Borrowers' challenge to CHF loan currency risk clauses rejected under Directive 93/13 exclusion; appeal dismissed, lower rulings upheld

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 15.10.2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., au solicitat următoarele:

I. Constatarea nulităţii absolute a clauzelor din secţiunea nr. 6) alin. (1) teza I din Condiţiile speciale şi din secţiunea nr. 1) referitoare la definiţia Riscului Valutar, secţiunea nr. 4 pct. 4.1., 4.2 şi 4.5, secţiunea nr. 7 pct. 7.1 lit. p) din Condiţiile generale ale contractului de credit nr. x/15.04.2008, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii:

(i) obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit;

(ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare;

(iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit;

II. Obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- LEU din acea zi.

III. Obligarea băncii la achitarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1498 din 10 martie 2016, Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii A. şi B..

Prin decizia civilă nr. 693A/2018 din 4 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a respins apelul formulat de apelanţii A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 1498/10.03.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata S.C. C. S.A.

Împotriva deciziei civile nr. 693A/2018 din 4 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs.

Recurenţii-reclamanţi solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, pentru motivele de casare prevăzute de pct. 5, 6 şi 8 ale art. 488 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi susţin, în esenţă, că instanţa de apel nu a analizat toate motivele de nulitate invocate, încălcând normele de procedură privind conţinutul hotărârii, astfel cum acesta este reglementat de art. 425 C. proc. civ., fără a arăta motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Totodată, arată că, în lipsa analizării tuturor cauzelor de nulitate, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ceea ce atrage incidenţa pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor încadrate în pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenţii reclamanţi arată că hotărârea este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, ceea ce în materie procedurală se traduce printr-o încălcare şi aplicare greşită a normelor de drept material.

În ceea ce priveşte aplicarea deciziei C.J.U.E. din Cauza C-186/16, recurenţii-reclamanţi arată că, pe lângă răspunsurile extrem de clare la întrebările preliminare cu care a fost sesizată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a indicat şi mecanismul pe care trebuie să-l aplice judecătorul naţional atunci când acesta este sesizat cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze, precum cele din prezentul litigiu.

În opinia recurenţilor, analiza efectuată de instanţa de apel nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, în raport de hotărârea C.J.U.E. în cauza C-186/16, motiv pentru care apreciază că se impune casarea hotărârii.

Astfel, potrivit recurenţilor, caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, chiar dacă acestea reflectă principiul nominalismului monetar, acesta fiind reglementat de norme supletive, chiar dacă intră în sfera noţiunii de "obiect principal al contractului", pentru că nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil. Clauzele sunt abuzive, potrivit recurentului-reclamant, şi pentru că au fost inserate în contracte nenegociate şi, contrar cerinţelor bunei-credinţe, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor, dezechilibrul manifestându-se şi în timpul executării contractului.

Principiul nominalismului, astfel cum susţin recurenţii, are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În aceste condiţii, consideră că revenea instanţei de apel obligaţia să aplice excepţia în discuţie aşa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 şi interpretată de C.J.U.E. în cauza C-186/16, dar şi în raport de art. 20 alin. (2) din Constituţie.

Recurenţii-reclamanţi arată că excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, aşa cum a arătat C.J.U.E. în decizia din cauza C-186/16, paragraful 28, presupune îndeplinirea a două condiţii: clauza contractuală să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

Susţin că, dată fiind competenţa partajată între Uniune şi statele membre în materia protecţiei consumatorilor, potrivit art. 2 alin. (2) din T.F.U.E.:

"(...) statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu (...)", însă, aşa cum arată art. 169, normele obligatorii din dreptul naţional în materia protecţiei consumatorului, trebuie să fie în mod obligatoriu mai stricte, adică să instituie un nivel de protecţie mai mare a consumatorului (sau măcar să respecte minimul stabilit prin directivă).

Astfel, arată că instanţa trebuie să aplice prioritar Directiva 93/13 şi Tratatul de Funcţionare al Uniunii Europene, aşa cum obligă art. 20 alin. (2) din Constituţie şi că, în cazul de faţă, principiul nominalismului, aşa cum a fost invocat de intimata-pârâtă şi aplicat de către instanţa de apel, nu este instituit de norme obligatorii şi nici nu respectă minimul de protecţie, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Recurenţii-reclamanţi mai arată că, asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului, s-a pronunţat inclusiv Curtea Constituţională prin decizia nr. 62/07.02.2017, în care se arată, la paragraful 37, că textul legal are caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens.

Prin urmare, în opinia recurenţior-reclamanţi, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanţa de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte că nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din directivă.

Clauzele contestate, astfel cum susţin recurenţii, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Totodată, arată că instanţa trebuia să verifice dacă respectivele clauze intră în sfera noţiunilor de "obiect principal al contractului" şi "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

O astfel de analiză, astfel cum susţin recurenţii, este în acest moment superfluă, raportat la aspectele arătate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la paragrafele 37, 41 şi 43 din decizia dată în speţa Andriciuc.

