CHF loan clauses declared abusive; bank liable for interest difference; fees and FX risk claims rejected.

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 7 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate caracterul abuziv al clauzelor de la art. 4 pct. 4.1 şi 4.3 privind dobânda variabilă, art. 4 pct. 4.11 lit. a) şi b) privind comisionul de acordare şi comisionul de administrare a creditului, stipulate în contractul de credit nr. x din 9 mai 2007 şi art. 1.2 privind marja fixă din actul adiţional nr. x din 27 octombrie 2010;

2. să oblige pârâta la recalcularea dobânzii în funcţie de evoluţia indicelui Libor, începând cu data încheierii convenţiei de credit şi până în prezent şi la menţionarea caracterului fix al marjei de la data semnării convenţiei de credit, determinată conform formulei marja fixă = dobândă - Libor cuantum estimativ;

3. să oblige pârâta la restituirea tuturor sumelor încasate abuziv, în baza clauzelor contestate, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării acestora şi până la data restituirii integrale;

4. să oblige pârâta la calcularea şi perceperea pe viitor a dobânzii în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă Libor şi marja fixă a băncii de la data încheierii convenţiei de credit, având în vedere procentul de dobândă şi valoarea indicelui Libor de la data încheierii contractului;

5. să constate caracterul abuziv al clauzelor de la art. 5.1 şi art. 5.11 privind riscul valutar, stipulate în contractul de credit nr. x din 9 mai 2007;

6. să dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF/leu la cursul de la momentul încheierii contractului de credit, care să fie valabil pe toată perioada executării contractului;

7. să dispună denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională;

8. să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile din Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituţia României, art. 480 şi art. 992 C. civ. din 1864, art. 194 C. proc. civ. şi Directiva nr. 93/13/CEE şi 276 din TFUE.

Prin cererea înregistrată la 9 mai 2016, reclamantul a precizat că valoarea cea mai ridicată este cea a capătului de cerere prin care s-a solicitat stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF/leu la cursul de la momentul încheierii contractului de credit, fiind în cuantum de 230.266,17 RON .

Prin sentinţa civilă nr. 6206/2016 din 11 octombrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanţii au declarat apel, prin care au solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 2274A din 8 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 6206/2016 din 11 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că: a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei stipulate la art. 4.1 paragraful 2 teza a II-a din contractul de credit nr. x din 9 mai 2007, doar în privinţa criteriului de modificare al indicelui de referinţă (în funcţie de costul surselor de finanţare şi de evoluţia dobânzii la creditele ipotecare pe piaţa bancară din România), precum şi a clauzei stipulate la art. 4.3 din acelaşi contract în privinţa criteriului de evoluţie al indicelui de referinţă (stabilit de bancă); a obligat pârâta la restituirea către reclamanţi a diferenţei dintre dobânda iniţială şi cea majorată conform clauzelor constatate nule, calculate de la 9 mai 2008 şi până la încheierea actului adiţional nr. x din 27 octombrie 2010, la care se adaugă dobânda legală de la data încasării şi până la data plăţii efective; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

1. La 18 aprilie 2018, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2274A din 8 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurenţii-reclamanţi au arătat, în esenţă, că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În concret, s-a învederat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1 lit. b) din anexa Legii nr. 193/2000, întrucât comisioanele de acordare şi administrare a creditului nu au fost definite în cuprinsul contractului de credit.

Or, în absenţa definirii acestor comisioane, nu pot fi cunoscute serviciile prestate de bancă în schimbul perceperii lor.

Chiar dacă instanţa de apel a reţinut că este permisă perceperea comisioanelor de acordare şi administrare a creditului conform art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, aceasta nu echivalează cu excluderea de la verificarea caracterului inteligibil al clauzelor care le instituie.

Or, caracterul intelegibil se referă la perceperea consecinţelor economice ale unei clauze contractuale şi mai puţin la înţelegerea acesteia din punct de vedere gramatical.

