Insurance Liability in Traffic Accidents: Forced Intervener Status, Moral Damages Quantum, and Passive Standing Under Delictual Basis

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 18 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. S.A. şi D., au solicitat obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 166.545 RON, reprezentând despăgubiri materiale, 837 RON/lună pierdere de venit şi 4.358 RON/lună reprezentând prestaţie periodică, până la încetarea stării de nevoie. Au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei în echivalent euro, de 3.500.000 euro, reprezentând despăgubiri morale, respectiv 3.000.000 euro pentru A. şi 500.000 euro pentru B., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2741 din 12 octombrie 2017, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în sensul obligării pârâtei C. S.A. să plătească reclamantei A. suma de 16.325,01 RON, reprezentând daune materiale, suma de 837 de RON, lunar, reprezentând prestaţie periodică pentru pierderea câştigului din muncă, începând cu 1 ianuarie 2016 şi până la încetarea stării de nevoie şi a sumei de 1.500.000 euro, echivalent în RON la data plăţii efective, reprezentând daune morale. A respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A. şi B., pârâta C. S.A. şi intervenientul forţat D.. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 752/A din 23 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi A., B., de apelanta-pârâtă C. S.A. şi de apelantul-intervenient D.; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a înlăturat obligaţia apelantei-pârâte C. S.A. de plată a despăgubirii în cuantum de 16.325,01 RON, reprezentând daune materiale şi de plată a sumei de 837 RON, reprezentând prestaţie periodică pentru pierderea câştigului din muncă şi a obligat apelanta-pârâta la plata sumei de 4.358 RON, cu titlu de prestaţie periodică lunară până la încetarea stării de nevoie; a păstrat în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A.

Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că au fost încălcate prevederile art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014 şi că societatea de asigurare nu a respectat termenul prevăzut de lege, motiv pentru care aceasta trebuia obligată la plata întregii despăgubiri.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Autoarea căii de atac susţine că prin hotărârea recurată, instanţa de apel a schimbat cadrul procesual stabilit de reclamanţi în faţa primei instanţe întrucât l-a transformat pe pârâtul D. în intervenient forţat, fără a pune acest aspect în discuţia părţilor. Se arată că astfel au fost încălcate principiile contradictorialităţii (art. 14 C. proc. civ.), disponibilităţii (art. 9 alin. (2) C. proc. civ.), al dreptului la apărare (art. 13 C. proc. civ. şi art. 24 Constituţie), al egalităţii armelor (art. 6 par. 1 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) şi al dreptului la un proces echitabil (art. 6 C. proc. civ. şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) şi dispoziţiile art. 78 alin. (3) şi (4) C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs se dezvoltă şi critici referitoare la nemotivarea deciziei recurate, arătându-se că instanţa de apel fie nu a stabilit corect situaţia de fapt, fie a reţinut motive contradictorii. În opinia recurentei-pârâte, curtea de apel nu a motivat soluţia pronunţată în privinţa stabilirii cuantumului daunelor morale deoarece nu a ţinut cont de aspectele de fapt, nu a apreciat corect probatoriul şi nu a avut în vedere jurisprudenţa în materie. Se consideră a fi străine de cauză argumentele în temeiul cărora instanţa de apel a acordat reclamantei o prestaţie periodică şi a dispus plata cheltuielilor de spitalizare.

În susţinerea motivului de nelegalitate referitor la încălcarea sau aplicarea greşită a normei de drept material se menţionează că judecătorul a interpretat eronat textele de lege şi nu a dat prioritate normei speciale în raport cu cea generală. Se arată că nu au fost respectate dispoziţiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul nr. 14/2011 şi ale art. 50 alin. (1) din Norma nr. 23/2014, nefiind respectate criteriile jurisprudenţiale în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale. Recurenta-pârâtă apreciază că despăgubirea acordată a fost cuantificată exclusiv în temeiul aprecierilor subiective ale curţii de apel, fără a ţine seama de faptul că această despăgubire nu trebuie să constituie o sursă de îmbogăţire fără justă cauză pentru reclamanţi. Mai artă că despăgubirea acordată este nerezonabil de mare.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă, legată atât de aplicarea normelor de drept material, cât şi de aplicarea normelor de drept procesual, care ar atrage atât incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., este aceea că, deşi acţiunea reclamanţilor este întemeiată pe răspundere civilă delictuală, iar o astfel de răspundere nu poate privi decât pe conducătorul auto (chemat în judecată drept pârât), temeiul juridic pe care putea fi chemat în cauză asigurătorul este răspunderea civilă contractuală, recurenta-pârâtă neavând calitate procesuală pasivă în cererea de răspundere civilă delictuală în baza căreia este şi motivată sentinţa primei instanţe.

În opinia recurentei-pârâte, această excepţie, fiind o excepţie de fond, absolută şi peremptorie, poate fi invocată în orice stadiu al pricinii, chiar direct în recurs, potrivit art. 248 C. proc. civ., iar în temeiul art. 22 alin. (4) din acelaşi cod, instanţa trebuia să pună în discuţia contradictorie a părţilor această excepţie. Deşi constituia motiv de apel de ordine publică, instanţa de apel a trecut însă peste această chestiune şi a motivat soluţia în temeiul răspunderii civile contractuale, ceea ce echivalează cu schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată direct în apel, din chiar iniţiativa instanţei, cu încălcarea art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenţii-reclamanţi ca nefondat.

Pe baza cererilor de recurs, a întâmpinărilor depuse şi a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că recursul formulat de recurenţii-reclamanţi este nul, iar recursul formulat de recurenta-pârâtă este admisibil în principiu.

