Abusiveness of variable interest and early repayment clauses in foreign-currency loans and exclusion of currency risk from unfairness review under monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la 1 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A.:

1. să se constate nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 4.3, art. 4.4, art. 5.1, art. 5.4, art. 6.1 şi art. 6.2 din contractul de credit nr. x din 2 martie 2007 şi a clauzelor stipulate la art. 2.3.1 (paragrafele nr. 3 şi 4), art. 2.4.1 lit. c), art. 2.5, art. 2.6, art. 2.13 din actul adiţional din 29 august 2011 la contractul de credit şi a art. 6 din actul adiţional nr. x din 30 mai 2013;

2. să se dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF/Ron la cursul valutar de la momentul semnării contractului;

3. să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani încasate în baza clauzelor abuzive, începând cu data încasării şi până la data plăţii efective şi a sumelor de bani rezultate din diferenţa de curs valutar şi compensarea lor cu o parte din creditul acordat;

4. să se dispună restabilirea echilibrului financiar raportat la art. 1271 C. civ., prin prisma actelor adiţionale încheiate între părţi.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, Legea nr. 296/2004, O.U.G. nr. 50/2010 şi art. 1271 C. civ.

Prin cererea depusă la 20 iulie 2016, reclamanta a precizat că valoarea obiectului cererii se raportează la valoarea creditului în cuantum de 85.360 CHF, iar cursul valutar CHF/Ron la 14 iulie 2016 este de 4,14 CHF/Ron, rezultând o valoare de 353.390,4 RON.

Prin sentinţa nr. 519/2017 din 16 mai 2017, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a constatat nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 4.3 teza a II-a, art. 5.4 şi art. 6.2 din contractul de credit nr. x din 2 martie 2007 şi art. 2.13 din actul adiţional din 29 august 2011; a dispus restituirea sumelor de bani încasate în baza clauzelor declarate nule, de la data încheierii contractului şi până la data încheierii actului adiţional din 29 august 2011; a respins celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta A., cât şi pârâta B. S.A.

Prin decizia nr. 49/2018 din 25 ianuarie 2018, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a respins excepţia insuficientei timbrări a apelului declarat de apelanta-pârâta B. S.A.; a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 519/2017 din 16 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; a admis apelul declarat de apelanta-pârâta B. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a constatat nulitatea absolută a menţiunii inserate în art. 4.3 din contractul de credit nr. x din 2 martie 2007 privind dobânda variabilă şi a dispus restituirea sumelor de bani eventual încasate în temeiul acestei clauze; a păstrat dispoziţia de constatare a nulităţii absolute a clauzei stipulate la art. 6.2 din contractul de credit şi a clauzei stipulate la art. 2.13 din actul adiţional din 29 august 2011; a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a clauzei stipulate la art. 5.4 din contractul de credit; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei; a obligat apelanta-reclamantă A. la plata către apelanta-pârâtă B. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 453,02 RON.

1. La 22 februarie 2018, reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 49/2018 din 25 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a analizat în mod superficial capătul de cerere privitor la comisionul de administrare, reţinând că este nesemnificativă diferenţa în cuantum de 20-50 CHF pe an, prin raportare la perioada de rambursare de 25 de ani.

După evocarea art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, recurenta-reclamantă a învederat că, din moment ce comisionul de administrare se calculează prin raportare la soldul creditului, este normal ca după fiecare plată a unei rate să existe o diferenţă la calculul acestui comision.

Totodată, aplicarea textului de lege anterior evocat nu este condiţionată de existenţa unui prejudiciu sau a unei diferenţe semnificative între ceea ce trebuie perceput şi ceea ce se percepe efectiv.

Recurenta-reclamantă a arătat că sunt contradictorii considerentele, prin care instanţa de apel a reţinut că sunt fondate criticile apelantei-reclamante, însă caracterul fondat al acestora nu schimbă soluţia pe fondul cauzei.

Instanţa de apel ar fi putut să adapteze contractul de credit în funcţie de un curs valutar ulterior celui de la momentul contractării, soluţie care ar fi fost echitabilă pentru ambele părţi.

