Exclusion of currency risk clauses reflecting monetary nominalism from abusive clause control under Directive 93/13

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia VI-a civilă la 13 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. ROMÂNIA S.A.:

1. constatarea nulităţii absolute a clauzelor din secţiunea nr. 6 alin. (1) teza I din condiţiile speciale şi din secţiunea nr. 1) referitoare la definiţia riscului valutar, secţiunea nr. 4) pct. 4.1, 4.2, 4.5, secţiunea nr. 7) pct. 7.1 lit. p) din condiţiile generale ale contractului de credit nr. x/30.04.2008, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii: de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare şi de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit;

2. obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la cursul valutar de la data încheierii contractului;

3. obligarea pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, art. 6 din Legea nr. 289/2004, art. 8 din Legea nr. 190/1999, art. 12 şi art. 15 din O.G. nr. 21/1992, art. 6 din Legea nr. 363/2007, art. 970 alin. (1) C. civ. din 1864 şi art. 79 C. proc. civ.

Prin cererea depusă la 4 noiembrie 2015, reclamantul A. a precizat că valoarea primului capătului de cerere este de 233.546,86 RON, determinată ca urmare a diferenţei dintre valoarea cursului valutar CHF/leu la data încheierii contractului de credit şi valoarea acestui curs la data introducerii acţiunii, diferenţa fiind aplicată ratelor de credit.

Pârâta B. ROMÂNIA S.A. a depus întâmpinare la 7 decembrie 2015, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 5 februarie 2016, prima instanţă a luat act de transmiterea calităţii procesuale pasive către C. S.A.

Prin sentinţa civilă nr. 2658 din 28 aprilie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Împotriva sentinţei civile nr. 2658 din 28 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamantul A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii introductive.

Prin decizia civilă nr. 2030 din 23 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 2658 din 28 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurentul-reclamant arată că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ("CJUE"), ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare şi aplicare greşită a normelor de drept material astfel cum se arată în continuare.

Din perspectiva acestui motiv de casare, recurentul-reclamant susţine că analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii nu poate fi menţinută întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii ("Directiva 93/13"), aşa cum a fost explicat de CJUE în Cauza C-186/16 Andriciuc. Instanţa naţională este obligată să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă, iar în situaţia în care este vorba de o normă imperativă, respectiva clauză este exclusă de la analiza caracterului abuziv, în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13. Dacă este vorba de o normă supletivă, instanţa trebuie să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noţiunilor de "obiect principal al contractului" sau "caracter adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, articol ce instituie o a doua excludere de la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Chiar şi în cazul în care clauzele se circumscriu sferei acestor noţiuni, instanţa trebuie să verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil, potrivit indicaţiilor CJUE. În cazul în care clauzele în discuţie intră în sfera acestor noţiuni şi sunt redactate în mod clar şi inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 şi nu mai poate fi analizat caracterul abuziv al acestora.

Dacă însă clauzele nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, arată autorul căii de atac, ele pot fi analizate prin prisma caracterului lor abuziv, iar instanţa este obligată să verifice dacă profesionistul a încălcat cerinţele bunei-credinţe şi dacă acele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechlibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Bazat pe aceste direcţii de analiză, recurentul-reclamant consideră că instanţa putea şi poate analiza caracterul abuziv al clauzelor contestate deoarece sunt norme supletive, nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, au fost inserate în contracte nenegociate, contrar bunei-credinţe şi creează un dezechlibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care se manifestă în timpul executării contractului.

Cu privire la principiul nominalismului monetar, se arată că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căreia "dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi, în special în domeniul transportului".

Precizează recurentul-reclamant că dispoziţia din Directiva 93/13 este de strictă interpretare aşa cum a arătat CJUE în paragraful 31 din decizia pronunţată în cauza C-186/16. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecţie al consumatorilor, faţă de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenţei actului normativ, în preambulul căruia s-a arătat la alin. (13), teza a II-a că "statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în acelaşi timp dispoziţiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie", contravine prevederilor Tratatului în ceea ce priveşte protecţia consumatorilor şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

Autorul căii de atac precizează că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 presupune îndeplinirea a două condiţii: (i) clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă; (ii) actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

În cazul de faţă, se arată, principiul nominalismului, astfel cum a fost invocat de intimata-pârâtă şi aplicat de către instanţa de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, având caracter supletiv, nici nu respectă minimul de protecţie, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Recurentul-reclamant afirmă că instanţa de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate care, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil. Din considerentele deciziei pronunţate în Cauza C-186/16, partea concluzionează că CJUE a statuat în sensul în care clauzele contestate în prezenta cauză care reflectă prevederi legale supletive nu se înscriu în excepţia instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanţa avea sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13 şi de a verifica în ce măsură clauzele contestate sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

În această privinţă, CJUE face o vastă analiză, în paragrafele 44-51 ale deciziei mai-sus menţionate, din care rezultă că acest caracter clar şi inteligibil trebuie să privească: a) Redactarea clauzei şi b) Informarea, în faza precontractuala, adică anterior semnării contractului, privind consecinţele economice ale clauzei.

