarea clauzelor stipulate la art. 4 pct. 4.1, pct. 4.3 din contractul de credit şi art. 2.2 din actul adiţional referitoare la dobânda variabilă este de 40.816 CHF;

2. valoarea clauzei stipulate la art. 4 pct. 4.11 lit. a) din contractul de credit referitoare la comisionul de acordare este 1.273,5 CHF;

3. valoarea clauzei stipulate la art. 4 pct. 4.11 lit. b) din contractul de credit referitoare la comisionul de administrare este de 29.400 CHF.

Prin cererea formulată la 4 aprilie 2016, reclamanţii au precizat că valoarea capătului de cerere privitor la stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF/leu la cursul de la momentul încheierii contractului de credit, care să fie valabil pe toată perioada executării contractului este de 126.165,64 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 4075/2016 din 30 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; a constatat nulitatea clauzelor stipulate la art. 4 pct. 4.1 şi art. 4 pct. 4.3 din contractul de credit nr. x din 14 decembrie 2007; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere; a respins cererea reclamanţilor privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâta, prin care au formulat critici de netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 136A din 25 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi A. şi B. şi de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe.

1. La 26 aprilie 2018, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 136A din 25 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurenţii-reclamanţi au arătat, în esenţă, că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În privinţa clauzei de risc valutar s-a învederat că instanţa de apel a nesocotit statuările obligatorii cuprinse în decizia pronunţată de CJUE în cauza Andriciuc.

Conform deciziei anterior menţionate, banca trebuie să furnizeze consumatorului orice informaţie care să-i permită previzionarea consecinţelor economice ale clauzei de risc valutar asupra obligaţiilor sale financiare.

Astfel, instanţei naţionale îi revine obligaţia de a verifica dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze în momentul încheierii contractului costul total al creditului.

Recurenţii-reclamanţi au învederat că funcţionarii bancari nu le-au comunicat informaţii complete, concrete şi precise cu privire la produsul bancar oferit.

În calitatea sa de profesionist, banca ar fi trebuit să le prezinte consumatorilor riscurile acordării împrumutului în CHF şi nu să-i inducă în eroare prin prezentarea acestei monede ca fiind una lipsită orice riscuri.

Lipsa reglementării în cuprinsul contractului de credit a unui mecanism de suportare a riscului valutar a avut drept consecinţă suportarea acestui risc exclusiv de către împrumutaţi.

În condiţiile în care clauza de risc valutar are caracter abuziv rezultă că se impune revizuirea efectelor contractului de credit sub forma stabilizării cursului de schimb valutar CHF/leu la valoarea de la momentul încheierii contractului, pe întreaga perioadă contractuală.

Având în vedere că schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă pentru părţi, împrumutaţii neavând cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar, rezultă că executarea contractului de credit la cursul de schimb valutar actual nu mai corespunde voinţei concordante a părţilor de la momentul încheierii contractului.

În privinţa capătului de cerere privitor la denominarea creditului în moneda naţională, recurenţii-reclamanţi au susţinut că se impune ca plata ratelor de credit să se facă în RON, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se face în moneda naţională.

Astfel, plata ratelor de credit în valută implică suportarea unor costuri suplimentare de către consumatori, conducând la împovărarea acestora, contrar exigenţelor echităţii şi bunei-credinţe.

Prin urmare, se impune calcularea ratelor de credit la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractului pe întreaga sa perioadă de valabilitate.

Cu privire la clauza referitoare la dobânda variabilă, recurenţii-reclamanţi au arătat că art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 prevede că o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiţia ca modificarea să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract şi să fie adusă la cunoştinţa consumatorului care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Motivul întemeiat, prevăzut în contract şi invocat de bancă pentru revizuirea ratei dobânzii îl constituie "evoluţia pieţei financiare". Or, motivul prevăzut în contract trebuie să vizeze o situaţie clar descrisă, care să permită consumatorului să înţeleagă dacă o situaţie se va produce, dobânda va fi mărită.