Recurenta-reclamantă a arătat că, deşi instanţa de apel a reţinut că trebuie făcută o distincţie între debitorii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă, nu a aplicat acest criteriu în cauza dedusă judecăţii.

Titulara cererii de recurs a criticat considerentul prin care s-a reţinut că nu se poate aplica teoria impreviziunii, întrucât nu s-a solicitat adaptarea contractului de credit, ci doar restituirea sumelor plătite ca urmare a constatării caracterului abuziv al unor clauze.

Or, eventualul caracter echivoc al petitului din cerere ar fi trebuit clarificat de instanţa de apel, în temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ., prin punerea în discuţia părţilor a calificării juridice exacte.

Cu toate că instanţa de apel a constatat că teoria impreviziunii este aplicabilă în cauză, nu a arătat care este motivul pentru care această constatare nu schimbă soluţia pe fondul cauzei.

În partea finală a cererii de recurs, s-a conchis că decizia recurată este motivată sumar, cuprinde considerente contradictorii şi a fost pronunţată cu încălcarea legii şi cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte B. S.A. la 23 aprilie 2018 .

Prin cererea depusă la 12 aprilie 2018, recurenta-reclamantă şi-a suplimentat motivele de recurs, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare la 23 mai 2018, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi a cererii depuse la 12 aprilie 2018 pentru formularea unor motive de recurs cu depăşirea termenului legal, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 11 iunie 2018 .

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

2. La 9 martie 2018, pârâta B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 49/2018 din 25 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 instituie condiţii cumulative pentru constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, sarcina de a demonstra îndeplinirea acestor condiţii revenind reclamantei.

Un prim aspect în legătură cu aceste condiţii vizează faptul că atât dobânda, cât şi comisioanele sunt componente esenţiale ale preţului creditului. Or, cât timp clauzele care instituie aceste costuri sunt redactate în mod clar şi inteligibil, instanţa de apel nu putea să treacă la analiza îndeplinirii celorlalte condiţii.

Cu privire la condiţia negocierii, legislaţia din materia protecţiei consumatorilor nu interzice utilizarea clauzelor preformulate şi, implicit, nu obligă părţile la negocierea clauzelor preformulate, ci doar impune redactarea clauzelor care nu fac obiectul negocierii de o manieră care să nu creeze în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În prezenta cauză, reclamanta nu a făcut dovada că a încercat negocierea clauzelor contestate şi că banca a refuzat să participe la negociere.

Astfel, ar fi excesiv şi contrar uzanţelor comerciale să se ceară comerciantului să iniţieze negocierea contractului, din moment ce consumatorul nu-şi exprimă nemulţumirea cu privire la clauzele contractuale.

Mai mult decât atât, nu se poate reţine că acest contract nu a fost negociat, în condiţiile în care reclamanta exercită profesia de avocat, nefiind astfel un consumator mediu.

Cu privire la condiţia existenţei dezechilibrului semnificativ, dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 se referă la producerea unui dezechilibru juridic, iar nu unul economic.

Astfel, clauzele contractuale pot fi declarate abuzive în măsura în care se constată existenţa unui dezechilibru juridic, nu şi atunci când se constată o simplă diferenţă de natură economică.

Totodată, reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiei privind existenţa dezechilibrului semnificativ cauzat de stipularea în contract a unor clauze pretins abuzive.

Recurenta-pârâtă a învederat că nu este îndeplinită nici condiţia privitoare la stipularea clauzelor contractuale contrar exigenţelor bunei-credinţe.

În concret, banca a informat clienta cu privire la existenţa şi întinderea costurilor de creditare şi nu i-a impus acesteia achiziţionarea unui anumit produs financiar.

Mai mult decât atât, niciun text de lege nu impune instituţiilor financiare să respecte criterii privitoare la cuantumul şi conţinutul costurilor ce urmează să fie percepute consumatorilor pentru produsele de credit, ci doar obligaţia de a specifica toate costurile aferente creditului.

Referitor la clauza de la art. 4.3 din contractul de credit privitoare la dobânda variabilă, s-a arătat că legiuitorul nu a prevăzut la data contractării creditului obligaţia băncilor de a insera în contractele de credit modalitatea de calcul a dobânzii.

