Insurance subrogation as delictual action subject to general three-year limitation rather than six-month hidden defect period

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 15 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. şi C. S.A., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 7.240.391,76 RON cu titlu de despăgubiri, a dobânzii legale penalizatoare raportată la debitul de 7.240.391,76 RON, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 14 decembrie 2016, şi până la momentul achitării integrale a debitului, conform prevederilor O.G. nr. 13/2011, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, între altele, pe dispoziţiile art. 1707, art. 1712, art. 1879 şi art. 2210 C. civ.

Pârâtele B. S.A. şi C. S.A. au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti şi declinarea soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin cererea modificatoare formulată la 10 aprilie 2017, reclamanta a precizat art. 1349 şi urm. C. civ. ca temei de drept, solicitând obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor în temeiul răspunderii civile delictuale şi a mărit valoarea obiectului cererii cu suma de 658.217,45 RON, reprezentând diferenţe despăgubire, precum şi dobânda legală penalizatoare.

Pârâtele B. S.A. şi C. S.A. au depus întâmpinare faţă de cererea de chemare în judecată modificată prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată modificate şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 2385 din 19 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, secţia Civilă.

Prin încheierea de şedinţă din 2 octombrie 2017, Tribunalul Argeş, secţia Civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin încheierea de şedinţă din 2 aprilie 2018, Tribunalul Argeş, secţia Civilă a amânat pronunţarea la 16 aprilie 2018.

Prin sentinţa civilă nr. 145/2018 din 16 aprilie 2018, Tribunalul Argeş, secţia Civilă a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, a obligat pârâtele să plătească reclamantei, în solidar, suma de 7.898.609,21 RON, cu titlu de despăgubiri, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume începând de la 14 decembrie 2016 şi până la momentul achitării integrale. Totodată, a obligat pârâtele să achite în solidar reclamantei suma de 88.722,92 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, diminuate.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierilor de şedinţă din 2 octombrie 2017 şi din 2 aprilie 2018 au declarat apel pârâtele.

Prin încheierea de şedinţă din 3 decembrie 2018, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a amânat pronunţarea asupra cauzei la 17 decembrie 2018, în vederea depunerii de concluzii scrise.

Prin decizia nr. 808/A-C din 17 decembrie 2018, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtele S.C. C. S.A. şi S.C. B. S.A., împotriva încheierilor de şedinţă din 2 octombrie 2017 şi 2 aprilie 2018 şi a sentinţei nr. 145 din 16 aprilie 2018.

Împotriva aceste decizii şi a încheierii de şedinţă din 3 decembrie 2018 au declarat recurs pârâtele S.C. C. S.A. şi S.C. B. S.A., solicitând admiterea căii de atac formulate, casarea deciziei recurate şi a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Argeş.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recursul declarat împotriva încheierii recurate este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurentele-pârâte invocând că respingerea cererii de întocmire a unui nou raport de expertiză şi de încuviinţare a probei testimoniale este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 7 alin. (2), art. 13, art. 16, art. 22 alin. (2), art. 476 alin. (1) şi art. 479 C. proc. civ., precum şi cu încălcarea art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul părţii la un proces echitabil.

În ceea ce priveşte nelegalitatea deciziei instanţei de apel şi a sentinţei, recurentele-pârâte arată că au fost aplicate greşit dispoziţiile legale şi clauzele contractuale privind subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului şi implicit efectele juridice ale acesteia, astfel cum sunt reglementate de dispoziţiile art. 2210 C. civ., coroborate cu prevederile art. 1350 alin. (3), cu art. 1593 şi cu art. 1596 -1597 C. civ. şi de clauza 14 din Poliţa de asigurare. Autoarele căii de atac susţin că intimata-pârâtă putea exercita împotriva recurentelor-pârâte numai o acţiune în temeiul răspunderii civile contractuale pentru că acesta este temeiul în baza căruia asiguratul, în drepturile căruia s-a subrogat societatea de asigurare, le-ar fi putut chema în judecată pe recurentele-pârâte şi pentru că intimata-pârâtă nu poate opta între răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1350 alin. (3) C. civ.

Recurentele-pârâte invocă, de asemenea, că soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune încalcă dispoziţiile art. 5 şi art. 11 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. De altfel, instanţa de apel a considerat în mod eronat că în speţă sunt incidente dispoziţiile C. civ. privind prescripţia dreptului la acţiune al asigurătorului.

