Currency risk clauses and bank commissions in CHF mortgages: exclusion from consumer protection control as reflecting domestic monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.A. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate:

Pentru Contractul de credit nr. x/27.09.2007:

a) Nulitatea absolută a clauzelor 4.1, 4.3, 5.1, 5.3 şi 5.4;

b) Nulitatea absolută a clauzei 6.1 şi obligarea pârâtei la restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare, la care se aplică dobânda legală de la data achitării si pana la data restituirii integrale a debitului de către pârâtă;

c) Nulitatea absolută a clauzei 6.3 şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de administrare, la care se aplică dobânda legală de la data achitării si pana la data restituirii integrale a debitului de către pârâtă.

Pentru Contractul de credit nr. x/18.03.2008:

a) Nulitatea absolută a clauzelor 5.1, 5.2 şi 5.3;

b) Nulitatea absolută a clauzei prevăzute la 6.1 şi obligarea pârâtei la restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare, la care se aplică dobânda legală de la data achitării si pana la data restituirii integrale a debitului de către pârâtă;

c) Nulitatea absolută a clauzei prevăzute la 6.3 şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de administrare, la care se aplică dobânda legală de la data achitării si pana la data restituirii integrale a debitului de către pârâtă.

Pentru Contractul de credit nr. x/23.07.2008:

a) Nulitatea absolută a clauzei prevăzute la 3.12 şi obligarea pârâtei la restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare, la care se aplică dobânda legală de la data achitării si pana la data restituirii integrale a debitului de către pârâtă;

b) Nulitatea absolută a clauzei prevăzute la 3.14 şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de administrare, la care se aplică dobânda legală de la data achitării si pana la data restituirii integrale a debitului de către pârâtă;

c) Nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la 4.1, 4.5 şi 4.6.

şi să se dispună:

a) îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plaţilor în temeiul contractelor de credit menţionate, la valoarea de la momentul semnării contractelor, respectiv calcularea şi plata ratelor şi a tuturor rambursărilor la valoarea în RON a francului elveţian de la data semnării contractelor pe întreaga perioada de valabilitate a acestora;

b) obligarea pârâtei la emiterea unor noi grafice de rambursare care să prevadă restituirea creditelor în RON, conversia sumei creditelor din CHF în RON făcându-se la cursul CHF- LEU de la data semnării contractelor;

c) restituirea tuturor sumelor plătite în plus rezultate din diferenţa de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plaţi si cursul valabil la data semnării contractului, sume la care să se adauge dobânda legala calculata de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea debitului de către pârâtă.

Pentru stabilirea competenţei materiale a instanţei de judecată reclamanta a precizat valoarea cererii de chemare in judecată, la suma de 256.061,93 RON.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 289/2004; Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice; Directiva 2008/48/CE; Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992; art. 27 Iit. b, art. 45. art. 47, art. 48 din Legea nr. 296/2004.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 311/2017 din 01 februarie 2017, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 339/A din 13 februarie 2018 a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 311 din 01.02.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a schimbat sentinţa apelată în sensul că a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei cuprinse la art. 4.3 teza a II-a din contractual de credit x/27.09.2007; a respins în rest cererea reclamantei ca nefondată şi a admis în parte cererea apelantei-reclamante de cheltuieli de judecată şi a obligat intimata-pârâtă la plata sumei de 1000 RON, cu acest titlu, fond şi apel.

Împotriva deciziei civile nr. 339/A din 13 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă reclamanta A. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Recurenta- reclamantă consideră că instanţa de apel, la filele x din hotărârea recurată, a apreciat şi motivat în mod greşit aplicarea principiului nominalismului, critică încadrată în pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Totodată, susţine că există motive contradictorii în sensul ca acţiunea este întemeiată pe Legea nr. 193/2000, ori menţinerea faptului că s-ar aplica pe de o parte dispoziţiile Legii nr. 193/2000, dar şi principiul nominalismului, reprezintă o contradicţie din punct de vedere juridic.