Mai mult decât atât, obligaţia introducerii marjei fixe în contractele de credit a fost reglementată abia prin O.U.G. nr. 50/2010.

Totodată, prin decizia nr. 1446 din 3 noiembrie 2011, Curtea Constituţională a statuat că O.U.G. nr. 50/2010 respectă prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, producând efecte pentru viitor de la data intrării în vigoare, creditorilor nefiindu-le impuse obligaţii de recalculare transparentă a dobânzilor şi de eliminare a comisioanelor percepute în trecut, contractul de credit fiind unul cu executare succesivă.

Recurenta-pârâtă a învederat că au fost respectate dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în sensul că prevederea contractuală de la art. 4.3 conţine o motivaţie întemeiată a caracterului variabil al dobânzii, respectiv "evoluţia pieţei financiare", întrucât modificarea dobânzii a fost adusă la cunoştinţa reclamantei prin afişarea la sediul băncii, clienta având astfel posibilitatea să rezilieze oricând contractul, prin rambursarea anticipată a creditului, fără a suporta vreo penalitate.

Sintagma introdusă în contract înglobează toţi indicatorii financiari avuţi în vedere la acea dată, iar explicarea motivului întemeiat ar putea fi făcută doar în termeni tehnici, de natură a atrage încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care face referire la termeni simpli şi clari.

Odată cu apariţia O.U.G. nr. 50/2010, dobânda variabilă a fost exprimată în funcţie de LIBOR la 6 luni plus marja fixă a băncii, fiind eliminat criteriul de variabilitate a dobânzii exprimat prin sintagma "evoluţia pieţei financiare", stipulată în contractul iniţial.

Referitor la clauzele stipulate la art. 6.2 din contractul de credit şi art. 2.13 din actul adiţional din 29 august 2011, care instituie comisionul de rambursare anticipată, s-a arătat că respectivul comision a fost perceput în mod legal în perioada cuprinsă între data încheierii contractului de credit şi până la apariţia O.U.G nr. 50/2010.

Totodată, recurenta-pârâtă a învederat că împrumutatul nu a făcut rambursări anticipate până la data conformării contractului de credit cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010.

Titulara cererii de recurs a mai învederat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 969 C. civ. din 1864 care reglementează principiul forţei obligatorii a contractului.

Recurenta-pârâtă a arătat că este nelegală soluţia de obligare a sa la restituirea sumelor percepute în baza clauzelor contestate, întrucât sancţiunea instituită de art. 6 din Legea nr. 193/2000 constă în încetarea pentru viitor a efectelor contractului, evocând în acest sens decizia nr. 76 din 25 ianuarie 2017 a instanţei supreme.

Astfel, instanţa de apel a dat în mod greşit eficienţă dispoziţiilor din C. civ. din 1864 privitoare la nulitatea absolută, întrucât acest act normativ are valoarea unei legi generale faţă de Legea nr. 193/2000.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 23 aprilie 2018 .

Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 11 decembri 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Prin punctul de vedere exprimat, recurenta-pârâtă a solicitat pronunţarea unei încheieri de admisibilitate în principiu a recursului propriu şi stabilirea unui termen pentru soluţionarea recursului, în şedinţă publică.

Prin încheierea din 7 mai 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta reclamantă, a admis excepţia nulităţii cererii de completare a motivelor de recurs formulate de recurenta-reclamantă, a admis în principiu ambele recursuri şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestora.

Prin încheierea din 8 octombrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursurilor declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 49/2018 din 25 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, până la soluţionarea cauzei C-81/19 şi cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Analizând recursurile declarate în cauză prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, faţă de poziţia părţilor, care au solicitat repunerea cauzei pe rol şi soluţionarea recursului, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune menţinerea suspendării cauzei până la soluţionarea cauzei C-269/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Recursul recurentei-reclamante este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Prima critică a recurentei-reclamante vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor de drept material prevăzute de art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010 în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzei cuprinse în art. 6.1 din contractul de credit nr. x din 2 martie 2007, critică ce poate fi subscrisă motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contrar opiniei recurentei, instanţa supremă reţine că dispoziţiile art. 36 nu sunt aplicabile în cauză, întrucât O.U.G. nr. 50/2010 a intrat în vigoare la 21 iunie 2010, prin publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 11 iunie 2010, în timp ce contractul a fost încheiat la 2 martie 2007. Prin urmare, cum nulitatea clauzei se poate analiza numai raportat la legea în vigoare la data semnării contractului, în mod corect instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile normative invocate.