Prin încheierea de şedinţă din 13 mai 2020 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenţii-reclamanţi au depus punct de vedere cu privire la raport prin care au arătat că recursul lor este admisibil, iar recursul formulat de recurenta-pârâtă este nefondat.

Prin decizia nr. 1142 din 24 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a anulat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 752/A din 23 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Va civilă, şi a disjuns recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii, acordând termen la 24 iunie 2020, în complet de filtru.

Prin încheierea de şedinţă din 24 iunie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2020, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 752/A din 23 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi s-a fixat termen pentru judecarea recursului la 4 noiembrie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Conform prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Din perspectiva acestui motiv de recurs, autoarea căii de atac a susţinut, în esenţă, că prin decizia recurată, instanţa a schimbat direct în apel cadrul procesual stabilit de reclamanţi în faţa primei instanţe deoarece l-a transformat pe pârâtul D. în intervenient fără a pune acest aspect în discuţia părţilor şi că astfel au fost încălcate, între altele, principiul disponibilităţii, al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.

Aceste critici nu pot fi primite. Prevederile legale invocate mai sus se coroborează cu dispoziţiile art. 174 şi urm. C. proc. civ., care reglementează nulitatea actelor de procedură. Din perspectiva cerinţelor impuse de aceste dispoziţii, nulitatea ca sancţiune procedurală se impune a fi analizată în corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa le-a îndeplinit pe parcursul procesului.

Art. 175 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia."

Modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să soluţioneze apelurile prin raportare la prevederile art. 78 alin. (1) teza I C. proc. civ. coroborat cu art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România nu îi creează recurentei-pârâte vătămarea prevăzută de legiuitor pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Curtea de apel a reţinut în mod corect că terţul intervenient forţat nu este asimilat unui pârât deoarece acesta nu a fost obligat la plata de despăgubiri în favoarea reclamanţilor, iar dispoziţiile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 prevăd în mod expres că drepturile persoanelor păgubite prin accidente de circulaţie se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi. Mai mult decât atât, intervenientul forţat nu a formulat recurs pentru a argumenta dacă pronunţarea deciziei în contradictoriu cu acesta în calitatea reţinută de instanţa de apel, şi nu în cea de pârât, îl prejudiciază în vreun fel.

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate sunt nefondate deoarece susţinerile recurentei-pârâte referitoare la inexistenţa motivării sau la motivarea contradictorie sunt formale şi exprimă nemulţumirea acestora faţă de modul în care curtea de apel a analizat cererile părţilor şi a stabilit situaţia de fapt prin raportate la jurisprudenţa depusă de părţi şi la consecinţele accidentului asupra vieţii şi sănătăţii victimei şi asupra familiei acesteia. Alegaţiile prin care se arată că instanţa de apel nu a ţinut seama de jurisprudenţa în materie nu pot fi cenzurate prin raportare la dispoziţiile cazului de casare invocat, neînscriindu-se în niciuna din tezele acestui text de lege.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care reflectă o analiză proprie suficientă a motivelor deduse judecăţii, cu respectarea prevederilor legale incidente şi pe baza unui raţionament ce determină în mod logic soluţia din dispozitiv, respectând astfel cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Din perspectiva acestui motiv de recurs, se invocă încălcarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul nr. 14/2011 şi ale art. 50 alin. (1) din Norma CSA nr. 23/2014. Recurenta-pârâtă apreciază că valoarea despăgubirilor morale este prea mare şi că ar constitui o sursă de îmbogăţire fără justă cauză pentru recurenţii-reclamanţi.

Criticile sunt nefondate. Conform acestor dispoziţii legale, în caz de vătămare corporală a victimei accidentului rutier, daunele morale cuvenite celor îndreptăţiţi se stabilesc în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România, iar prejudiciul trebuie reparat integral. Instanţa de apel a stabilit, cu argumente pertinente, că sumele acordate de instanţa de fond cu titlu de daune morale respectă criteriul jurisprudenţial, instanţa de apel având plenitudinea de apreciere asupra incidenţei hotărârilor judecătoreşti în analiza acestui tip de despăgubire. Criticile recurentei-pârâte legate de cuantumul despăgubirii raportat la situaţia de fapt din speţă aduc în discuţie aspecte de netemeinicie (starea victimei, modul său de relaţionare cu membrii familiei) care nu pot fi cenzurate în calea de atac a recursului.

Instanţa de recurs va înlătura şi argumentele invocate de autoarea căii de atac referitoare la greşita aplicare a legii în stabilirea prejudiciului material apreciind că instanţa de apel a procedat corect atunci când a stabilit că victima accidentului are dreptul şi la acoperirea prejudiciului patrimonial pe care îl suferă în mod neîndoielnic şi că ceea ce interesează este nivelul rezonabil al cheltuielilor care ar fi suportate pentru recuperarea victimei. Aspectele legate de cuantumul şi de modul de dovedire al acestor cheltuieli exced analizei instanţei de recurs.

Nici criticile prin care se arată că instanţa de apel a schimbat cauza cererii de chemare în judecată nu justifică reformarea deciziei atacate. Instanţa supremă constată că recurenta-pârâtă nu dezvoltă argumente pertinente în susţinerea acestor critici în sensul că nu demonstrează, prin raportare la un text de lege, de ce este greşit modul de soluţionare al litigiului în temeiul răspunderii civile delictuale, iar excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată cu titlu de excepţie de fond absolută este nemotivată.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 752/A din 23 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 752/A din 23 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 noiembrie 2020.