Loan origination fee upheld as valid after consumers' abusive-clause challenge fails

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 28 ianuarie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, secţia Civilă, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. le-au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. şi D.., solicitând:

1.) constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei stipulate la art. 2.3 din contractul de credit ipotecar nr. x din 30 iunie 2008 referitoare la comisionul de acordare credit, în valoare de 1,00% din valoarea soldului creditului;

2.) restituirea tuturor sumelor percepute în baza clauzelor contractuale nule şi abuzive, sau fără temei legal, cu titlu de comision de acordare;

3.) stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF/Leu la valoarea de la data semnării contractului, respectiv de la 30 iunie 2008, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, respectiv pentru 300 de luni de la data primei trageri, adică la cursul de 2,27 RON pentru 1 CHF, conform B.N.R.;

4.) denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia, între rezidenţi preţul mărfurilor sau al serviciilor se plăteşte în moneda naţională,

5.) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat şi alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea prezentului litigiu, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta C. S.A. a invocat excepţile nulităţii cererii de chemare în judecată pentru lipsa semnăturii autorilor şi lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 13056 din 27 noiembrie 2015, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

La 22 iunie 2016, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul secţiei a VI-a Civilă a Tribunalului Bucureşti, care, la termenul de judecată din 6 octombrie 2016, a dispus suspendarea judecării cauzei din culpa reclamanţilor, în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ.

La 14 noiembrie 2016, reclamanţii au formulat cerere de reluare a judecaţii şi cerere de renunţare la judecata cauzei faţă de pârâta D..

Prin sentinţa civilă nr. 7960 din 15 decembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea reclamanţilor, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 2.3 din contractul de credit x din 30 iunie 2008 şi a obligat-o pe pârâta C. S.A. să restituie reclamanţilor suma încasată cu titlu de comision de acordare credit.

Împotriva hotărârii sus-menţionate, pârâta C. S.A. a declarat apel, care a fost admis prin decizia civilă nr. 1994/A din 21 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, care a schimbat sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei evocate, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, solicitând casarea acesteia, menţinerea sentinţei civile nr. 7960 din 15 decembrie 2016, ca fiind temeinică şi legală şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În memoriul depus la dosar, recurenţii-reclamanţi au indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând astfel că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În motivare, autorii căii extraordinare de atac au arătat că instanţa de apel a dat o interpretare vădit eronată normelor legale aplicabile în cauză, respectiv art. 2 şi 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Din această perspectivă, au susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit legea la art. 2.3 din contractul de credit încheiat între părţi, apreciind eronat că în cauză nu ar exista un dezechilibru semnificativ între obligaţiile părţilor şi nici rea-credinţă din partea intimatei-pârâte.

Astfel, recurenţii au susţinut că dezechilibrul este evident şi perceptibil la simpla lectură a contractului, clauzele defăimate ca abuzive aducându-le grave prejudicii, iar poziţia lor contractuală fiind net inferioară faţă de cea a băncii, care în mod unilateral le-a impus un cost, asupra căruia nu au avut posibilitatea să intervină.

În continuare, au opinat că dezechilibrul contractual indus de clauza privind comisionul de acordare a creditului şi reaua-credinţă a pârâtei trebuie analizate prin raportare la costurile efectiv suportate de bancă pentru acordarea creditului. Pornind de la aceasta premisă, au susţinut că intimata-pârâtă nu prezentat o astfel de justificare, comisionul de acordare constituind în fapt o "penalizare" de natură să le lezeze interesul, dar şi să afecteze mediul concurenţial bancar, prin prezentarea unor dobânzi reduse, disimulate în astfel de comisioane.

Au mai arătat recurenţii că înţelesul comisionului, astfel cum rezultă din clauza stipulată la art. 2.3 din contract, nu este lămurit, în contextul în care nu au fost specificate criteriile în funcţie de care a fost stabilit şi ce a impus aplicarea sa. De asemenea, au subliniat că valorizarea comisionului în cotă procentuală nu clarifică deloc aspectele evocate, ci dimpotrivă, impun în sarcina acestora obligaţii de plată suplimentare în lipsa vreunei contraprestaţii a băncii.