În aceste condiţii, sintagma din contractul de credit nu respectă exigenţele impuse de art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, întrucât modificarea dobânzii nu a fost raportată la un indicator precis, individualizat şi determinabil.

După evocarea dispoziţiilor art. 14 lit. a) din Legea nr. 190/1999, art. 14 lit. a) din Legea nr. 34/2006 şi art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, recurenţii-reclamanţi au învederat că variaţia dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare şi să se raporteze la indici de referinţă verificabili menţionaţi în contract.

În partea finală a cererii de recurs s-a arătat că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, întrucât instanţa de apel a omis să analizeze criticile din cererea de apel vizând soluţia de respingere a capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisioanele de acordare şi administrare a creditului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 10 mai 2018 .

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 6 iunie 2018, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor-reclamanţi la 14 iunie 2018 .

Recurenţii-reclamanţi nu au depus răspuns la întâmpinare.

2. La 23 aprilie 2018, pârâta C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 136A din 25 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi, în urma rejudecării, respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În concret, recurenta-pârâtă a învederat că nu este îndeplinită cerinţa caracterului nenegociat al clauzelor referitoare la dobânda variabilă, întrucât acestea nu sunt formulate în acelaşi mod în cuprinsul tuturor contractelor de credit încheiate între bancă şi clienţii săi. Or, existenţa unor diferenţe semnificative de formulare a acestor clauze determină efecte juridice diferite în raporturile contractuale dintre bancă şi clienţii săi.

Terminologia folosită pentru dobânda de referinţă nu este una confuză, întrucât în contractul de credit este prevăzută în mod clar periodicitatea modificării dobânzii variabile, care reprezintă un element esenţial al contractului.

Clauzele privitoare la dobânda variabilă nu sunt abuzive, nefiind îndeplinită cerinţa existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzelor contractuale este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, devenind astfel aplicabile dispoziţiile art. 1 lit. a) teza II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Astfel, prin dispoziţiile art. 1 lit. a) prima teză din Anexa Legii nr. 193/2000, legiuitorul a înţeles să normeze conduita băncii în sensul instituirii unor motive temeinice inserate în cuprinsul contractului doar în ipoteza excepţională, când consumatorului nu-i este recunoscută libertatea de a accepta sau repudia oferta băncii.

În aceste condiţii, interpretarea în sensul că dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiţia motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât şi condiţia privind libertatea de alegere a consumatorului, este greşită întrucât ignoră existenţa celor două teze separate ale art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

De asemenea, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind astfel conformă manifestării de voinţă exprimate la data încheierii contractului de credit.

Fiind agreată o dobândă variabilă, de esenţa acesteia este înregistrarea unor fluctuaţii fie în sensul creşterii, fie în sensul reducerii acesteia.

Practic, contractele de credit de consum au caracter aleatoriu în privinţa caracterului variabil al dobânzii, întrucât ambele părţi au atât şansa unui câştig, cât şi riscul unei pierderi. Dacă dobânda scade, cel care câstigă este consumatorul, iar dacă dobânda creşte, cea care obţine un câştig este banca.

Clauzele privitoare la caracterul variabil al dobânzii nu pot fi considerate abuzive, întrucât sunt permise de dispoziţiile art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992.

În aceste condiţii, devin incidente dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora, "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor aceste normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Or, interpretarea în sens contrar ar echivala cu lipsirea de eficienţă juridică a dispoziţiilor legale anterior evocate.

De asemenea, din conţinutul dispoziţiilor art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 rezultă că dobânda contractuală reprezintă preţul contractului de credit.

Or, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Având în vedere că la data încheierii contractului de credit, împrumutaţii au primit şi un grafic de rambursare care acoperea întreaga perioadă contractuală, inclusiv cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea privitoare la dobândă, era precizată într-o sumă fixă, rezultă că împrumutaţii au avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu.