Cu privire la modul de aplicare a teoriei impreviziunii, recurenta-reclamantă a invocat mai multe critici, ce pot fi subsumate atât motivului de casare prevăzut de dispoziţiile pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., respectiv cele care vizează nesocotirea principiului disponibilităţii, cât şi celor prevăzute de pct. 6 al aceluiaşi articol, întrucât se invocă nemotivarea soluţiei şi prezenţa unor considerente contradictorii.

Din verificarea înscrisurilor din dosar, se constată că, prin acţiunea introdusă pe rolul Tribunalului Iaşi, recurenta-reclamantă a solicitat să se dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF/Ron la cursul valutar de la momentul semnării contractului, obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani obţinute în baza clauzelor abuzive începând cu data plăţii efective şi a sumelor de bani rezultate din diferenţa de curs valutar şi compensarea lor cu parte din creditul acordat, în cuantum de 85.360 CHF, precum şi să se dispună restabilirea echilibrului financiar raportat la art. 1271 C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, prin prisma actelor adiţionale încheiate între părţi.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, Legea nr. 296/2004, O.U.G. nr. 50/2010 şi art. 1271 C. civ.. În plus, recurenta-reclamantă a precizat în cuprinsul cererii de chemare în judecată că temeiul de drept pentru capătul de cerere privind restabilirea echilibrului contractual îl reprezintă Directiva nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, precum şi practica Curţii Europene de Justiţie, făcând trimitere la cauza C-280/13 Barclays Bank, prin care instanţa europeană a statuat că principiile dreptului Uniunii referitoare la protecţia consumatorului şi la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare, actele cu putere de lege şi normele administrative ale unui stat membru, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare ale acestora.

Contractul de credit în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive a fost încheiat la 2 martie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 193/2000 şi O.G. nr. 21/1992. În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acţiunea promovată, recurenta-reclamantă a solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, CJUE a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv al clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de-al treisprezecelea considerent al Directivei nr. 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Într-o cauză recentă, respectiv hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Băncii Transilvania S.A., C81/19, CJUE a reamintit ca art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţii supletive (pct. 34).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, printre care se regăseşte chiar şi decizia invocată de recurenta-reclamantă, respectiv cauza C-280/13 Barclays Bank, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Prin urmare, în mod legal a reţinut instanţa de apel că analiza riscului valutar la care ar fi supus consumatorul în cazul unor împrumuturi în alte monede decât cea naţională nu este susceptibilă de a fi soluţionată pe calea acţiunii întemeiate pe Legea nr. 193/2000 având în vedere că riscul ratei de schimb valutar este suportat de către consumator nu în temeiul unei pretinse clauze abuzive din contractul de credit, ci este consecinţa aplicării principiului nominalismului monetar prevăzut de lege.

În ce priveşte motivul de recurs referitor la greşita aplicare a normelor de drept procesual privind principiul disponibilităţii, subscris de parte prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constată că este nefondat.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta arată că, deşi instanţa de apel a reţinut ca fiind incidentă teoria impreviziunii, raportat la modul în care au fost formulate pretenţiile din cererea de chemare în judecată, apel şi întâmpinare, în baza principiului disponibilităţii, nu a dat mai puţin decât s-a cerut, în sensul de a adapta contractul la un moment ulterior contractării, pentru a fi echitabil pentru ambele părţi.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor". Aceasta reprezintă manifestarea în concret a principiului disponibilităţii, deoarece partea are posibilitatea de a aprecia în concret ce solicită instanţei de judecată şi de asemenea, care sunt limitele învestirii instanţei de judecată.