Clauza referitoare la comisionul de administrare nu îndeplineşte cerinţa caracterului inteligibil, întrucât modul în care este prezentat comisionul de administrare coincide cu cel al dobânzii curente, rezultând că, pentru acelaşi serviciu, se percep două costuri, fără a se face distincţie între acestea în mod clar şi inteligibil.

Din contractul de credit nu rezultă rolul, funcţia şi criteriile de determinare a comisionului de administrare, ce riscuri acoperă, în ce condiţii poate fi diminuat sau mărit, ce servicii prestează banca în schimbul perceperii acestuia, astfel încât împrumutaţii să poată înţelege motivul pentru care trebuie să suporte acest comision.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că, în realitate, comisionul de administrare reprezintă o dobândă mascată, fiind astfel îndeplintă cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, în privinţa clauzei care instituie acest comision.

În privinţa clauzei de risc valutar, recurenţii-reclamanţi au învederat că funcţionarii bancari nu le-au comunicat informaţii complete, concrete şi precise cu privire la produsul bancar oferit.

În calitatea sa de profesionist, banca ar fi trebuit să le prezinte consumatorilor riscurile acordării împrumutului în CHF şi nu să-i inducă în eroare prin prezentarea acestei monede ca fiind una lipsită orice riscuri.

Lipsa reglementării în cuprinsul contractului de credit a unui mecanism de suportare a riscului valutar a avut drept consecinţă suportarea acestui risc exclusiv de către împrumutaţi.

În condiţiile în care clauza de risc valutar are caracter abuziv rezultă că se impune revizuirea efectelor contractului de credit sub forma stabilizării cursului de schimb valutar CHF/leu la valoarea de la momentul încheierii contractului, pe întreaga perioadă contractuală.

Având în vedere că schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă pentru părţi, împrumutaţii neavând cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar, rezultă că executarea contractului de credit la cursul de schimbar valutar actual nu mai corespunde voinţei concordante a părţilor de la momentul încheierii contractului.

În privinţa capătului de cerere privitor la denominarea creditului în moneda naţională, recurenţii-reclamanţi au susţinut că se impune ca plata ratelor de credit să se facă în RON, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se face în moneda naţională.

Astfel, plata ratelor de credit în valută implică suportarea unor costuri suplimentare de către consumatori, conducând la împovărarea acestora, contrar exigenţelor echităţii şi bunei-credinţe.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte C. S.A. la 17 mai 2018 .

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 5 iunie 2018, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor-reclamanţi la 14 iunie 2018 .

Recurenţii-reclamanţi nu au depus răspuns la întâmpinare.

2. La 12 aprilie 2018, pârâta C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2274A din 8 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi, în urma rejudecării, respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În concret, recurenta-pârâtă a învederat că nu este îndeplinită cerinţa caracterului nenegociat al clauzelor referitoare la dobânda variabilă, întrucât acestea nu sunt formulate în acelaşi mod în cuprinsul tuturor contractelor de credit încheiate între bancă şi clienţii săi. Or, existenţa unor diferenţe semnificative de formulare a acestor clauze determină efecte juridice diferite în raporturile contractuale dintre bancă şi clienţii săi.

Terminologia folosită pentru dobânda de referinţă nu este una confuză, întrucât în contractul de credit este prevăzută în mod clar periodicitatea modificării dobânzii variabile, care reprezintă un element esenţial al contractului.

Clauzele privitoare la dobânda variabilă nu sunt abuzive, nefiind îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzei de la pct. 4.3 teza a IV-a este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, devenind astfel aplicabile dispoziţiile art. 1 lit. a) teza II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Astfel, prin dispoziţiile art. 1 lit. a) prima teză din Anexa Legii nr. 193/2000, legiuitorul a înţeles să normeze conduita băncii în sensul instituirii unor motive temenice inserate în cuprinsul contractului doar în ipoteza excepţională, când consumatorului nu-i este recunoscută libertatea de a accepta sau repudia oferta băncii.

În aceste condiţii, interpretarea în sensul că dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiţia motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât şi condiţia privind libertatea de alegere a consumatorului, este greşită întrucât ignoră existenţa celor două teze separate ale art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

De asemenea, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutaţii au optat prin cererea de creditare, fiind astfel conformă manifestării de voinţă exprimate la data încheierii contractului de credit.

