CHF loan clauses partly annulled, refunds ordered, but exchange-rate freeze and currency-risk claims rejected on appeal

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la 12 august 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. ROMÂNIA S.A, solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenţia de credit nr. x/DR din 7 martie 2008, în actul adiţional nr. x din 15 noiembrie 2010 şi în actul adiţional nr. x din 15 noiembrie 2010, respectiv:

a) clauza privind comisionul de risc de la pct. 5 lit. a) din Condiţii speciale, în valoare de 0,22%, aplicat soldului creditului, devenit comision de administrare prin pct. 5.1 lit. b) din actul adiţional nr. x, în acelaşi cuantum de 0,22% şi modificat la 0,08% prin actul adiţional nr. x;

b) clauzele de la pct. 5 lit. b) din Condiţii speciale, privind comisionul de analiză dosar în valoare de 60 CHF (achitat la 22 februarie 2008), pct. 5 lit. d) din Condiţii speciale, privind comisionul de administrare garanţii în valoare de 742,52 RON (achitat la 3 martie 2008 şi 7 martie 2008);

c) clauza privind riscul valutar de la pct. 2.4 şi pct. 4.1-4.3 din Condiţii generale;

d) clauza privind costurile suplimentare de la pct. 10.1-10.2 din Condiţii speciale;

e) clauza privind scadenţa anticipată de la pct. 8.1 lit. a) liniuţele 2 şi 3, lit. c) şi d) din Condiţii generale.

2. să dispună obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumelor plătite nedatorat, în temeiul clauzelor nule, respectiv: suma de 11.157,36 CHF, reprezentând comision de risc şi comisionul de administrare, de la data acordării creditului şi până la 17 martie 2015 inclusiv; suma de 60 CHF, reprezentând comision de analiză dosar; suma de 742,52 RON, reprezentând comision de administrare garanţii, precum şi la plata dobânzilor legale aferente, calculate potrivit O.G. nr. 9/2000, pentru perioada cuprinsă între 17 martie 2008 şi până la 30 august 2011 şi potrivit O.G. nr. 13/2011, pentru perioada cuprinsă între 1 septembrie 2011 şi până la achitarea efectivă;

3. să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/leu la cursul de la momentul semnării contractului, începând cu data scadenţei primei rate şi până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părţi;

4. să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 37 şi art. 66-67 din O.U.G nr. 50/2010.

Prin cererea adiţională depusă la 28 septembrie 2015, reclamanţii au solicitat să se constate caracterul abuziv al modificării unilaterale a convenţiei de credit operate de pârâtă la 18 septembrie 2015, în sensul diminuării datoriei totale aferente convenţiei de credit cu suma de 11.157,36 CHF, reprezentând comisionul de risc încasat până la 13 august 2015.

Prin cererea depusă la 18 februarie 2016, reclamanţii au solicitat introducerea în cauză a pârâtei D. S.A. în locul pârâtei iniţiale.

Prin sentinţa civilă nr. 6471 din 16 mai 2016, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 27 iulie 2016, sub nr. x/2016.

Prin cererea depusă la 30 septembrie 2016, reclamanţii au precizat valoarea capetelor de cerere în sensul că: clauza privind comisionul de risc/administrare are o valoare de 11.157,36 CHF (echivalentul sumei de 45.390,37 RON), clauza privind comisionul de analiză dosar are o valoare de 60 CHF (echivalentul sumei de 244,09 RON), clauza privind comisionul de administrare garanţii are o valoare de 742,52 RON, clauza privind riscul valutar are o valoare de 427.161 RON, clauza privind scadenţa anticipată are o valoare de 336.343,72 RON, clauza privind comisionul de risc/administrare are o valoare de 11.157,36 CHF, iar valoarea capătului de cerere având ca obiect stabilizarea cursului valutar CHF/leu coincide cu valoarea clauzei privind riscul valutar.