În aceste condiţii, apare ca fiind îndeplinită cerinţa ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, întrucât graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar menţiunile din acest grafic conduc la lămurirea clauzelor referitoare la costul creditului, inclusiv în privinţa dobânzii contractuale.

Astfel, soluţia de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobânda variabilă este nelegală, întrucât aceste clauze au fost stipulate cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului.

Mai mult decât atât, intervenţia instanţei de judecată în sensul modificării contractului ca urmare a constatării caracterului abuziv al unor clauze este exclusă.

În partea finală a cererii de recurs s-a arătat că se impune admiterea căii de atac cu privire capătul de cerere privind dobânda variabilă, întrucât soluţia dată de instanţa de apel conduce la modificarea contractului de credit, fiind astfel contrară jurisprudenţei CJUE în materia clauzelor abuzive.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor-reclamanţi la 10 mai 2018 .

Intimaţii-reclamanţi nu au depus întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ. a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 februarie 2019 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi, care nu au înţeles să formuleze un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 8 octombrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursurilor declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 136A din 25 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La 2 octombrie 2020, recurenţii-reclamanţi au formulat cerere de repunere a cauzei pe rol.

Analizând recursurile declarate în cauză prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Criticile redate de recurenţii-reclamanţi în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greşită a art. 3 alin. (2) şi art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi respectiv art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa CJUE (Cauza Andriciuc, C-186/16).

Aceste critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Contractul de credit în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 14 decembrie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 193/2000 şi O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este suspus prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acţiunea promovată, recurenţii-reclamanţi au solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului şi denominarea plăţilor în moneda naţională. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Instanţa de recurs reţine că în contractul de credit nu există nicio stipulaţie contractuală prin intermediul căreia părţile să fi convenit menţinerea valorii obligaţiilor la un anumit nivel şi, pe cale de consecinţă, să înlăture incidenţa principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absenţa unor clauze derogatorii devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864 reflectată în clauzele contestate.

Se reţine că legislaţia privind protecţia consumatorului, Directiva 93/13/CEE şi reglementarea de drept comun (C. civ. 1864) nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată şi în Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2) prevăzând că "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Acest lucru rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează în mod expres faptul că normele supletive cad sub incidenţa art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă si la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Acest aspect a fost confirmat şi de CJUE în cauza C-92/11, unde aceasta a stabilit următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva D. S.A., C-81/19, CJUE a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

Rezultă din dezlegarea dată de CJUE acestei probleme că, o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, şi, deci, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei Directive, dacă reflectă o normă naţională imperativă pentru părţi şi de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă naţională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voinţă contrar al părţilor.

Dispoziţiile contestate, care prevăd obligaţia împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederile contractuale contestate reflectă o normă de drept naţional cu caracter supletiv şi, întrucât părţile nu au înţeles să deroge de la aplicarea ei, convenţia astfel încheiată are putere de lege între părţile contractante, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite, pentru că acele clauze, denumite de recurenţi clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, cu privire la clauzele de risc valutar, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credinţe) a lipsei informării şi a caracterului clar şi inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Cu atât mai mult recurenţii-reclamanţi nu pot invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme clauza nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia şi că textul de lege pretins încălcat de către prima instanţă de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

Recurenţii-reclamanţi au mai făcut referire la dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar. Prin art. 3 alin. (1) din acest act normativ s-a stabilit că plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda naţională, cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 "Categorii de rezidenţi care pot efectua plăţi în valută", care se pot efectua şi în valută. Acordarea de credite în valută şi efectuarea plăţilor asumate prin convenţii de credit în valută este permisă aşadar în temeiul prevederilor de excepţie cuprinse în anexa 2, dar şi în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.

În ce priveşte motivul de recurs referitor la greşita aplicare a normelor de drept material ce instituie impreviziunea contractuală, subscris de recurenţii-reclamanţi prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că este nefondat.