Totodată, potrivit art. 22 alin. (4), (5) şi 6 C. proc. civ., "(4) judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă; (5) cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora; (6) judecătorul trebuie să se pronunţe asupra tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Se mai reţine şi că dispoziţiile art. 478 C. proc. civ. privind limitele efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, dispune că, "în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi; (4) părţile pot însă să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe".

Având la bază dispoziţiile normative antecitate, instanţa supremă reţine că, prin hotărârea primei instanţe, s-a reţinut că s-a solicitat stabilizarea cursului de schimb CHF-Ron la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată durata derulării contractului şi restituirea excedentului. Aceeaşi solicitare rezultă în mod expres şi din concluziile scrise depuse la dosarul primei instanţe, în care reclamanta a menţionat că solicită "îngheţarea cursului de schimb al CHF-Ron la data semnării contractului".

Totodată, contrar celor învederate de recurenta-reclamantă, se constată că în cuprinsul cererii de apel, la dosarul de apel, aceasta a menţionat expres faptul că "având în vedere cele exprimate şi premisa caracterului abuziv al clauzei de suportare în mod exclusiv a riscului valutar de către consumator, se impune îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-Ron pentru efectuarea plăţilor în temeiul convenţiilor încheiate, la valoarea de la data încheierii şi semnării convenţiilor, calcularea ratelor şi plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului şi restituirea sumelor plătite în plus de către subsemnata. De asemenea, se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţarea cursului de schimb CHF-Ron la valoarea de la momentul semnării contractului (...)".

Nu în ultimul rând, instanţa constată că recurenta-reclamantă nu a învestit instanţele de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului, prin care a solicitat constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale.

Prin urmare, întrucât pretenţia recurentei-reclamante a fost, pe de o parte, afirmată în mod expres, în sensul îngheţării cursului de schimb valutar CHF/Ron la valoarea de la data încheierii şi semnării convenţiilor, calcularea ratelor şi plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului şi restituirea sumelor plătite în plus de către aceasta, în temeiul constatării caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, în mod corect a determinat instanţa de apel obiectul acţiunii, caz în care instanţa nu era datoare, în baza rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, să solicite părţii precizări sau să reformuleze sau să schimbe obiectul acţiunii, pentru că aceasta ar fi însemnat de fapt încălcarea principiului disponibilităţii, invocat de către recurentă.

Pentru toate aceste argumente, instanţa supremă urmează a respinge ca nefondate criticile recurentei, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cu privire la modalitatea în care instanţa de apel a aplicat teoria impreviziunii, recurenta a invocat şi critici subsumate punctului 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., susţinând, pe de o parte, că decizia cuprinde motive contradictorii, şi, pe de altă parte, că este nemotivată.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Se reţine, totodată, că, potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant, faptul că "Art. 6 paragraful 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Ruiza Torija c. Spaniei)".

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care şi-au întemeiat cererile, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Prin urmare, motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că hotărârea recurată întruneşte condiţiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a evocat şi aplicat în cauza dedusă judecăţii textele de lege şi actele normative care au stat la baza adoptării soluţiei sale, prezentând în mod logic raţionamentul juridic pe care şi-a fundamentat soluţia.

Astfel, analizând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a reţinut că teoria impreviziunii nu este exclusă de incidenţa, în cauză, a principiului nominalismului monetar, însă instanţa trebuie să verifice condiţiile aplicării mecanismului impreviziunii. Totodată, potrivit celor statuate în decizia nr. 62 din 7 februarie 2017 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a reţinut că are posibilitatea de a interveni asupra contractului în mod efectiv, fie în sensul dispunerii încetării executării sale, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, cu efecte juridice doar pentru viitor, prestaţiile executate rămânând câştigate contractului.

Totodată, a reţinut că impreviziunea presupune un contract valabil încheiat iar efectele ei se produc doar pentru viitor, or, reclamanta a solicitat îngheţarea cursului valutar CHF/Ron la momentul încheierii contractului de credit şi restituirea sumelor achitate în plus pe toată perioada contractuală până la zi, peste acest curs iniţial, pretenţie ce nu se poate întemeia, ab iniţio, pe instituţia juridică a impreviziunii.