Prin sentinţa civilă nr. 7306 din 11 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A.; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor stipulate în convenţia de credit nr. x/DR din 7 martie 2008 la: art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale, privind comisionul de risc, art. 5 lit. b) din Condiţii speciale, privind comisionul de analiză dosar, art. 5.1 lit. d) din Condiţiile speciale, privind comisionul de administrare garanţii, art. 8.1 lit. a) liniuţele II şi III, lit. c) şi lit. d) din Condiţii generale, privind scadenţa anticipată; art. 10.1 şi art. 10.2 din Condiţii generale, privind costurile suplimentare; a obligat pârâta la restituirea către reclamanţi a sumelor achitate în temeiul clauzelor stipulate la art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale, de la data încheierii contractului şi până la data implementării actului adiţional nr. x din 15 noiembrie 2010 şi art. 5 lit. b) şi d) din Condiţiile speciale; a obligat pârâta la plata către reclamanţi a dobânzii legale aferente sumelor încasate în temeiul clauzelor declarate nule, de la data încasării şi până la data restituirii; a dispus anularea modificării unilaterale a convenţiei de credit nr. x/DR din 7 martie 2008, efectuată la 18 septembrie 2015; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere; a obligat pârâta la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON.

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanţii au declarat apel, prin care au solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul admiterii în tot a acţiunii introductive.

Prin decizia civilă nr. 2300/A din 12 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 7306 din 11 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

La 11 mai 2018, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2300/A din 12 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivarea recursului, recurenţii-reclamanţi au arătat, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile legale referitoare la principiul executării cu bună-credinţă a obligaţiilor contractuale de la art. 970 şi art. 5 C. civ. din 1864 raportat la O.U.G. nr. 50/2010 şi Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte comisionul de administrare stipulat în actele adiţionale la contractul de credit.

În concret, autorii recursului au învederat că prin actele adiţionale respective s-a procedat la redenumirea comisionului de risc în comision de administrare, cu scopul vădit de a fi menţinut un comision a cărui percepere era interzisă de lege.

După evocarea dispoziţiilor art. 36 alin. (1) şi (3) din O.U.G nr. 50/2010, s-a arătat că reaua-credinţă a băncii rezultă din faptul că scopul redenumitului comision de administrare nu era cel prevăzut de lege, ci viza administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta.

Referitor la corecta aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, prezintă relevanţă în analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare nu numai caracterul negociat al clauzei, dar şi lipsa unei contraprestaţii din partea băncii în schimbul perceperii acestui comision.

S-a arătat că este evidentă intenţia băncii de a se proteja împotriva oricărui risc apărut în cursul executării contractului, însă nu poate fi transferat acest risc exclusiv în sarcina consumatorilor. Mai mult decât atât, riscul de neplată este scăzut, întrucât creditul este însoţit de o garanţie reală imobiliară, care poate fi executată silit în caz de neplată a ratelor de credit.

Cu privire la clauza de risc valutar, autorii recursului au învederat că nu au contestat moneda creditului în sensul schimbării acesteia.

În continuare, au arătat că norma privitoare la principiul nominalismului monetar are valoare supletivă în raport de contractul de credit bancar, motiv pentru care nu intră sub incidenţa sintagmei "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii".

În aceste condiţii, clauza de risc valutar, chiar dacă reprezintă transpunerea principiului nominalismului monetar în contractul de credit, poate fi analizată din perspectiva Legii nr. 193/2000.

După evocarea unor considerente din deciziile pronunţate de CJUE în cauzele C-26/13 şi C-241/98, recurenţii-reclamanţi au învederat că instanţele naţionale au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind preţul, chiar dacă sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Conform art. 1579 alin. (3) C. civ. din 1864, chiar dacă s-a stabilit în contract obligaţia restituirii sumei împrumutate în aceeaşi specie şi calitate, în caz de fluctuaţie a monedei se va putea efectua, cu caracter liberatoriu, o plată a echivalentului preţului intrinsec al acestei monede, stabilit la momentul la care a fost împrumutată.

Or, în cazul creditelor în valută, dacă există o fluctuaţie a cursului, se va putea efectua plata la un curs "îngheţat" la nivelul celui de la data acordării creditului, acesta fiind preţul intrinsec al monedei de la momentul contractării.

Astfel, principiul nominalismului monetar nu poate constitui un motiv de neanalizare a clauzei de risc valutar prin prisma neîndeplinirii obligaţiilor băncii de informare a consumatorului şi de a nu insera clauze abuzive în contractele de credit.