În primul rând, recurenţii-reclamanţi nu au formulat critici propriu-zise împotriva raţionamentului logico juridic pe baza căruia instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se putea dispune adaptarea contractului. Astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut că reclamanţii nu au invocat şi nici nu au probat că ar fi încercat anterior demarării acţiunii în instanţă, o negociere cu banca în vederea reechilibrării prestaţiilor şi, totodată, că pretenţia de convertire a întregului credit în RON şi de îngheţare a cursului valutar la cel de la data semnării contractului nu ar reprezenta o soluţie echitabilă şi nici o reechilibrare a prestaţiilor ci, ar duce la atribuirea unilaterală a riscului contractului în sarcina băncii.

Pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, şi că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, instanţa supremă constată şi inexistenţa oricăror critici concrete de nelegalitate în recursul de faţă.

Nu în ultimul rând, instanţa constată că recurenţii-reclamanţi nu au învestit instanţele de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancţionate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluţii de stabilizare a cursului de schimb CHF - Ron de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenţii-reclamanţi. Altfel spus, cererea reclamanţilor, de îngheţare a cursului de schimb Leu/CHF la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab intio, pe instituţia juridică a impreviziunii.

O altă critică a recurenţilor, subsumată motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, a art. 93 lit. g) din O.G. nr. 21/1992 şi a art. 37 din O.G. nr. 50/2010 cu privire la clauza care instituie dobânda contractuală.

Instanţa supremă reţine că, prin cererea de chemare în judecată, recurenţii-reclamanţi au solicitat constatarea ca fiind abuzive a clauzelor 4.1. şi 4.3. din Contractul de credit nr. x/14.07.2007 şi a clauzei 2.2 din actul adiţional nr. x din 28.01.2011 la contractul de credit nr. x/14.07.2007 care instituie dobânda contractuală. Totodată, au solicitat să fie obligată pârâta la recalcularea dobânzii în funcţie de evoluţia indicelui Libor, începând cu data încheierii contractului şi până în prezent şi la menţionarea caracterul fix al marjei de la data semnării contractului (determinată conform formulei marja fixă=dobândă - Libor), precum şi la restituirea sumelor încasate în plus cu titlu de dobândă, estimate la 5.340 CHF; să fie obligată pârâta la calcularea şi perceperea pe viitor a dobânzii în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă Libor şi marja fixă a băncii de la data încheierii contractului.

Prin sentinţa civilă nr. 4075/2016 din 30 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost constatată nulitatea clauzelor cuprinse în contractul de credit nr. x/14.07.2007 la art. 4.1 şi 4.3, prin raportare la dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, soluţie menţinută şi prin decizia atacată cu recurs.

Prin urmare, criticile recurenţilor-reclamanţi care vizează dovedirea caracterului abuziv al clauzelor 4.1 şi 4.3 din contractul de credit, ca urmare a lipsei unor criterii obiective de majorare a ratei dobânzii variabile sunt lipsite de interes din această perspectivă.

Totodată, se reţine că recurenţii-reclamanţi nu au atacat cu apel soluţia primei instanţe de respingere a capetelor de cerere privind obligarea băncii la recalcularea dobânzii în funcţie de evoluţia indicelui Libor, începând cu data încheierii contractului şi până în prezent şi la menţionarea caracterul fix al marjei de la data semnării contractului (determinată conform formulei marja fixă=dobândă-Libor), precum şi la restituirea sumelor încasate în plus cu titlu de dobândă, estimate la 5.340 CHF; să fie obligată pârâta la calcularea şi perceperea pe viitor a dobânzii în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă Libor şi marja fixă a băncii de la data încheierii contractului, astfel încât soluţia primei instanţe asupra acestor petite a intrat în puterea de lucru judecat. Pe cale de consecinţă, criticile recurenţilor reclamanţi, din memoriul de recurs, privind constatarea caracterului fix al marjei băncii nu pot fi primite, întrucât au fost invocate omisso medio, direct în recurs.