Faţă de criticile recurentei, instanţa supremă reţine şi că, cerinţele privind existenţa debitorului de bună credinţă şi intervenirea unui eveniment exterior, care nu poate fi prevăzut, nu reprezintă situaţii care atrag, de plano, incidenţa mecanismului impreviziunii, ci, este necesar şi ca debitorul consumator să fi solicitat adaptarea contractului pentru viitor, situaţie care nu s-a constatat în cauză.

Nu în ultimul rând, instanţa supremă constată că recurenta-reclamantă nu a învestit instanţa de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit şi nu ulterioare acestei date.

În ceea ce priveşte pretinsa contrarietate între considerentele instanţei de apel, aceasta nu există, întrucât nu are aptitudinea de a se reflecta în dispozitivul deciziei. Se reţine că prima instanţă a respins pretenţiile reclamantei privind îngheţarea cursului valutar CHF/Ron la momentul încheierii contractului, apreciind că teoria impreviziunii nu se aplică în cauză. În calea de atac, instanţa de apel a verificat existenţa condiţiilor pentru aplicarea mecanismului impreviziunii şi a menţinut soluţia de respingere a pretenţiilor reclamantei, pe considerentul că nu sunt îndeplinite condiţiile de incidenţă ale acestuia.

Prin urmare, motivul de apel, deşi întemeiat, nu a avut valenţa de a duce la anularea, în parte, a sentinţei primei instanţe, a cărei soluţie a fost menţinută cu privire respingerea petitului de stabilizare a cursului CHF/Ron la momentul încheierii contractului.

Pe cale de consecinţă, criticile recurentei-reclamante întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Se reţine, totodată că, în memoriul de recurs, autoarea căii de atac a invocat şi motivul de casare prevăzut de pct. 4 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care dispune că hotărârea poate fi casată când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, însă în dezvoltarea motivelor de recurs nu a dezvoltat critici ce pot fi subsumate acestui motiv de casare.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

2. În motivarea recursului propriu, sub un prim aspect, recurenta-pârâtă B. S.A. a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 969 C. civ. de la 1864, Legii nr. 193/2000 şi Directivei nr. 93/13/CEE în ceea ce priveşte aprecierea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la pct. 4.3 din contractul de credit nr. x din 2 martie 2007 privind evoluţia dobânzii variabile, precum şi dispunerea restituirii sumelor de bani încasate în temeiul aceleiaşi clauze.

Potrivit considerentelor deciziei atacate, instanţa de apel a apreciat caracterul abuziv al clauzei 4.3 din contractul de credit nr. x din 2 martie 2007 în ce priveşte criteriul de evoluţie al indicelui de referinţă (în funcţie de evoluţia pieţei financiare), reţinând că această clauză privind dreptul băncii de a modifica rata dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare, fără a fi enumeraţi expres care sunt indicatorii pieţei financiare care ar putea fluctua, reprezintă o clauză abuzivă în sensul dispoziţiilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000. A mai reţinut instanţa că o astfel de clauză este abuzivă întrucât transformă convenţia de credit într-un contract aleatoriu doar pentru împrumutat, suma totală de rambursat nefiind cunoscută la semnarea contractului, doar determinabilă în funcţie de evoluţia unor indici nespecificaţi în contract.

Instanţa supremă reţine că, în cauză, nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a pronunţat o decizie cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi Directivei nr. 93/13/CEE.