Recurenţii-reclamanţi au mai învederat că instanţa de apel nu a aplicat prevederile art. 970 C. civ. din 1864 referitoare la principiul executării cu bună-credinţă a obligaţiilor contractuale prin raportare la obligaţia de informare prevăzută la art. 3 lit. b) şi art. 91 din O.G nr. 21/1992 şi art. 5, art. 27 şi art. 45 din Legea nr. 296/2004.

După evocarea unor considerente din decizia pronunţată de CJUE în cauza C-449/13, a arătat că existenţa riscului valutar în cadrul contractelor de credit nu este de natură a înlătura obligaţia băncii de a informa clientul asupra consecinţelor contractării creditului într-o monedă diferită de cea naţională şi de cea în care consumatorul îşi obţine veniturile.

Comercializarea unui produs de credit în CHF şi introducerea în contract a unei clauze privind suportarea exclusiv de către consumatori a riscului valutar, coroborate cu nerespectarea obligaţiilor precontractuale ale băncii, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorului, constituind o încălcare a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Mai mult decât atât, produsul de creditare în franci elveţieni reprezintă, prin natura sa, un contract cuprinzând clauze pentru înţelegerea cărora sunt necesare cunoştinţe de specialitate, respectiv capacitatea de a înţelege şi anticipa o evoluţie a cursului de schimb valutar în defavoarea consumatorului. Or, aceste aspecte au fost ignorate în mod culpabil de bancă la momentul încheierii contractului de credit.

Sancţiunea nulităţii absolute este necesară pentru a înlătura efectele produse de clauzele inserate abuziv, însă eliminarea acestora din contract ar fi de natură să ducă la rezilierea contractului din culpa intimatei-pârâte, în absenţa clauzei de restituire a împrumutului. Or, în urma eliminării acestor clauze din contractul de credit devine incidentă norma supletivă de la art. 1576 C. civ. din 1864.

Astfel, îngheţarea cursului valutar, ca soluţie alternativă la anularea clauzelor abuzive, pentru restabilirea echilibrului contractual, ar conduce la restituirea aceleiaşi cantităţi de monede CHF, la cursul valutar din ziua contractării.

Autorii recursului au subliniat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile referitoare la impreviziunea în contracte rezultate din art. 970 C. civ. din 1864, ca remediu al dezechilibrului contractual creat de clauza privind riscul valutar.

După evocarea deciziei nr. 62/2017 a Curţii Constituţionale, s-a arătat majorarea cursului de schimb valutar, dincolo de orice previziune a părţilor, echivalează cu schimbarea împrejurărilor avute în vedere la momentul încheierii contractului.

În aceste condiţii, distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate din creşterea valorii CHF faţă de moneda naţională, sub forma îngheţării cursului valutar, apare ca o soluţie justă şi echitabilă ce materializează aplicarea principiului bunei-credinţe.

A considera că, indiferent de fluctuaţia cursului CHF/leu, consumatorii sunt cei care şi-au asumat atât riscul inerent, cât şi cel supraadăugat, ar echivala cu golirea de conţinut a instituţiei impreviziunii.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 6 iunie 2018 .

Prin întâmpinarea depusă la 3 iulie 2018, cu respectarea termenului legal, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat, precum şi obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-pârâta a menţionat în cuprinsul întâmpinării că nu este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care se va constata că este admisibil .

Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor-reclamanţi la 12 iulie 2018 .

Recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care au solicitat să se constate că recursul este admisibil şi au reiterat concluziile de admitere a recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 februarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Recurenţii-reclamanţi au formulat un punct de vedere asupra raportului, prin care au susţinut admisibilitatea căii de atac formulată în cauză.

Prin încheierea din 7 mai 2019, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Prin încheierea din 8 octombrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi împotriva deciziei civile nr. 2300/A din 12 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La 30 iulie 2020, recurenţii-reclamanţi au formulat cerere de repunere a cauzei pe rol.