Faţă de susţinerile băncii vizând aşa-zisele costuri suportate de bancă pentru analiza dosarului de credit, preluate de instanţa de apel, recurenţii au susţinut că sunt lipsite de relevanţă în cauză, comisionul de acordare fiind, în esenţa lui, nelegal, întrucât dezechilibrul nu poate fi apreciat prin compararea tuturor drepturilor şi obligaţiilor părţilor, respectiv prin "echivalenţă", pentru că astfel ar rămâne lipsite de eficienţă juridică clauzele referitoare la protecţia consumatorilor.

Totodată, au subliniat că în schimbul sumei de bani considerabile, pe care banca le-a pus-o la dispoziţie, pentru un important interval de timp, aceasta primeşte din partea lor o dobândă, de asemenea însemnată şi chiar împovărătoare, astfel că perceperea şi a unui comision de acordare se conturează ca fiind lipsită de orice justificare.

Referitor la reaua-credinţă a băncii, recurenţii au apreciat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut în lipsa oricăror argumente că această condiţie nu ar fi întrunită. Au mai arătat că, dat fiind că litigiul dedus judecăţii este unul în materia dreptului consumatorilor, în favoarea acestora din urmă, respectiv în favoarea recurenţilor, operează prezumţia de clauză abuzivă, intimatei-pârâte profesionist revenindu-i sarcina de a face dovada contrară, buna-credinţă neprezumându-se ca în materia dreptului comun.

Or, în speţă, în opinia recurenţilor, reaua-credinţă a băncii a fost dovedită cu prisosinţă de derularea contractului de credit, de la semnarea acestuia până în prezent.

Perceperea comisionului în sumă de 1.539 CHF pentru acordarea creditului a fost apreciată de recurenţi ca fiind abuzivă şi stipulată cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1), (2) şi 3 din Legea nr. 193/2000, în contextul în care, pentru aceeaşi prestaţie, respectiv acordarea împrumutului, banca percepe o dublă contraprestaţie: dobândă şi comision de acordare, acesta din urmă fiind complet nejustificat deoarece, dacă el ar consta în acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentaţiei de credit, nu se explică stabilirea cuantumul lui prin raportare la suma împrumutată, iar nu la volumul şi complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului (mai ales în condiţiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit).

De asemenea, au arătat că stabilirea acestui comision în procent de 1,00% a fost făcută de bancă în mod cu totul arbitrar şi în lipsa oricărei justificări.

În continuare, recurenţii au solicitat instanţei de recurs să constate caracterul abuziv al comisionului de acordare perceput de intimata-pârâtă, în condiţiile în care obligaţia de a verifica dacă o cerere, respectiv o persoană, întruneşte condiţiile de creditare revine băncii, ca furnizor de servicii, aspecte în considerarea cărora au apreciat că toate costurile aferente acestor activităţi trebuie suportate de către cel care impune verificările menţionate. De asemenea, au subliniat că operaţiunile realizate de angajaţii băncii sunt anterioare creditării efective, iar viitorul client nu are nici un control asupra activităţilor astfel desfăşurate, consimţământul consumatorului intervenind după efectuarea acestora. Mai mult, recurenţii au arătat că acest cost nu este suportat decât de persoanele care obţin creditul solicitat, deşi aceleaşi resurse se consumă şi în cazul cererilor care nu se finalizează prin acordare de credit. Or, din această perspectivă, afirmaţiile băncii, preluate de instanţa de apel, în sensul că perceperea comisionului de acordare credit se justifică prin susţinerea de către bancă a unor costuri cu personalul, pentru asigurarea sistemului de creditare şi alte operaţiuni, se conturează, în opinia recurenţilor, ca fiind total nefondate, aceste aspecte urmând a fi suportate de furnizorul de servicii, independent de acordarea creditului sau nu.

În final, recurenţii au notat că suportarea de către consumator a unor costuri aferente unor demersuri anterioare acordării creditului şi în afara exprimării consimţământului lor creează cu siguranţă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar exigenţele bunei credinţe nu sunt respectate.

Din perspectiva faptului că acest comision nu poate face parte în nicio variantă din noţiunea de "preţ" al contractului, recurenţii au susţinut că nicăieri în cuprinsul contractului de credit - condiţii generale sau speciale - nu a fost menţionată definiţia comisionului de acordare credit.