Astfel, instanţa supremă reţine că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu este aplicabil în speţă, faţă de data semnării contractului, respectiv 2 martie 2007, întrucât a fost introdus abia prin Legea nr. 363/2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007. Prin urmare, faţă de clauza prevăzută la art. 4.3 din contractul de credit, referitoarea la evoluţia dobânzii variabile, contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, nu operează excluderea din textul legal invocat, clauza putând fi analizată din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Susţinerea recurentei-pârâte privind dovada negocierii clauzei este o chestiune de fapt, analizată prin hotărârea primei instanţe şi menţinută prin decizia pronunţată de instanţa de apel, care a menţionat că îşi însuşeşte în totalitate argumentele expuse de instanţa de fond cu privire la clauza 4.3 din contractul de credit. De asemenea, aspectele legate de transparenţa clauzei contestate şi afirmarea lipsei unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanţa de recurs reţine că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate, relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Totodată, se remarcă faptul că recurenta-pârâtă reiterează cele susţinute în fazele procesuale anterioare, privind exemplificarea modului de aplicare a unor indici de variaţie a dobânzii contractuale, însă, pe lângă aspectele de alegată netemeinicie pe care le evidenţiază, instanţa supremă constată ca fiind corectă reţinerea instanţei de apel în sensul că argumentele şi explicaţiile cuprinse în motivele de apel nu pot completa clauza a cărei nulitate s-a constatat, în lipsa includerii acestora în contract.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, "sunt considerate clauze abuzive cele care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract".

Aşadar, această clauză care dă posibilitatea băncii să modifice rata dobânzii, în lipsa unor criterii prezentate explicit în contract, este o clauză abuzivă, întrucât nu conţine criterii bine individualizate care să permită consumatorului obişnuit să verifice întrunirea condiţiilor de aplicare a clauzei şi modul de aplicare efectivă a clauzelor de către bancă.

Instanţa supremă reţine că expresa calificare a dobânzii ca fiind variabilă nu este de natură a permite băncii să modifice rata dobânzii decât prin raportare la un mecanism care să fi fost stipulat în contract şi care să conţină criterii clare şi previzibile, astfel încât să permită reclamantei să determine întinderea obligaţiilor asumate.

Or, în baza unei analize pertinente, instanţa de apel a reţinut în mod corect că, modul de calcul al dobânzii variabile avut în vedere la încheierea contractului, deşi prezentat în cuprinsul motivelor de apel, nu se regăseşte în conţinutul contractului de credit, prin urmare, suma totală de rambursat nefiind cunoscută la semnarea convenţiei de credit.

Critica recurentei privind aplicarea greşită a principiului tempus regit actum este nefondată, de vreme ce instanţa a analizat clauza în discuţie în temeiul Legii nr. 193/2000, forma în vigoare la momentul încheierii contractului. Este greşită alegaţia recurentei-pârâte conform căreia, la 2 martie 2007, legea nu impunea includerea unor elemente de cost în conţinutul clauzei privind dobânda variabilă, de vreme ce prevederile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 impuneau precizarea unui motiv întemeiat în contract, pentru modificarea unilaterală a contractului şi, totodată, condiţia informării clientului, care să aibă posibilitatea de a continua sau rezilia imediat contractul.

Or, corect a reţinut instanţa de apel că, raportat la dispoziţiile art. 1 din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu este îndeplinită condiţia prevederii în contract a posibilităţii rezilierii contractului în situaţia în care reclamanta nu este de acord cu noua valoare a dobânzii variabile. Totodată, faţă de apărarea recurentei-pârâte în sensul că reclamanta are posibilitatea de a rezilia contractul oricând prin rambursarea anticipată a creditului, se reţine că cele două noţiuni sunt diametral opuse, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, respectiv rezilierea contractului reprezintă o sancţiune aplicabilă în cazul intervenirii culpei unei părţi în derularea contractului, pe când rambursarea anticipată este o formă de executare a contractului mai înainte de termenul stipulat.

Critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ. de la 1864, va fi înlăturată.

Din analiza deciziei recurate se constată că instanţa de apel a interpretat contractul de credit nr. x din 2 martie 2007 încheiat între părţile în litigiu în limitele art. 969 C. civ., nefiind schimbată natura juridică a acestuia, clauzele fiind analizate aşa cum au fost concepute şi redactate de părţi în acord cu dispoziţiile legale în materie şi nu a fost nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ.

Critica recurentei-pârâte privind neaplicarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, deşi aceste dispoziţii erau incidente în speţă, nu poate fi analizată de către instanţa de recurs, întrucât a fost invocată abia la primul termen de judecată în faţa acestei instanţe, nefiind cuprinsă în motivele de recurs, aşa cum prevede 487 alin. (1) C. proc. civ.. În plus, se constată că această critică nu ar fi putut fi primită deoarece este invocată omisso medio direct în faţa acestei instanţe, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează dobânda variabilă, sunt nefondate.

Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă critică soluţia instanţei de apel cu privire la soluţia de menţinere a caracterului abuziv al clauzelor 6.2 din contractul de credit nr. x din 2 martie 2007 şi 2.13 din actul adiţional din 29.08.2011 la contractul de credit.

Astfel, recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 şi ale Legii nr. 193/2000 în analiza respectivelor clauze.

O.U.G. nr. 50/2010 a intrat în vigoare la 21 iunie 2010, iar primul act adiţional încheiat între părţi, care prevedea eliminarea comisionului de rambursare anticipată, a fost semnat la 30.09.2010.

Potrivit dispoziţiilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, "prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia dispoziţiilor art. 371, ale art. 66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66-71".

Totodată, se reţine că dispoziţiile art. 68 lit. c) din O.U.G. nr. 50/2010 dispun că, "nu se solicită o compensaţie pentru rambursarea anticipată în niciunul dintre următoarele cazuri: c) rambursarea anticipată intervine într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului nu este fixă".

Se constată că, potrivit art. 6.2 din contractul de credit x din 2 martie 2007, "în cazul rambursării integrale/parţiale în avans a creditului acordat, împrumutatul datorează băncii un comision de plată anticipată de 3%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea sumei rambursată în avans şi datorat integral, la data efectuării rambursării", iar dispoziţiile art. 4.1 din contract dispun în sensul că, "pentru creditul acordat, împrumutatul datorează băncii o dobândă curentă revizuibilă (...)".

Prin urmare, întrucât dispoziţiile art. 68 lit. c) din O.U.G. nr. 50/2010 se aplică şi contractelor aflate în curs la momentul intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, iar la 21 iunie 2010 prevederile art. 6.2 din contractul de credit nr. x/02.03.2007 erau în vigoare, în mod corect a menţinut instanţa de apel statuarea instanţei de fond privind caracterul abuziv al acestei clauze care instituie perceperea unui comision de rambursare anticipată în situaţia în care dobânda creditului este variabilă.

Se reţine că, la 29.08.2011, între părţi a intervenit actul adiţional nr. x la contractul de credit nr. x/02.03.2007, prin care părţile au prevăzut la art. 2, faptul că "împrumutatul datorează băncii, pe întreaga perioadă de creditare o dobândă curentă variabilă, ce se acumulează zilnic până la data rambursării integrale a sumelor datorate în baza contractului şi se calculează conform formulei prevăzută la art. 2.1 prin aplicarea ratei dobânzii curente prevăzută la art. 2.2 la soldul sumei totale datorată de împrumutat".

Totodată, potrivit art. 2.13 din actul adiţional din 29.08.2011, "împrumutatul poate să ramburseze parţial/integral creditul în avans dacă notifică băncii intenţia sa în prealabil, în scris (...) Banca va putea da curs cererii de rambursare anticipată numai dacă în contul împrumutatului va exista o sumă de bani cel puţin egală cu suma precizată în cerere la care se adaugă valoarea comisionului de rambursare anticipată".

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, potrivit art. 2 din actul adiţional din 29.08.2011, dobânda curentă este variabilă, ceea ce exclude perceperea comisionului de rambursare anticipată.

Faptul că până la momentul introducerii acţiunii în instanţă, banca nu a perceput efectiv acest comision nu are relevanţă asupra caracterului abuziv al menţinerii acestor clauze în contract.

Totodată, susţinerea recurente-pârâte referitoare la includerea comisionului în obiectul principal al contractului, fiind exclus de la analiza caracterului abuziv nu poate fi reţinută, partea interpretând într-o manieră neadecvată jurisprudenţa CJUE. Dimpotrivă, chiar din hotărârile CJUE invocate de recurentă rezultă că interpretarea dată de Curtea Europeană este în sensul că, de principiu, clauzele ce reglementează comisioanele percepute de instituţia bancară nu fac parte din obiectul principal al contractului.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 49/2018 din 25 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 49/2018 din 25 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, ca fiind nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2020.