Recurenta face referire la considerentele reţinute de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C186/16 Andriciuc vs C. şi arată că, în ceea ce priveşte posibilitatea ca instanţele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce ţin de caracterul adecvat al preţului există o practică constantă atât a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi a CJUE, cu privire la faptul că o instanţă poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al preţului sau al renumeraţiei, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil.

Susţine că instanţa de apel a concluzionat, în mod greşit, că este clară şi inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înţelegere nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, în domeniul protecţiei consumatorilor lucrurile stând altfel.

Recurenta-reclamantă învederează faptul că instanţa de apel nu a făcut o analiză asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzei de la art. 2.4 în ce priveşte consecinţele economice ale acesteia, din vedere al producerii unui dezechilibru, vădit şi semnificativ, între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, situaţie ce pune în discuţie buna-credinţă a băncii la încheierea acestui contract, în ce priveşte clauza respectivă.

În ceea ce priveşte comisionul de procesare, recurenta arată că acesta nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată, care pe lângă faptul că lezează interesul economic al recurentei, aduce atingere şi mediului concurenţial bancar prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision.

De asemenea, văzând dispoziţiile imperative ale O.U.G. nr. 50/2010, dar şi valoarea colosală a comisionului de administrare consideră că se impune constatarea ca abuzivă şi nulă absolut a clauzei ce impune comisionul din creditul acordat şi prevăzut în contractele de credit. Raportat la dispoziţiile în materia legislaţiei creditelor de consum, comisionul de acordare nu este regăsit în această reglementare, dar în acelaşi timp conduce la deterioarea echilibrului contractual, fiind o clauză abuzivă în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 şi art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992.

Recurenta mai arată faptul că, şi în ceea ce priveşte comisionul de administrare în mod eronat instanţa de apel a considerat că nu s-a creat un dezechilibru în detrimentrul consumatoarei, reclamanta cunoscând şi fiind de acord cu plata acestui comision încă din cuprinsul cererii de creditare.

Conform clauzei care reglementează acest comision, recurenta a fost obligată pe lângă rata lunară compusă dintr-o dobândă calculată în mod abuziv şi la plata unui comision de administrare lunar, care nu a fost negociat, reprezentat de o dobândă mascată prin disimularea unei părţi a dobânzii sub o formă de inducere în eroare a clienţilor prin prezentarea unei dobânzi mai mici, când, în esenţă, dobânda DAE era cu mult mai mare prin această modalitate de procurare a unui avantaj prin aplicarea unui comision injust.

Intimata-pârâtă B. S.A. prin întâmpinarea depusă la dosar a invocat inadmisibilitatea recursului în raport de dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 22 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 339/A din 13 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, stabilindu-se termen la 17 mai 2019, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 17 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 339/A din 13 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, prin rezoluţia din 21 septembrie 2020 s-a acordat termen la 3 februarie 2021, cu citarea părţilor, pentru continuarea judecăţii, termen la care s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale de motivare a hotărârii judecătoreşti.

Analizând decizia atacată, instanţa supremă constată că hotărârea recurată întruneşte condiţiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a evocat şi aplicat în cauza dedusă judecăţii textele de lege şi actele normative care au stat la baza adoptării soluţiei sale, prezentând raţionamentul-logico juridic prin care a cercetat motivele de apel pretins nemotivate.

Astfel, sub un prim aspect, recurenta a arătat că hotărârea recurată este motivată greşit pe principiul nominalismului şi cuprinde motive contradictorii întrucât, deşi acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii speciale nr. 193/2000, instanţa a reţinut aplicarea principiului nominalismului care ar fi incident doar în cazul unei acţiuni întemeiate pe răspunderea civilă contractuală.

Se constată, contrar opiniei recurentei, că instanţa de apel a cercetat criticile apelantei din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, reţinând că aceste clauze contractuale care prevăd rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat transpun o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 C. civ. de la 1864, care consacră principiul nominalismului monetar. În atare context, a reţinut instanţa de apel că, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauzele contractuale care prevăd obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu pot forma obiectul cenzurii instanţei de judecată şi, prin urmare, a apreciat că sunt lipsite de relevanţă argumentele apelantei-reclamante referitoare la nerespectarea de către intimata-pârâtă a obligaţiei de informare a consumatorilor, aceasta fiind legată de caracterul clar şi inteligibil al clauzelor, la fel cum a apreciat că nu se mai justifică nici analizarea existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ori a cerinţei de bună-credinţă.