Fiind agreată o dobândă variabilă, de esenţa acesteia este înregistrarea unor fluctuaţii fie în sensul creşterii, fie în sensul reducerii acesteia.

Practic, contractele de credit de consum au caracter aleatoriu în privinţa caracterului variabil al dobânzii, întrucât ambele părţi au atât şansa unui câştig, cât şi riscul unei pierderi. Dacă dobânda scade, cel care câstigă este consumatorul, iar dacă dobânda creşte, cea care obţine un câştig este banca.

Clauzele privitoare la caracterul variabil al dobânzii nu pot fi considerate abuzive, întrucât sunt permise de dispoziţiile art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992.

În aceste condiţii, devin incidente dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora, "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Or, interpretarea în sens contrar ar echivala cu lipsirea de eficienţă juridică a dispoziţiilor legale anterior evocate.

De asemenea, din conţinutul dispoziţiilor art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 rezultă că dobânda contractuală reprezintă preţul contractului de credit.

Or, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Având în vedere că la data încheierii contractului de credit, împrumutaţii au primit şi un grafic de rambursare care acoperea întreaga perioadă contractuală, inclusiv cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea privitoare la dobândă, era precizată într-o sumă fixă, rezultă că împrumutaţii au avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu.

În aceste condiţii, apare ca fiind îndeplinită cerinţa ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, întrucât graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar menţiunile din acest grafic conduc la lămurirea clauzelor referitoare la costul creditului, inclusiv în privinţa dobânzii contractuale.

În partea finală a cererii de recurs s-a arătat că se impune admiterea căii de atac cu privire capătul de cerere privind dobânda variabilă, întrucât soluţia dată de instanţa de apel conduce la modificarea contractului de credit, fiind astfel contrară jurisprudenţei C.J.U.E. în materia clauzelor abuzive.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor-reclamanţi la 17 mai 2018 .

Intimaţii-reclamanţi nu au depus întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 februarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi, care nu au înţeles să formuleze un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 7 mai 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu ambele recursuri şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Prin încheierea din 8 octombrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursurilor declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2274A din 8 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Analizând recursurile declarate în cauză prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Prima critică a recurenţilor-reclamanţi vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării şi aplicării dispoziţiilor de drept material în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzelor cuprinse în art. 4.11 lit. a), prin care s-a stabilit în sarcina reclamanţilor obligaţia de a achita un comision de acordare şi art. 4.11 lit. b), prin care s-a stabilit în sarcina acestora obligaţia de a achita un comision de administrare.

În esenţă, recurenţii susţin că, prin aceste clauze, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percep aceste comisioane.

În ce priveşte pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, este de subliniat că instanţa de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă (a se vedea Hotărârea CJUE din 26 februarie 2015, în cauza Matei C143/13).

În acest context, instanţa supremă reţine că recurenţii invocă încălcarea, de către instanţa de apel, a normelor legale care impun standarde de transparenţă a clauzelor contractuale din contractul de credit perfectat de părţi, care impun în sarcina consumatorilor plata comisionului de acordare şi a comisionului de administrare. În esenţă, se susţine că aceste clauze nu îndeplinesc cerinţa de transparenţă, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Această cerinţă de transparenţă, potrivit jurisprudenţei CJUE, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).

Însă, pe baza unei analize pertinente a conţinutului concret al clauzelor în discuţie, instanţa de apel a statuat că dispoziţiile contractuale vizate le permit recurenţilor consumatori să evalueze consecinţele economice care decurgeau din acestea, aceste clauze stabilind în mod precis cuantumul comisionului de acordare şi de administrare, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora.

În privinţa comisionului de administrare instanţa de apel a reţinut că este calculat prin raportare la soldul creditului şi că, din graficul de rambursare emis în 2016 şi depus chiar de către recurenţi, a rezultat că, începând cu 20.10.2010, valoarea comisionului de administrare este 0, ceea ce înseamnă că nu se poate vorbi despre existenţa unui dezechilibru semnificativ între obligaţiile şi drepturile părţilor.