Criticile recurenţilor privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 37 din O.G. nr. 50/2010 şi ale art. 93 lit. g) din O.G. nr. 21/1992 în analiza caracterului abuziv al clauzei 2.2 din actul adiţional nr. x din 28.01.2011 la contractul de credit nr. x/14.07.2007 sunt nefondate.

Sub un prim aspect, se reţine că, în urma analizei probatoriului administrat, instanţa de apel a reţinut caracterul negociat al clauzei din actul adiţional nr. x din 28.01.2011 la contractul de credit nr. x/14.07.2007, care instituie dobânda contractuală.

Verificarea caracterului negociat al unei clauze reprezintă o chestiune de fapt care nu poate face obiectul cercetării în faza de recurs şi, pe de altă parte, caracterul negociat al clauzei 2.2 din actul adiţional nici nu a fost contestat de recurenţii-reclamanţi.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Prin urmare, fiind o clauză negociată, clauza 2.2 din actul adiţional nr. x/28.01.2011 la contractul de credit nr. x/14.07.2007 nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, instanţa neputând proceda la analiza caracterului abuziv al acestei clauze.

Reflectând voinţa părţilor, clauza contestată are putere de lege între părţile contractante, în temeiul art. 1270 C. civ.

În ce priveşte dispoziţiile normative pretins încălcate, care impun indicarea, în contract, a formulei de calcul a dobânzii, cu precizarea periodicităţii şi/sau a condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, se constată că în mod judicios a stabilit instanţa de apel că, prin această clauză 2.2 din actul adiţional nr. x/2011, au fost transpuse în contract principiile din art. 37 din O.G. nr. 50/2010, formula de calcul a dobânzii cuprinzând indicele de referinţă Libor la 6 luni, potrivit art. 3.2 din Condiţiile Generale de Creditare aferente actului adiţional nr. x/2011, şi marja fixă, potrivit art. 2.2 din actul adiţional x/2011.

În ceea ce priveşte pretinsa nemotivare a soluţiei de respingere a cererii de constatare a caracterului abuziv al comisionului de acordare şi al comisionului de administrare, prevăzute la art. 4.11 lit. a) şi b) din contractul de credit nr. x/14.07.2007, deşi aceasta este întemeiată, instanţa supremă constată că nu are natura să ducă la schimbarea soluţiei din dispozitivul deciziei atacate, întrucât aceasta este corectă, astfel că va proceda la complinirea motivării instanţei de apel.

Se reţine că, prin motivele de apel, singura critică a recurenţilor-reclamanţi privind clauzele prevăzute la art. 4.11 lit. a) şi b) din contractul de credit în discuţie a vizat faptul că instanţa de fond a reţinut greşit că denumirea comisioanelor relevă raţiunea perceperii lor.

Prin urmare, recurenţii-reclamanţi au invocat încălcarea normelor legale care impun standarde de transparenţă a clauzelor din contractul de credit care impun în sarcina consumatorilor plata comisionului de acordare şi a comisionului de administrare.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, CJUE statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi art. 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa nu impune ca acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cel în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare şi de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Potrivit art. 4.11 lit. a) şi b) din contractul de credit nr. x/14.07.2007, pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti un comision de acordare de 2.00%, calculat la valoarea creditului, plătibil o singură dată, la acordarea creditului şi un comision de administrare lunară a creditului, de 0,20%, aplicat la valoarea soldului creditului.

Prin urmare, aceste clauze stabilesc în mod precis cuantumul comisionului de acordare şi de administrare, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora.

