CHF loan clauses upheld as suppletive-law exclusions; borrower’s nullity and conversion claims rejected.

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 12.09.2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună constatarea nulităţii absolute a clauzelor cuprinse în art. 4.1, 4.2. teza I, 4.6. teza a II-a şi teza a III-a, 5.9. ultima teză a primei fraze din contractul de credit nr. x/23.11.2007 şi a clauzelor din actele adiţionale la acesta, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii: (i) obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; (ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); (iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; (iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit; obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF - Leu 2,197; obligarea băncii la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 480 din 13.02.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cererea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 2234 din 13 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul reclamantului A..

Recurentul - reclamant A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2234 din 13 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul a susţinut, în esenţă, că raportat la exigenţele deciziei CJUE în cauza C-186/16, analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii nu poate fi menţinută având în vedere că analiza nu respectă nici mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13, aşa cum a fost explicat de CJUE, motiv pentru care se impune casarea hotărârii.

În raport cu decizia CJUE, a arătat recurentul că, clauzele contestate pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, chiar dacă acestea "reflectă" principiul nominalismului monetar, acesta fiind reglementat de norme supletive;pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, chiar dacă intră în sfera noţiunii de "obiect principal al contractului", pentru că nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil; în fine, clauzele sunt abuzive, pentru că au fost inserate în contracte nenegociate şi, contrar cerinţelor bunei-credinţe, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor, dezechilibrul manifestându-se şi în timpul executării contractului.

În continuare, a arătat recurentul că principiul nominalismului are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, aşa cum a arătat CJUE în Decizia din Cauza C-186/16, paragraful 28, presupune îndeplinirea a două condiţii, pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

Interpretând per a contrario excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 rezultă două consecinţe: 1) clauzele contractuale ce reflectă norme supletive, pot face obiectul analizei caracterului abuziv şi 2) clauzele contractuale ce reflectă norme obligatorii, dar care instituie un nivel mai scăzut de protecţie al consumatorilor, pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, în vederea respectării minimului de protecţie instituit de Directivă. In acest sens, instanţa va aplica prioritar Directiva 93/13 şi Tratatul de Funcţionare a UE, aşa cum obligă art. 20 alin. (2) din Constituţie.

A mai arătat recurentul că, în speţă, principiul nominalismului, aşa cum a fost invocat de intimata-pârâtă şi aplicat de către instanţa de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecţie, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv. De altfel, asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului s-a pronunţat inclusiv Curtea Constituţională prin decizia nr. 62/07.02.2017, în care se arată, la paragraful 37, că textul legal are caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens.

Prin urmare, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanţa de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

În ceea ce priveşte redactarea clauzei, a arătat recurentul că, contractul trebuia să expliciteze că, în condiţiile în care împrumutatul are veniturile în RON, lună de lună va trebui să cumpere cantitatea necesară de CHF, pentru a achita ratele, iar în condiţiile aceluiaşi venit în RON, capacitatea sa de a cumpăra lunar CHF şi, deci, de a-şi plăti ratele, depinde exclusiv de fluctuaţiile cursului valutar al CHF, or, clauzele contestate nu respectă aceste cerinţe, pentru că nu expun în mod transparent cum funcţionează acest mecanism de a restitui creditul în CHF, în condiţiile în care împrumutatul înregistrează venituri în RON.

Totodată, a susţinut recurentul că informarea, în faza precontractuală privind consecinţele economice ale condiţiilor contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri precum şi cu privire la efectele economice ale clauzei este de o importanţă fundamentală.

În continuare, a susţinut recurentul că CJUE se referă la obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii, însă asemenea informări şi avertizări nu au fost făcute, iar banca nu a prezentat probe ce ar fi putut răsturna prezumţia legală de neinformare instituită de decizia CJUE.

Atunci când a evaluat îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă, instanţa trebuia să se raporteze la "expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină şi trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare.

În situaţia contractelor de credit acordate în monedă străină, sancţiunea nerespectării obligaţiei de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate. În urmarea acestei sancţiuni, care va face inoperabilă clauza de risc valutar, va fi antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, care se va materializa prin suportarea riscului valutar de către bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de către consumatori în urma nerespectării de către bancă a obligaţiilor precontractuale de informare, consiliere şi avertizare, şi prin stabilizarea obligaţiei consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

A mai susţinut recurentul că a existat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor încă de la încheierea contractului, însă ceea ce trebuie reţinut este faptul că, în contractele comercianţilor cu consumatorii (şi mai ales în contractele de credit), dezechilibrul este prezumat, chestiune în legătură cu care CJUE a hotărât că instanţa naţională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi, prin aceasta, să suplinească dezechilibrul existent între consumator şi vânzător sau furnizor.

Existenţa unui "dezechilibru semnificativ" nu necesită o incidenţă economică semnificativă a costurilor puse în sarcina consumatorului printr-o clauză contractuală în raport cu valoarea operaţiunii în cauză, ci poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat acest consumator, în calitate de parte la contract.