Se mai arată că informarea consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei este esenţială, CJUE având în vedere şi obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii. Se susţine că aceste obligaţii se desprind din analiza paragrafului 47 din Decizia dată în speţa Andriciuc, banca trebuind să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, şi nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

În opinia recurentului-reclamant, capacitatea băncii de a avertiza trebuia analizată raportat la expertiza şi cunoştinţele profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, şi nicidecum raportat la profan şi la public, în general.

De asemenea, se arată, banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare (paragraf 50 din decizia pronunţată în Cauza C-186/16), CJUE indicând expres că banca trebuia să prezinte orice informaţie pertinentă şi să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligaţiei sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului. Numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente şi informaţii, consumatorul îşi poate da consimţământul în cunoştinţă de cauză.

Intimata-pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar, dar mult mai important este ca ea trebuia să ia în calcul şi să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales în condiţiile în care cele mai mari 3 bănci din sistem (D., E. şi F.) nu acordau credite în CHF.

Cu privire la obligaţia de avertizare asupra riscurilor valutare, recurentul-reclamant afirmă că în conţinutul obligaţiei de informare trebuie să se regăsească, alături de informaţiile obişnuite necesare formării consimţământului, şi elemente legate de riscurile şi contraindicaţiile actuale ale serviciului sau produsului oferit şi precizează că o astfel de obligaţie de avertizare este stabilită de Codul consumului, iar în domeniul financiar, dreptul Uniunii Europene reglementează expres sau statuează jurisprudenţial obligaţia de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.

Se arată că această obligaţie de avertizare şi consiliere a consumatorului despre riscul valutar al creditului nu este o sarcină excesivă impusă creditorului, ci o manifestare a caracterului comutativ al contractului de credit. Recurentul-reclamant consideră că intimata (banca) şi-a încălcat obligaţia de informare şi de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, arătând că, pe planul dreptului substanţial, pentru nerespectarea obligaţiei precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligaţiei de avertizare, domeniul de reglementare este reprezentat de norme imperative, care ocrotesc un interes public, iar clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligaţii sunt lovite de nulitate absolută.

Recurentul apreciază că decizia atacată este contrară legii şi jurisprudenţei CJUE, inclusiv contrară soluţiei din Cauza C-186/16. Se arată că folosirea unor practici incorecte de a nu informa sau avertiza consumatorii asupra riscului valutar au bulversat comportamentul acestora şi i-a determinat să nu acţioneze în cunoştinţă de cauză nici la contractarea creditelor, nici pe parcursul derulării lor. Aceste practici pot fi calificate drept practici înşelătoare, fiind îndeplinite condiţiile art. 3, art. 2 lit. k) şi art. 6, 7 din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor. Pe aceeaşi linie de argumentaţie se afirmă că, în concepţia CJUE, instituţia bancară care acordă credite în monedă străină are o obligaţie de avertizare asupra riscului valutar, o obligaţie concretă şi detaliată, atât cu privire la posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar, cât şi cu privire la potenţialele dificultăţi de plată antrenate în sarcina debitorului de potenţialele hiper-valorizări ale monedei de plată faţă de moneda în care debitorul îşi primeşte venitul.

În situaţia contractelor de credit acordate în monedă străină, recurentul-reclamant consideră că sancţiunea nerespectării obligaţiei de informare ar fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate. Ca urmare a acestei sancţiuni, care va face inoperabila clauza de risc valutar, recurenta-reclamantă apreciază că ar trebui antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, care se va materializa prin suportarea riscului valutar de către bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de către consumatori în urma nerespectării de către bancă a obligaţiilor precontractuale de informare, consiliere şi avertizare, şi prin stabilizarea obligaţiei consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor, recurentul-reclamant, raportându-se la jurisprudenţa CJUE, arată că revine instanţei de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanţelor din cauza principală şi ţinând seama în special de expertiza şi de cunoştinţele profesionistului, în speţă ale băncii, în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinţei de bună-credinţă şi, în al doilea rând, existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13. Se face trimitere la studii publicate pe această temă.