În analiza efectuată, instanţa de apel a reţinut prioritară stabilirea compatibilităţii obiectului cererii de chemare în judecată cu dispoziţiile legale aplicabile având în vedere că în contract s-a specificat în mod clar obligaţia reclamantei de plată a ratelor în moneda CHF, stipulându-se inclusiv deschiderea unui cont bancar în această valută, utilizat atât pentru efectuarea viramentului sumei împrumutate, cât şi pentru restituirea acesteia, împreună cu accesoriile.

Soluţia dată de instanţa de apel în calea de atac ordinară, de reformare, devolutivă a apelului este justificată în motivarea deciziei, iar faptul că recurenta nu este mulţumită de argumentele reţinute de instanţa de apel, nu conduce la concluzia că hotărârea astfel criticată este susceptibilă de a fi casată.

În concluzie, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a prezentat, într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept soluţia adoptată, fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din perspectiva reţinerii în cauză a aplicabilităţii dispoziţiei legale care consacră principiul nominalismului, sunt nefondate şi criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce vizează faptul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000, în sensul că nu a analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate.

Contractele de credit în discuţie, ale căror clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, au fost încheiate în anii 2007-2008, fiind guvernate, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 193/2000 şi O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este suspus prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acţiunea promovată, recurenta-reclamantă a solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv al clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de-al treisprezecelea considerent al Directivei nr. 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva D. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, din domeniul de aplicare al aceste directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. sus-arătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurentă clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurentă deciziei atacate, cu privire la clauzele de risc valutar, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credinţe) a lipsei informării şi a caracterului clar şi inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

În prezenta speţă nu se pune în discuţie suportarea vreunei diferenţe de curs valutar dintre cel valabil la cumpărare şi cel valabil la vânzare, pentru a se face aplicabilitatea jurisprudenţei CJUE (cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt), creditul fiind acordat în CHF, iar obligaţia de a rambursa ratele de credit este stipulată în aceeaşi monedă, situaţie faţă de care nu se pune problema efectuării unei operaţiuni valutare speculative de către bancă în detrimentul împrumutatului.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel care a menţinut hotărârea instanţei de fond, în ceea ce priveşte respingerea capetelor de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale inserate la art. 6.1/3.12 privind comisionul de procesare şi la art. 6.3/3.14 privind comisionul de administrare din contracte, decizia atacată este legală.

Din perspectiva art. 1 lit. b) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

Curtea a analizat îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a apreciat că prevederile contractuale referitoare la comisionul de procesare şi cel de administrare nu au produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Condiţiile cerute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 dar şi de Directiva 93/13/CE pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale sunt: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, clauza prin ea însăşi sau împreună cu alte clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorului şi contrar cerinţei de bună credinţă ce revine profesionistului.

Prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de procesare şi cel de administrare credit şi a reţinut că acestea au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei, şi că reclamanta a fost în măsură să prevadă, de la data încheierii contractelor de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea comisionului de administrare, respectiv a comisionului de procesare.

De asemenea, s-a reţinut că operaţiunile legate de procesarea cererii de acordare credit au fost desfăşurate de bancă, iar în ceea ce priveşte comisionul de administrare contraprestaţia rezultă atât din denumirea comisionului, cât şi din precizarea scopului perceperii sale. Obligaţia de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligaţia de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziţie a creditului şi folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operaţiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare.

Cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 nu este incident în cauză, având în vedere că reglementarea este ulterioară încheierii contractelor de credit de către recurenta-reclamantă.

În ceea ce priveşte pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, este de subliniat că instanţa de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părţi reprezintă numai una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă şi îndeplinirea celorlalte două condiţii, în mod cumulativ. Or, în cauză nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzelor care reglementează comisionul de procesare şi comisionul de administrare, nu pot fi primite.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 339/A din 13 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 339/A din 13 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2021.