În privinţa comisionului de acordare, s-a reţinut, contrar opiniei recurenţilor, că acest cost nu a fost perceput fără a exista o contraprestaţie din partea băncii, nefiind dovedit de către reclamanţi un dezechilibru semnificiativ între drepturile şi obligaţiile părţilor sau reaua-credinţă a băncii.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al celor două clauze contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, CJUE statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi art. 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa nu impune ca acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cel în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare şi de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Se reţine că instanţa de prim control judiciar, în acord cu jurisprudenţa recentă a CJUE (Cauza C-621/17 precizată mai sus), în mod corect a statuat că, chiar dacă explicaţia celor două comisioane nu este menţionată expres în contract, denumirea comisionului de acordare şi a celui de administrare este suficient de sugestivă pentru ca un consumator mediu să înţeleagă de ce sunt percepute aceste comisioane. Astfel, a reţinut că perceperea acestor costuri nu este contrară principiului bunei-credinţe în raporturile dintre părţi.

Prin urmare, criticile recurenţilor-reclamanţi relative la neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percep aceste comisioane sunt nefondate.

Cu privire la pretinsa aplicare greşită, de către instanţa de apel, a normelor legale naţionale, relative la cerinţa de transparenţă a clauzelor contractuale ce instituie în sarcina consumatorilor plata celor două comisioane, recurenţii au invocat şi prevederile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 privind tipurile de comisioane ce pot fi inserate în contractele de credit.

În acord cu cele statuate de instanţa de apel prin decizia recurată, instanţa supremă reţine că dispoziţiile acestui act normativ nu sunt aplicabile în cauză, nefiind în vigoare la data încheierii contractului de credit nr. x din 09.05.2007, motivul de recurs fiind astel nefondat. Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, reţine că instanţa de apel nu a exclus de la analiza caracterului inteligibil clauzele ce instituie comisionul de acordare şi comisionul de administrare, ci a procedat la analiza caracterului abuziv al acestora în funcţie de legislaţia existentă la data naşterii raporturilor juridice.

Critica recurenţilor privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000 este nefondată.

În primul rând, instanţa supremă reţine că aceste dispoziţii nu se referă la cerinţa de transparenţă a clauzelor contractuale scrise, ci la obligaţia de informare a consumatorului în faza precontractuală, a negocierii convenţiei. Conform acestei norme legale, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului, ceee ce presupune că, înainte de semnarea contractului de credit, banca are obligaţia de a pune la dispoziţia împrumutatului o ofertă scrisă, care va cuprinde toate condiţiile contractului şi termenul de valabilitate al acesteia, astfel încât consumatorul să înţeleagă consecinţele economice ale clauzelor contractuale.

În al doilea rând, publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanţele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Aşadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de instanţa de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Nu în ultimul rând, chiar dacă o atare obligaţie de informare ar fi fost încălcată, această încălcare nu conduce, de drept, la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar, în plus, să se constate dacă clauza în discuţie a provocat, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE. Or, o atare analiză a clauzelor în litigiu, în sensul respectării cerinţei de bună-credinţă şi de echilibru, a fost în mod real şi efectiv realizată de către instanţa de apel, care a reţinut că reclamanţii nu au dovedit dezechilibrul dintre drepturile şi obligaţiile părţilor, rezultat ca urmare a aplicării celor două comisioane.

Criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la clauza de risc valutar sunt nefondate.

În primul rând, instanţa supremă constată că o parte a criticilor recurenţilor-reclamanţi privesc obligaţia bancii de informare a acestora, în calitate de consumatori, în etapa anterioară încheierii contractului, asupra riscului devalorizării monedei CHF precum şi evaluarea proprie a situaţiei de fapt privind stabilitatea monedei CHF pe piaţa valutară naţională, or, aceste elemente factuale nu pot face obiectul cercetării de către instanţa de recurs, întrucât, spre deosebire de calea de atac a apelului, recursul nu are caracter devolutiv, fiind o cale de atac extraordinară în care se verifică doar conformitatea deciziei atacate cu normele de drept aplicabile.