Pentru motivele amplu dezvoltate, recurentul a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin întâmpinarea înregistrată la 18.06.2018, intimata B. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant a solicitat respingerea apărărilor formulate ca neîntemeiate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor, prin încheierea din 16 noiembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Recurentul a depus un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 17 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a respins ca rămase fără obiect cererile de suspendare a judecării cauzei şi de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (1), art. 27 şi art. 521 alin. (3) C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 52/2018 pronunţată de ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; a admis în principiu recursul şi a stabilit termen la data de 4 octombrie 2019, în şedinţă publică.

Prin încheierea din 4 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2234 din 13 decembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, prin rezoluţia din 21 septembrie 2020 s-a acordat termen la 3 februarie 2021, cu citarea părţilor, pentru continuarea judecăţii, termen la care s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Argumentele expuse exhaustiv de recurenţii-reclamanţi în memoriul de recurs, care vizează obligaţia de informare, caracterul nenegociat al clauzelor, lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, inexistenţa bunei-credinţe a băncii la data încheierii contractului de credit, nu pot face obiectul analizei în recurs, de vreme ce soluţia curţii de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condiţiilor statuate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Contractul de credit încheiat între părţi a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elveţieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică principiului nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauzele privind riscul valutar nu pot fi considerate ilicite.

Astfel, contrar susţinerilor recurentului, în mod corect instanţa de apel a constatat că, în speţă, clauzele de risc valutar contestate de reclamant, reprezintă transpunerea principiului nominalismului, consacrat de lege, şi, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestor clauze.

Este esenţial de reţinut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva C., C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Totodată, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, astfel cum se susţine prin motivele de recurs, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Or, clauzele contestate din contract, ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Cu atât mai mult recurentul-reclamant nu poate invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, verificarea din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

În prezenta speţă nu se pune în discuţie suportarea vreunei diferenţe de curs valutar dintre cel valabil la cumpărare şi cel valabil la vânzare, pentru a se face aplicabilitatea jurisprudenţei CJUE (cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt), creditul fiind acordat în CHF, iar obligaţia de a rambursa ratele de credit este stipulată în aceeaşi monedă, situaţie faţă de care nu se pune problema efectuării unei operaţiuni valutare speculative de către bancă în detrimentul împrumutatului.

Recurentul-reclamant mai invocă faptul că riscul valutar este suportat numai de către împrumutat, raportându-se la situaţia intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda naţională.

În situaţia în care ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport de leu, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de bancă.

Având în vedere principiul nominalismului monetar, chiar şi în lipsa acestei clauze contractuale, pârâta-intimată ar fi avut dreptul de a solicita rambursarea creditului în moneda acordată.

Pe de altă parte, faptul că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoaşterea de către aceasta a modului cum va evalua cursul valutar. Aceasta cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

În cauză nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta-intimată avea cunoştinţă că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil faţă de moneda naţională şi a acţionat în consecinţă pentru a-şi procura câştigurile necuvenite.

Obligaţia de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiţii de transparenţă care să-i permită evaluarea consecinţelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiţii de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigenţelor europene şi naţionale. Nu se poate impune băncii în condiţii de responsabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluţiei pe termen lung a cursului CHF-LEU în cadrul obligaţiei generale de informare corectă aparţinând profesionistului deoarece, acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activităţii specifice ce o desfăşoară.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutatul şi-a asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Aşa cum s-a reţinut, normele care reglementează principiului nominalismului monetar sunt dispoziţii supletive, de la care părţile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenţia încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situaţie, ambele părţi asumându-şi riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că nu poate fi admisă cererea formulată de către reclamant prin care s-a solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al francului elveţian la data încheierii contractului.

Potrivit principiului nominalismului, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Prin urmare, efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurentul-reclamant nu are deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reţine ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanţa de apel.

Se constată că ceea ce pretinde recurentul este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

Cât priveşte riscul valutar, acesta ţine efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naţionale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar, dar şi în Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Contractul de credit dedus judecăţii a dat naştere obligaţiei împrumutatului de a restitui suma de bani împrumutată în moneda CHF, conform acordului de voinţă al părţilor şi în conformitate cu dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864. Dată fiind forţa obligatorie a contractului, consacrată de art. 969 alin. (1) din C. civ. de la 1864, instanţa de judecată nu poate dispune modificarea convenţiei de credit cu privire la moneda împrumutului, indiferent de normele edictate de Banca Naţională a României în privinţa regimului valutar. Astfel de norme nu sunt menite a institui cerinţe de validitate a contractelor - caz în care s-ar pune în discuţie exclusiv problema nulităţii, nu şi a modificării contractului de către instanţa de judecată - ci de a asigura monitorizarea şi controlul tranzacţiilor valutare pe teritoriul ţării, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României.

Prin urmare, normele emise de Banca Naţională a României nu pot fi invocate de către recurentul-reclamant în scopul de a obţine modificarea convenţiei încheiate cu banca, în sensul înlocuirii monedei contractului.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), în acord cu jurisprudenţa CJUE, raţionament întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Înalta Curte apreciază că, teoria impreviziunii, invocată de reclamant - care a cunoscut o consacrare jurisprudenţială, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., ale cărui dispoziţii cuprinse în art. 1271 nu se aplică actelor juridice încheiate anterior datei de 01.10.2011, în temeiul art. 3 şi art. 102 din Legea nr. 71/2011 - nu este incidentă în speţă.

Astfel, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2234 din 13 decembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2234 din 13 decembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2021.