Sub aspectul noţiunii de clauză redactată "într-un limbaj clar şi inteligibil", recurenţii au evocat jurisprudenţa instanţei supreme, respectiv deciziile nr. 3234/2014 şi nr. 2186/2014, pronunţate în dosarele nr. x/2010 şi nr. y/2012, precum şi jurisprudenţa C.J.U.E., sens în care au indicat hotărârea pronunţată în cauza C-26/13 Arpad Kasler vs OTP Jelzalogbank Zrt., paragrafele 67,72,73,74 şi 75.

Au mai arătat recurenţii că, potrivit Rezoluţiei Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, profesionistul are obligaţia de a-l informa pe consumator în mod corect şi echidistant, iar faptul că s-a stipulat un procent anume, nu este de natură a complini această obligaţie a băncii şi nici de a imprima clauzei un caracter clar şi inteligibil.

Conchizând, autorii recursului de faţă au susţinut că nu poate fi acceptată ideea că intimata-pârâtă ar deţine un bun în sensul Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, deoarece creanţa ar trebui să aibă o bază legală, iar speranţa de a obţine o sumă de bani trebuie să fie una legitimă, adică să aibă o bază suficientă în dreptul intern (să rezulte dintr-o dispoziţie legală sau judiciară; hotărârea din 20 decembrie 2001, dată în cauza Janter vs. Slovacia şi decizia din 18 octombrie 2002, dată în cauza Fernandez Molina Gonzales ş.a. vs. Spania), să nu fie fondată pe încălcarea unei norme de drept intern, ce interzice includerea unor clauze abuzive în contract.

În considerarea celor mai sus expuse, recurenţii au solicitat admiterea căii extraordinare de atac exercitate, casarea deciziei atacate şi menţinerea sentinţei civile nr. 7960 din 15 decembrie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca fiind temeinică şi legală, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte, care a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cu titlu preliminar, intimata-pârâtă a susţinut că cererea de recurs nu conţine critici punctuale de nelegalitate, ci reiterează motivele expuse şi în cererea de chemare în judecată.

Recurenţii nu au formulat răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 24 martie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi, care nu au înţeles să formuleze un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 22 septembrie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Analizând recursul declarat în cauză prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel prin care s-a statuat asupra legalităţii şi valabilităţii clauzei contractuale inserate la art. 2.3 din contractul de credit nr. x din 30 iunie 2008, respectiv cea care instituie comisionul de acordare, se constată că, în mod legal, instanţa de apel a reţinut caracterul clar şi inteligibil al acestei clauze şi neîndeplinirea celor trei condiţii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei în discuţie.

Nemulţumirea recurenţilor-reclamanţi sub aspectul prestaţiei băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivelor sume este nejustificată şi, contrar susţinerilor acestora, denumirea comisionului şi modul de redactare a art. 2.3 nu este influenţată de caracterul negociat sau nu al clauzei respective. Totodată, se constată că ambele instanţe au apreciat ca nedovedită condiţia negocierii clauzei privind comisionul de acordare, prin urmare criticile recurenţilor care vizează dovedirea caracterului nenegociat al clauzei sunt lipsite de interes din această perspectivă.

Instanţa supremă constată că şi calitatea de consumator a reclamanţilor, respectiv cea de profesionist a băncii, au fost reţinute de instanţa de apel, care a soluţionat cauza în temeiul legislaţiei privind protecţia consumatorului, astfel încât criticile recurenţilor-reclamanţi care vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000 sunt străine de considerentele instanţei de apel.

În ce priveşte pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, este de subliniat că instanţa de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual dintre drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă (a se vedea Hotărârea CJUE din 26 februarie 2015, în cauza Matei C143/13). Instanţa de apel nu a aplicat excluderea la care se referă dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, contrar susţinerilor recurenţilor, ci a analizat clauza în discuţie din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1)-(5) din Legea nr. 193/2000.

În acest context, instanţa supremă reţine că recurenţii invocă încălcarea, de către instanţa de apel, a normelor legale care impun standarde de transparenţă a clauzelor contractuale din contractul de credit perfectat de părţi, care impun în sarcina consumatorilor plata comisionului de acordare. În esenţă, se susţine că această clauză nu îndeplineşte cerinţa de transparenţă, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Această cerinţă de transparenţă, potrivit jurisprudenţei CJUE, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).