Procedând la examinarea conformităţii deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 9 mai 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 193/2000 şi O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este suspus prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acţiunea promovată, recurenţii-reclamanţi au solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv al clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de-al treisprezecelea considerent al Directivei nr. 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva D. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi". Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, din domeniul de aplicare al aceste directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurenţi clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, cu privire la clauzele de risc valutar, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credinţe) a lipsei informării şi a caracterului clar şi inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

În ce priveşte motivul de recurs referitor la greşita aplicare a normelor de drept material ce instituie impreviziunea contractuală, subscris de recurenţii-reclamanţi prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că este nefondat.

În primul rând, recurenţii-reclamanţi nu au formulat critici propriu-zise împotriva raţionamentului logico juridic pe baza căruia instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se putea dispune adaptarea contractului. Astfel, instanţa de prim control judiciar a apreciat, în primul rând, că teoria impreviziunii a primit o reglementare legislativă doar prin Noul C. civ., inaplicabil în speţă, iar, în al doilea rând, că reclamanţii nu au demonstrat că sunt debitori care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractul de credit nr. x/09.05.2007 din cauza evenimentului exterior şi imprevizibil invocat (hipervalorizarea CHF în raport cu leul).

Pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, şi că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, instanţa supremă constată şi inexistenţa oricăror critici concrete de nelegalitate în recursul de faţă. Totodată, instanţa supremă reţine că, nici din evocarea principiului din regulamentul valutar, conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, nu rezultă interzicerea în mod expres a împrumutului în monedă străină.

Nu în ultimul rând, instanţa constată că recurenţii-reclamanţi nu au învestit instanţele de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancţionate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluţii de stabilizare a cursului de schimb CHF - Ron de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenţii-reclamanţi. Altfel spus, cererea reclamanţilor, de îngheţare a cursului de schimb Leu/CHF la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab intio, pe instituţia juridică a impreviziunii.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat.

2. În motivarea recursului propriu, recurenta-pârâtă D. S.A. a susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, Directivei nr. 93/13/CEE şi O.G. nr. 21/1992 în ceea ce priveşte aprecierea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la pct. 4.1 şi 4.3 din Contractul de credit x/09.05.2007 privind dobânda variabilă.

Cu titlu preliminar, instanţa supremă reţine că recurenta-pârâtă nu a formulat critici şi cu privire la soluţia instanţei de apel privind restituirea sumelor încasate în plus cu titlu de dobândă, în baza clauzelor constatate abuzive în forma până la încheierea primului act adiţional din 27.10.2010, prin urmare, nu va face aprecieri cu privire la legalitatea acestei soluţii.

Potrivit considerentelor deciziei atacate, instanţa de apel a apreciat caracterul abuziv al clauzei 4.1 par. 2 teza II din contractul de credit nr. x/09.05.2007 în ce priveşte criteriul de modificare al indicelui de referinţă (în funcţie de costul surselor de finanţare şi de evoluţia dobânzii la creditele ipotecare pe piaţa bancară din România), precum şi al clauzei 4.3. din acelaşi contract de credit, în ce priveşte criteriul de evoluţie al indicelui de referinţă (stabilit de bancă), reţinând ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 referitoare la caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind dobânda, deoarece aceaste clauze nu au fost negociate, nu sunt exprimate clar şi inteligibil, ceea ce creează un evident dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor, în condiţiile în care, în contract, nu sunt precizaţi indicatori clari, precişi, obiectivi, prin raportare la care dobânda poate fi modificată. Totodată, instanţa de apel a constatat nerespectarea principiului bunei-credinţe din perspectiva faptului că nu există previzibilitate în ce priveşte variabilitatea dobânzii, întrucât nu se cunoaşte periodicitatea acestor indici, astfel încât banca, în raport cu voinţa (politica) sa, poate să modifice dobânda doar atunci când aceşti indici cresc.