Recurentul-reclamant consideră că dezechilibrul semnificativ este prezumat, dat fiind faptul că toate contractele dintre consumatori şi comercianţi sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziţiile părţilor sunt inegale. Se mai afirmă că acest dezechilibru poate surveni ulterior încheierii contractului, iar instanţa poate analiza caracterul abuziv al unor clauze şi dincolo de momentul încheierii acestuia deoarece Directiva 93/13 nu impune limite temporale în această privinţă. Se face trimitere la jurisprudenţa CJUE în această materie şi la studiile şi buletinele Băncii Centrale a Elveţiei şi ale Băncii Naţionale a României.

În ceea ce priveşte reaua-credinţă a băncii, autorul căii de atac arată că aceasta este dovedită şi de omisiunea informării sau ocultarea informaţiei care confirmă dezechilibrul contractual. Din această perspectivă, în contract trebuie indicată în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile şi motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă modificările de costuri.

În memoriul de recurs se mai susţine că în lipsa informaţiei referitoare la risc sau în cazul în care această informaţie este ascunsă sau disimulată, contractul de credit, care este un contract comutativ, se transformă în mod nepermis, prin voinţa unei singure părţi, în contract aleatoriu. Această transformare este interzisă de legislaţia protecţiei consumatorului deoarece efectele contractului nu mai depind de înţelegerea iniţială a părţilor, ci de hazard. Astfel, în opinia recurentului-reclamant, se accentuează dezechilibrul contractual deoarece consumatorul nu are informaţii şi cunoştinţe suficiente pentru a prevedea devalorizarea monedei CHF, pe când banca, în calitate de profesionist, dispune de aceste cunoştinţe.

În finalul cererii de recurs, se arată că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a unor clauze ca urmare a nerespectării de către bancă a patru obligaţii printre care şi obligaţia de informare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit. Ca urmare a constatării de către instanţă a neîndeplinirii acestei obligaţii, se va constata şi neîndeplinirea celorlalte obligaţii. În opinia recurentului-reclamant, aceasta va atrage nulitatea absolută a clauzelor respective şi, potenţial, a întregului contract de credit, iar clauzele abuzive vor fi eliminate din contract. Ca urmare a atragerii răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte, aceasta va fi obligată la convertirea creditului în RON şi la emiterea unui nou grafic de rambursare.

Prin cererea de recurs a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 27 alin. (1) şi art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. ale Deciziei nr. 52/2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi (3), art. 124 alin. (2), art. 126 alin. (3), art. 142 alin. (1) şi art. 147 alin. (4) din Constituţia României, coroborate cu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 13 martie 2018 şi la 19 martie 2018 .

Intimata-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare la 4 aprilie 2018, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant la 19 aprilie 2018 .

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 6 noiembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi, care nu au înţeles să formuleze un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 19 februarie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Prin încheierea din 19 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015, s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 27 şi art. 521 alin. (3) C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de petentul A..

Prin încheierea din 7 mai 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2030 din 23 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Recursul declarat de recurentul-reclamant este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile redate de recurent în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greşită a art. 3 alin. (2) şi art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi respectiv art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa CJUE (Cauza Andriciuc, C-186/16).

Aceste critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Contractul de credit în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 30 aprilie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 193/2000 şi O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este suspus prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acţiunea promovată, recurentul-reclamant a solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, CJUE a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv al clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de-al treisprezecelea considerent al Directivei nr. 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea Andriciuc, rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Într-o cauză recentă, respectiv hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva C. S.A., C-81/19, CJUE a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, din domeniul de aplicare al aceste directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că prevederile contractuale ce au format obiectul cererii reclamantului transpun în contract principiul nominalismului monetar consacrat la art. 1578 C. civ. de la 1864 şi că, prin urmare, aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Întrucât părţile nu au înţeles să deroge de la aplicarea acestei norme, clauzele prevăzute de art. 6 alin. (1) teza I din condiţiile speciale şi din secţiunea 1 referitoare la definiţia riscului valutar, art. 4.1, art. 4.2, art. 4.5, art. 7.1 lit. p) din condiţiile generale ale contractului de credit nr. x/30.04.2008 au putere de lege între părţile contractante în temeiul art. 969 C. civ. de la 1864.

Aşadar, criticile formulate de recurentul-reclamant nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurent "clauze de risc valutar" sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, cu privire la clauzele de risc valutar, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credinţe) a lipsei informării şi a caracterului clar şi inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Cu atât mai mult recurentul-reclamant nu poate invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare a Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia şi că textul de lege pretins încălcat de către prima instanţă de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2030 din 23 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2030 din 23 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2020.