Aşadar, recurenţii arată că instanţa de apel a constatat în mod greşit că sunt redactate în mod clar şi inteligibil clauzele contestate.

Recurenţii-reclamanţi consideră că informarea consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei este esenţială şi că banca are, în raport de consumator, avantajul asimetriei informaţionale, iar raporturile juridice inegale, de putere, dintre bancă şi consumator îl fac pe acesta să fie dependent informaţional de bancă. În acest sens, recurenţii-reclamanţi arată că oferta de a contracta, precum şi contractul în sine, sunt preformulate, consumatorul neavând altă posibilitate decât să adere fără rezerve la oferta comerciantului de a contracta, ceea ce înseamnă că trebuie să se bazeze pe informaţiile oferite de bancă pentru a-şi forma un consimţământ în cunoştinţă de cauză şi că lipsa sau disimularea informaţiei determină vicierea sau lipsa totală a consimţământului.

Totodată, recurenţii arată că băncii îi revenea obligaţia de a avertiza consumatorii cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele acestora, operând o prezumţie de neinformare în favoarea consumatorului, care nu a fost răsturnată de către bancă prin prezentarea de probe.

Orice bancă vânzătoare de produse de creditare are, potrivit recurentului-reclamant, obligaţia să includă în caracteristicile creditului şi avertizarea asupra riscului valutar, în raport de dispoziţiile art. 15 şi, respectiv, art. 48 din Codul consumului, iar faţă de art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 363/2007, orice informaţie esenţială disimulată sau reţinută de comerciant la momentul punerii pe piaţă a unui produs sau serviciu poate fi considerată o practică înşelătoare, sever sancţionată, conform aceleiaşi legi.

Recurenţii-reclamanţi fac trimitere şi la Directiva creditelor imobiliare, 2014/17/UE, în ceea ce priveşte obligaţia de avertizare cu privire la impactul potenţial al fluctuaţiilor cursului valutar în cazul creditării în moneda străină.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenţii nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor, prin încheierea din 10 octombrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Recurenţii au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 22 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen la data de 17 mai 2019, în şedinţă publică.

Prin încheierea din 17 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 693A/2018 din 4 aprilie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, prin rezoluţia din 21 septembrie 2020 s-a acordat termen la 3 februarie 2021, cu citarea părţilor, pentru continuarea judecăţii, termen la care s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile recurenţilor subsumate motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ. şi nemotivarea hotărârii, vor fi înlăturate ca fiind nefondate.

În speţă, prin cererea de recurs s-a susţinut că instanţa nu a analizat toate motivele de nulitate a clauzelor a căror anulare s-a solicitat şi nu a arătat motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au respins cererile părţilor.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar, explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Se reţine, totodată, că, potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care şi-au întemeiat cererile, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Prin urmare, motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Analizând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a reţinut că, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ. ca unic temei al apelului, motiv pentru care s-a pronunţat, în fond, numai pe baza motivelor, mijloacelor de apărare şi probelor invocate la prima instanţă.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că hotărârea recurată întruneşte condiţiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a evocat şi aplicat în cauza dedusă judecăţii textele de lege şi actele normative care au stat la baza adoptării soluţiei sale şi a analizat toate motivele de nulitate a clauzelor invocate.

Soluţia dată de instanţa de apel în calea de atac ordinară, de reformare, devolutivă a apelului este justificată în motivarea deciziei, iar faptul că recurenţii nu sunt mulţumiţi de argumentele reţinute de instanţa de apel, nu conduce la concluzia că hotărârea astfel criticată este susceptibilă de a fi casată.

În concluzie, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a prezentat, într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept soluţia adoptată, fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Argumentele expuse exhaustiv de recurenţii-reclamanţi în memoriul de recurs, care vizează obligaţia de informare, caracterul nenegociat al clauzelor, lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, inexistenţa bunei-credinţe a băncii la data încheierii contractului de credit, nu pot face obiectul analizei în recurs, de vreme ce soluţia curţii de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condiţiilor statuate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Nici criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la exceptarea clauzei de risc valutar de la analiza caracterului abuziv nu pot fi reţinute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva C. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Raportat la aceste considerente, instanţa supremă apreciază că instanţa de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv şi care se aplică, astfel cum a reţinut Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecăţii în absenţa unui acord diferit al părţilor în această privinţă.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reţinut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF - reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864. Potrivit art. 1578 alin. (1) din C. civ. din 1864, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

De asemenea, trebuie notat că părţile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recurenţii-reclamanţi au reluat criticile expuse în apel cu privire la produsele defectuoase sau toxice, transformarea contractului în unul aleatoriu, încălcarea dispoziţiilor din Codul consumului, a Legii nr. 363/2007, precum şi a Regulamentului B.N.R. nr. 17/2012 şi nr. 24/2011, acestea nereprezentând aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurentul-reclamant tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 693A/2018 din 4 aprilie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 693A/2018 din 4 aprilie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2021.