Prin urmare, criticile recurenţilor-reclamanţi relative la neprecizarea în contract a scopului pentru care se percep aceste comisioane sunt nefondate iar motivul de apel astfel invocat nu ar fi avut valenţa de a duce la anularea, în parte, a sentinţei primei instanţe, a cărei soluţie a fost menţinută cu privire respingerea petitului de constatare a caracterului abuziv al comisionului de acordare, prevăzut la art. 4.11 lit. a) din contractul de credit nr. x/14.07.2007 şi al comisionului de administrare, prevăzut la art. 4.11 lit. b) din acelaşi contract.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 136A din 25 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

2. În motivarea recursului propriu, recurenta-pârâtă D. S.A. a susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, Directivei nr. 93/13/CEE şi O.G. nr. 21/1992 în ceea ce priveşte aprecierea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la pct. 4.1 şi 4.3 din Contractul de credit x/14.12.2007 privind dobânda variabilă.

Potrivit considerentelor deciziei atacate, instanţa de apel a apreciat caracterul abuziv al clauzelor 4.1 şi 4.3 din Contractul de credit x/14.12.2007, reţinând ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 potrivit cu care, sunt considerate clauze abuzive clauzele contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia.

Instanţa supremă reţine însă că, în cauză, nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, instanţa supremă reţine că alin. (6) al art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu este aplicabil în speţă, faţă de data semnării contractului, respectiv 14.12.2007, întrucât a fost introdus abia prin Legea 363/2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007. Prin urmare, faţă de clauzele prevăzute la art. 4.1 şi 4.3 din contract, referitoare la modificarea dobânzii variabile, nu operează excluderea din textul legal invocat, clauzele putând fi analizate din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Totodată, reţine că nici dispoziţiile art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 nu sunt incidente în speţă, acestea nefiind în vigoare la data semnării contractului, întrucât au fost introduse abia prin O.U.G. nr. 174/2008 de modificare a O.G. nr. 21/1992, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Criticile recurentei privind caracterul negociat al clauzei exced analizei instanţei de recurs, întrucât vizează aprecierea unei situaţii de fapt, atribuţie aflată în sarcina instanţelor devolutive. Se reţine că recursul urmăreşte examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, aşa cum dispune art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Instanţa supremă reţine şi că lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părţi reprezintă numai una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă şi îndeplinirea celorlalte două condiţii, în mod cumulativ.

Astfel, a doua dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analiza acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Instanţa supremă reţine şi că, potrivit art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, "sunt considerate clauze abuzive cele care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract".

Aşadar, clauzele care dau posibilitatea băncii să modifice rata dobânzii, în lipsa unor criterii prezentate explicit în contract, sunt clauze abuzive, întrucât nu conţin criterii bine individualizate care să permită consumatorului obişnuit să verifice întrunirea condiţiilor de aplicare a clauzelor şi modul de aplicare efectivă a clauzelor de către bancă.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, potrivit clauzelor contestate, banca are dreptul să modifice unilateral dobânda, fără ca în contract să fie prevăzut un criteriu verificabil în acest sens, ceea ce înseamnă o lipsă de transparenţă din partea profesionistului, deficienţă de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorului care este lipsit de a cunoaşte şi de a înţelege modalitatea în care are loc modificarea ratei dobânzii, situaţie contrară exigenţei de bună-credinţă ce revine profesionistului.

Apărarea recurentei-pârâte privind informarea consumatorilor prin înmânarea graficului de rambursare pe toată perioada contractuală nu poate fi primită, de vreme ce, prin clauza 5.4 din contractul de credit se prevede că "graficul de rambursare se modifică urmare a schimbării nivelului ratei dobânzii".

Instanţa supremă reţine că expresa calificare a dobânzii ca fiind variabilă nu este de natură a permite băncii să modifice rata dobânzii decât prin raportare la un mecanism care să fi fost stipulat în contract şi care să conţină criterii clare şi previzibile, astfel încât să permită împrumutaţilor să determine întinderea obligaţiilor asumate.

Or, în baza unei analize pertinente, instanţa de apel a reţinut în mod corect că, dat fiind acest mecanism netransparent de verificare şi control al modului în care se formează dobânda, consumatorul nu poate şti când şi cum va evolua nivelul dobânzii.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 136A din 25 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 136A din 25 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2020.