Analizând recursul declarat în cauză prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

O primă critică a recurenţilor-reclamanţi priveşte aplicarea greşită a prevederilor legale referitoare la principiul executării cu bună-credinţă a obligaţiilor contractuale ale băncii intimate, respectiv art. 970 coroborat cu art. 5 din C. civ. de la 1864, prin raportare la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 şi Legii nr. 193/2000, în ceea ce priveşte comisionul de administrare stabilit prin actele adiţionale nr. x/15.11.2010 şi nr. y/15.11.2010 la convenţia de credit nr. x/DR/07.03.2008.

Astfel, susţin recurenţii că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 36 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 50/2010, întrucât, în realitate, banca doar a modificat denumirea comisionului de risc în comision de administrare, aspect care rezultă şi din notificările trimise de intimata-pârâtă, însă scopul perceperii acestui comision nu este cel prevăzut de lege. Prin urmare, solicită să se reţină reaua credinţă a băncii în relaţia contractuală.

Motivarea astfel prezentată, prin care se reia situaţia de fapt din cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu poate fi calificată ca o veritabilă critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Dezvoltarea motivului de recurs la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. trebuie să conţină critici care să vizeze încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Or, recurenţii doar formal au invocat dispoziţiile art. 970 şi art. 5 din C. civ. de la 1864, întrucât, în realitate, au urmărit reaprecierea probatoriului în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţele anterioare cu privire la activitatea băncii pârâte.

Totodată, recurenţii nu au arătat în ce mod au fost încălcate respectivele dispoziţii legale, respectiv care sunt normele de ordine publică de la care părţile au derogat prin încheierea celor două acte adiţionale din 15.11.2010, în condiţiile în care chiar recurenţii învederează că dispoziţiile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, în vigoare la data încheierii actelor adiţionale, prevedeau posibilitatea perceperii comisionului de administrare de către creditor.

Critica recurenţilor care vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000 şi a Directivei nr. 93/13/CEE, în aprecierea caracterului abuziv al clauzei care instituie comisionul de administrare este nefondată.

Recurenţii au motivat, în esenţă, că, în analiza caracterului abuziv al clauzei prevăzute la pct. 5.1 lit. b) din actele adiţionale din 15.11.2010, prezintă relevanţă nu numai caracterul negociat al clauzei, ci şi lipsa unei contraprestaţii din partea băncii în favoarea consumatorului, în schimbul perceperii comisionului de administrare.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecţiei consumatorului, chiar şi cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. În consecinţă, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Verificarea caracterului negociat al unei clauze reprezintă o chestiune de fapt, analizată prin decizia pronunţată de instanţa de apel, care a statuat că încheierea actelor adiţionale ulterioare în cursul aceleiaşi zile presupune exprimarea unor noi manifestări de voinţă a părţilor, în urma negocierilor purtate de acestea cu privire la modificările ce au fost aduse contractului iniţial, iar prevederile actelor adiţionale sunt rezultatul voinţelor concordante ale ambelor părţi contractante, respectiv rezultatul propunerilor şi concesiilor părţilor.

În al doilea rând, publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanţele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente.

Prin urmare, criticile recurenţilor privind alegata viciere a consimţământului acestora de către intimată, în cadrul negocierilor purtate între cele două părţi, nu pot fi analizate de instanţa de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Instanţa de recurs reţine că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 3 din Directiva 93/13/CEE, impune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor stipulate.

Cum, în urma analizei probatoriului administrat, instanţa de apel a reţinut caracterul negociat al clauzei care instituie comisionul de administrare, instanţa supremă constată corect raţionamentul aceleiaşi instanţe prin care s-a reţinut că, în speţă, clauza prevăzută de art. 5.1 lit. b) din actele adiţionale din 15.11.2010 la contractul de credit nr. x/DR din 7 martie 2008 nu poate fi considerată a avea caracter abuziv, deoarece nu este întrunită una din condiţiile prealabile obligatorii cerute de lege, aceea a absenţei negocierii.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu s-a mai impus analiza îndeplinirii cerinţelor privind existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe.