Instanţa supremă reţine însă că, în cauză, nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, instanţa supremă reţine că alin. (6) al art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu este aplicabil în speţă, faţă de data semnării contractului, respectiv 09.05.2007, întrucât a fost introdus abia prin Legea 363/2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007. Prin urmare, faţă de clauzele prevăzute la art. 4.1 şi 4.3 din contract, referitoare la modificarea dobânzii variabile, nu operează excluderea din textul legal invocat, clauzele putând fi analizate din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Totodată, în acord cu instanţa de apel, reţine că nici dispoziţiile art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 nu sunt incidente în speţă, acestea nefiind în vigoare la data semnării contractului, întrucât au fost introduse abia prin O.U.G. nr. 174/2008 de modificare a O.G. nr. 21/1992, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Critica privind interpretarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 193/2000 nu poate fi primită, deoarece alin. (3) al art. 4 din actul normativ anterior menţionat instituie o prezumţie relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conţin clauze standard, preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii, întrucât instanţa de apel, în urma analizării probatoriului administrat, a reţinut că recurenta-pârâtă nu a făcut nicio dovadă în acest sens.

În ce priveşte noţiunea de "clauză abuzivă", art. 3 din Directiva nr. 93/13 atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

În acest sens se reţine că, în ambele reglementări, atât în dreptul intern, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cât şi în legislaţia comunitară se pot distinge aceleaşi condiţii care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv. De altfel, nici legea naţională şi nici Directiva nr. 93/13 nu exclud, de principiu, posibilitatea existenţei unor clauze abuzive în ipoteza în care anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una din clauze a fost negociată cu consumatorul.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că banca nu a negociat efectiv şi direct cu consumatorul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deşi această probă îi incumba, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, prezumţia relativă instituită de lege nefiind răsturnată. În aceste condiţii, în mod corect s-a reţinut că este vorba despre un contract de credit preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă şi completă asupra tuturor condiţiilor de creditare.

Instanţa supremă reţine şi că lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părţi reprezintă numai una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă şi îndeplinirea celorlalte două condiţii, în mod cumulativ.

Astfel, a doua dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analiza acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Instanţa supremă reţine şi că, potrivit art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, "sunt considerate clauze abuzive cele care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract".

Aşadar, clauzele care dau posibilitatea băncii să modifice rata dobânzii, în lipsa unor criterii prezentate explicit în contract, sunt clauze abuzive, întrucât nu conţin criterii bine individualizate care să permită consumatorului obişnuit să verifice întrunirea condiţiilor de aplicare a clauzelor şi modul de aplicare efectivă a clauzelor de către bancă.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că modul de redactare a clauzelor analizate, împrejurarea că nu sunt arătate criteriile obiective în funcţie de care dobânda ar urma să fie modificată creează o imprevizibilitate de natură să ofere un avantaj patrimonial băncii, care, prevalându-se de aceste clauze, poate să majoreze dobânda oricând şi cu oricât, afectând în mod evident, şi interesele economice ale debitorilor, ca urmare producându-se un dezechilibru semnificativ în patrimoniul reclamanţilor, condiţie pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor.

Apărarea recurentei-pârâte privind informarea consumatorilor prin înmânarea graficului de rambursare pe toată perioada contractuală nu poate fi primită, de vreme ce, prin clauza 5.4 din contractul de credit se prevede că "graficul de rambursare se modifică urmare a schimbării nivelului ratei dobânzii".

Instanţa supremă reţine că expresa calificare a dobânzii ca fiind variabilă nu este de natură a permite băncii să modifice rata dobânzii decât prin raportare la un mecanism care să fi fost stipulat în contract şi care să conţină criterii clare şi previzibile, astfel încât să permită împrumutaţilor să determine întinderea obligaţiilor asumate.

Or, în baza unei analize pertinente, instanţa de apel a reţinut în mod corect că, dat fiind acest mecanism netransparent de verificare şi control al modului în care se formează dobânda, consumatorul nu poate şti când şi cum va evolua nivelul dobânzii.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2274A din 8 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2274A din 8 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca fiind nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2020.