Însă, pe baza unei analize pertinente a conţinutului concret al clauzei în discuţie, instanţa de apel a statuat că dispoziţia contractuală vizată le permite recurenţilor consumatori să evalueze consecinţele economice care decurgeau din aceasta, această clauză stabilind în mod precis cuantumul comisionului de acordare, metoda de calcul şi data de exigibilitate a acestora.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că, din menţionarea în art. 2.3 din contractul de credit că acest comision de acordare a creditului este de 1% din valoarea creditului, se poate concluziona că această clauză respectă nu numai cerinţele de ordin lingvistic, gramatical şi logic, dar şi cerinţele de ordin economic desprinse din jurisprudenţa CJUE, deoarece reclamanţii cunoşteau la momentul încheierii contractului care este valoarea economică a acestei obligaţii asumate prin raportare la valoarea sumei împrumutate. Totodată, a reţinut instanţa de apel că suma datorată cu titlu de comision de acordare a fost menţionată expres, astfel încât întinderea obligaţiei este cunoscută clar din chiar momentul încheierii contractului, chiar şi unei persoane fără cunoştinţe de specialitate.

Instanţa supremă reţine că, fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

De subliniat este şi faptul că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului şi a obligaţiilor părţilor. Mai mult, nicio dispoziţie în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nr. x din 30 iunie 2008 nu interzicea perceperea unui comision de acordare credit.

În privinţa comisionului de acordare, s-a reţinut, contrar opiniei recurenţilor, că acest cost nu a fost perceput fără a exista o contraprestaţie din partea băncii, nefiind dovedit de către reclamanţi un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor sau reaua-credinţă a băncii.

În ce priveşte examinarea existenţei unui eventual dezechilibru semnificativ, CJUE a statuat că nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparaţie între valoarea totală a operaţiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, şi costurile puse în sarcina consumatorului prin această clauză, pe de altă parte. Astfel, un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la convenţie, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale (Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Constructora Principado, C-226/12, pct. 22 şi 23).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al celor clauzei contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, CJUE statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi art. 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa nu impune ca acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cel în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare şi de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Se reţine că instanţa de prim control judiciar, în acord cu jurisprudenţa recentă a CJUE (Cauza C-621/17 precizată mai sus), în mod corect a statuat că, denumirea comisionului de acordare înseamnă în mod evident pentru orice persoană chiar fără pregătire economică, că este vorba despre un cost perceput pentru procesarea cererii de credit, adică pentru tot ce presupune verificarea condiţiilor pe care le îndeplineşte solicitantul în funcţie de tipul de credit pentru care optează. Astfel, a reţinut că perceperea acestor costuri nu este contrară principiului bunei-credinţe în raporturile dintre părţi.

Prin urmare, criticile recurenţilor-reclamanţi relative la neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percep aceste comisioane sunt nefondate.

Cu privire la pretinsa aplicare greşită, de către instanţa de apel, a normelor naţionale şi comunitare relative la cerinţa de transparenţă a clauzei ce instituie în sarcina consumatorului plata comisionului de acordare, recurenţii au invocat prevederile Rezoluţiei Parlamentului European din 18 noiembrie 2008 privind îmbunătăţirea educaţiei şi a gradului de conştientizare de către consumatori în materie de finanţe şi credit.

În primul rând, instanţa supremă constată că respectivul document nu se referă la cerinţa de transparenţă a clauzelor contractuale scrise, ci la obligaţia de informare a consumatorilor în etapa precontractuală, a negocierii convenţiei. Potrivit documentului în discuţie, Parlamentul European subliniază că educaţia financiară ar trebui să fie corectă, echidistantă şi transparentă, astfel încât să servească intereselor consumatorului şi că trebuie să se deosebească în mod clar de consilierea comercială sau de publicitate; totodată, consideră că este necesară o informare eficace, clară şi inteligibilă, în special în mesajele publicitare pentru produsele financiare şi că instituţiile financiare ar trebui să furnizeze informaţii suficiente înaintea încheierii contractelor şi în special să aplice cu stricteţe normele prevăzute de Directiva 2004/39/CEE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind pieţele de instrumente financiare şi de Directiva 2008/48/CE Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori.

În al doilea rând, publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de instanţele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Aşadar, o atare analiză nu ar poate fi efectuată de către instanţa de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1994/A din 21 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2020.