În acest context, instanţa supremă reţine că recurenţii invocă şi încălcarea, de către instanţa de apel, a normelor legale care impun standarde de transparenţă a clauzei contractuale din actele adiţionale încheiate între părţi, care instituie în sarcina consumatorilor plata comisionului de administrare. În esenţă, se susţine că această clauză nu îndeplineşte cerinţa de transparenţă, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Instanţa supremă reţine că analiza cerinţei de transparenţă a clauzei este subsecventă îndeplinirii cerinţei caracterului nenegociat al clauzei ce instituie comisionul de administrare din cele două acte adiţionale. Or, aşa cum s-a reţinut în considerentele anterioare, clauza în discuţie a făcut obiectul unei negocieri individuale, stare de fapt pe care, de altfel, recurenţii nu au contestat-o, fiind deci exclusă din domeniul de aplicare a Legii nr. 193/2000 şi Directivei nr. 93/13/CEE.

Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs ce vizează caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare, sunt neîntemeiate.

În continuare, recurenţii-reclamanţi au criticat decizia pronunţată de instanţa de apel sub aspectul dispoziţiei de păstrare a hotărârii Tribunalului, în privinţa respingerii cererii de îngheţare a cursului de schimb valutar CHF/leu la valoarea de la data încheierii contractului de credit nr. x/DR din 7 martie 2008, calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a CHF de la data încheierii contractului de credit, restituirea sumelor achitate peste această limită.

Criticile redate de recurent pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi a art. 1578 C. civ. de la 1864, critici care pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii susţin, în esenţă, că nu au pus în discuţie moneda creditului, în sensul schimbării acesteia, cât şi faptul că norma referitoare la nominalismul monetar are valoare de normă supletivă în raport de contractul de împrumut bancar.

Sub acest aspect, instanţa de recurs subliniază că prin art. 4.1 din condiţiile generale la contractul de credit, împrumutaţii s-au obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului, respectiv în CHF. Suportarea riscului valutar de către recurenţii-reclamanţi, în măsura devalorizării monedei naţionale, operează în baza art. 2.4 şi pct. 4.1-4.3 din condiţiile generale la contractul de credit, potrivit cu care "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului" şi, totodată, Banca este autorizată să efectueze schimbul valutar pentru sumele trase şi să debiteze automat la scadenţă contul curent corespunzător monedei creditului.

Aceste clauze reprezintă o transpunere în convenţia părţilor a principiului nominalismului monetar reglementat la art. 1578 C. civ. de la 1864, potrivit cu care "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

În virtutea principiului nominalismului monetar consacrat prin aceste dispoziţii legale, debitorul obligaţiei de restituire rezultată dintr-un contract de împrumut de consumaţie, având ca obiect o sumă de bani, va fi liberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenţie, indiferent de fluctuaţiile monedei convenite.

Norma legală analizată are caracter supletiv, fiind permis părţilor să deroge de la aceasta. Instanţa de recurs reţine că, în contractul de credit, nu există nicio stipulaţie contractuală prin intermediul căreia părţile să fi convenit menţinerea valorii obligaţiilor la un anumit nivel şi, pe cale de consecinţă, să înlăture incidenţa principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absenţa unor clauze derogatorii, devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864, transpusă în clauza cuprinsă în art. 4.1 din contractul de credit.

Aşadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În categoria clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege intră şi dispoziţiile legale supletive.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea Andriciuc, rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva D., C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, clauzele prevăzute de art. 2.4 şi 4.1-4.3 din contractul de facilitate de credit nr. x/DR din 7 martie 2008 reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864 şi că, prin urmare aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Întrucât părţile nu au înţeles să deroge de la aplicarea acestei norme, clauzele prevăzute de art. 2.4 şi 4.1-4.3 din contractul de facilitate de credit nr. x/DR din 7 martie 2008 au putere de lege între părţile contractante în temeiul art. 969 C. civ. de la 1864.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite pentru că acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situaţie care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

În temeiul principiului nominalismului monetar, aplicabil potrivit art. 1578 C. civ. de la 1864, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Într-o atare situaţie, rezultă că împrumutatul şi-a asumat riscul valutar generat de deprecierea monedei în care îşi realizează veniturile faţă de moneda în care a contractat creditul şi în care trebuie să îl restituie.

Recurenţii au mai susţinut că în mod greşit instanţa de apel a aplicat şi interpretat dispoziţiile art. 1578 C. civ. de la 1864 care reglementează principiul nominalismului monetar, statuând că solicitările sunt neîntemeiate deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864, care trebuia să fie aplicat cu prioritate deoarece reprezintă excepţia de la principiul edictat la art. 1578 C. civ. de la 1864.

Şi această critică este nefondată.

În cazul art. 1578 C. civ. 1864, în situaţia împrumutului în bani, aceeaşi sumă numerică arătată în contract trebuie totdeauna restituită la scadenţă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor împrumutaţi.

Conform art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864, "când s-a făcut împrumutul în monede de aur ori argint şi s-a stipulat o restituţiune în aceeaşi specie şi calitate, sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul preţului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate".

Aşadar textul de lege vorbeşte de monede de aur şi argint iar nu de sume împrumutate în bani cum prevede art. 1578 C. civ. de la 1864, prin urmare nu are caracter de excepţie de la principiul nominalismului instituit prin această dispoziţie, cum greşit susţin recurenţii.

Cu privire la pretinsa aplicare greşită, de către instanţa de apel, a normelor legale naţionale şi a jurisprudenţei relevante a CJUE relative la cerinţa de transparenţă a clauzelor contractuale privind "riscul valutar", recurenţii au invocat şi prevederile art. 3 lit. b) şi 91 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor şi art. 5, art. 27 şi art. 45 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului şi Directiva 2008/48 privind contractele de credit pentru consumatori.

Cu titlu preliminar, instanţa supremă constată că dispoziţiile art. 91 din O.G. nr. 21/1992 nu sunt aplicabile litigiului de faţă, întrucât respectivul articol a fost introdus prin O.U.G. nr. 174/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008, iar contractul de credit ale cărui clauze sunt supuse analizei caracterului abuziv a fost încheiat la 7 martie 2008.

Instanţa supremă constată că textele pretins încălcate nu se referă la cerinţa de transparenţă a clauzelor contractuale scrise, ci la obligaţia de informare a consumatorului în faza precontractuală, a negocierii convenţiei. Conform acestor norme legale, consumatorii au dreptul de a fi informaţi complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, inclusiv ale serviciilor financiare, oferite de operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice şi de altă natură şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă şi securitate.

În primul rând, publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanţele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Aşadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de către instanţa de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.

În al doilea rând, chiar dacă o atare obligaţie de informare ar fi fost încălcată, această încălcare nu conduce de drept, la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar, în plus, să se constate dacă clauza în discuţie a provocat, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 3 din Directiva 93/13/CEE. Or, o atare analiză a clauzelor în litigiu, în sensul respectării cerinţei de bună-credinţă şi echilibru, nu poate fi făcută, de vreme ce clauzele în discuţie sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege.

Cu atât mai mult recurenţii-reclamanţi nu pot invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia şi că textul de lege pretins încălcat de către prima instanţă de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF/leu, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În acelaşi sens a reţinut şi instanţa de apel prin decizia atacată, statuând că aplicarea Legii nr. 193/2000 ar determina nulitatea şi înlăturarea din contract a clauzelor considerate abuzive, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor supletive din dreptul naţional, respectiv chiar a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1865, ajungându-se în aceeaşi situaţie ca şi cea reclamată prin acţiune.

Cât priveşte pretinsa greşită aplicare a dispoziţiilor art. 970 C. civ. de la 1864 şi a teoriei impreviziunii, reflectată în Decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016, se impune a face o serie de precizări.

Reclamanţii nu au învestit instanţa de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deşi au invocat, formal, incidenţa prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864, în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestaţiilor părţilor contractante intervenit în cursul executării convenţiei a fost invocat ca argument în susţinerea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parţială contract şi unul în adaptare a convenţiei, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenţie valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi, referitoare la greşita interpretare de către instanţa de apel a prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864 şi a teoriei impreviziunii, astfel cum ar fi aceasta aplicabilă, în lumina considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016, şi contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., sunt nefondate. Prin formularea lor, recurenţii se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante contrar cerinţei bunei-credinţe şi, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuţie sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii în privinţa clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2300/A din 12 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2020.