Totodată, recurentele-pârâte invocă faptul că s-a reţinut în mod eronat incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 1382 - 1383 din C. civ., în condiţiile în care instanţa nu a stabilit în sarcina pârâtelor săvârşirea unei fapte ilicite prejudiciabile unice. Dimpotrivă, situaţia de fapt reţinută presupune săvârşirea de către pârâte a unor pretinse fapte ilicite distincte, prin urmare aceasta nu se circumscrie ipotezei dispoziţiilor legale anterior menţionate care reglementează răspunderea solidară a debitorilor în cazul îndeplinirii condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a acestora.

Recurentele-pârâte invocă, de asemenea, efectul obligatoriu al deciziei nr. 86/2017 privind dezlegarea unor chestiuni de drept pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 20 noiembrie 2017 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 17 ianuarie 2018.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurentele-pârâte consideră că termenul special de prescripţie al acţiunii în răspundere civilă pentru eventualele vicii ascunse ale executării şi montării coşurilor de fum a început să curgă cel mai târziu la 21 decembrie 2011 şi s-a împlinit anterior datei de 22 decembrie 2015 la care s-a produs evenimentul asigurat şi datei de 14 decembrie 2016, când a fost promovată cererea de chemare în judecată.

Chiar şi în eventualitatea în care termenul de prescripţie de 6 luni ar fi început să curgă de la data producerii evenimentului asigurat, respectiv de la 22 decembrie 2015, recurentele-pârâte consideră că, în speţă, se impune admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă.

Recurentele-pârâte invocă şi faptul că hotărârile au fost pronunţate cu aplicarea greşită a principiilor şi dispoziţiilor legale privind atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, întrucât pretinsele fapte ilicite nu au fost stabilite prin raportare la dispoziţiile legale care consfinţesc obligaţiile reţinute în sarcina acestora şi nu a fost stabilit caracterul cert al prejudiciului întrucât curtea de apel a greşit atunci când a asimilat indemnizaţia de asigurare cu prejudiciul imputabil pârâtelor.

Recurentele-pârâte şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse şi a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea de şedinţă din 13 mai 2020 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurentele-pârâte au depus punct de vedere cu privire la raport prin care au arătat că recursul lor este admisibil din perspectiva tuturor motivelor de casare invocate.

Prin încheierea de şedinţă din 24 iunie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de recurentele-pârâte S.C. C. S.A. şi S.C. B. S.A împotriva încheierii din 3 decembrie 2018 şi a deciziei nr. 808/A-C din 17 decembrie 2018, şi s-a fixat termen pentru judecarea recursului la 4 noiembrie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Din perspectiva acestui motiv de recurs, autoarele căii de atac susţin că soluţia de respingere a cererii de întocmire a unui nou raport de expertiză şi de încuviinţare a probei testimoniale, cuprinsă în încheierea de şedinţă din 3 decembrie 2018, a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 7 alin. (2) (principiul legalităţii), art. 13 (dreptul la apărare), art. 16 (nemijlocirea), art. 22 alin. (2) (rolul activ al judecătorului), art. 476 alin. (1) (efectul devolutiv al apelului) şi art. 479 C. proc. civ. (refacerea sau completarea probelor în apel), precum şi cu încălcarea art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul părţii la un proces echitabil.

Înalta Curte va înlătura aceste critici întrucât în mod corect curtea de apel a respins probele solicitate de recurentele-pârâte apreciind că acestea nu sunt utile cauzei deoarece a fost deja întocmit un raport de expertiză tehnică în specialitatea procese pirogene şi incendii, iar instanţa de apel s-a considerat lămurită asupra tuturor aspectele esenţiale ale cauzei. Pentru aceleaşi motive nu a considerat necesară audierea unui martor. Această soluţie nu încalcă textele de lege invocate de recurentele-pârâte întrucât acestea au avut posibilitatea de a administra probe în ambele faze procesuale devolutive, instanţa de apel nefiind obligată să refacă sau să completeze probatoriul, ci având posibilitatea să o facă, în măsura în care consideră necesar. De altfel, prin memoriul de recurs, recurentele-pârâte îşi exprimă nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată de curtea de apel referitor la probe şi solicită instanţei de recurs să aprecieze asupra utilităţii acestora, demers care excede analizei de legalitate a deciziei recurate.

Subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte susţin că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 2210 coroborate cu cele ale art. 1350 C. civ. şi cu cele ale clauzei 14 din Poliţa de asigurare, au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 5 şi art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 1382-1383 C. civ.

Instanţa supremă va înlătura criticile prin care se susţine că instanţa de apel nu a aplicat în mod corect prevederile art. 2210 C. civ. şi a apreciat că asigurătorul are o acţiune proprie împotriva terţului, respectiv a recurentelor-pârâte, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.

Art. 2210 C. civ. instituie un caz de subrogare legală a asigurătorului care a plătit indemnizaţia pentru riscul asigurat, în toate drepturile asiguratului împotriva celor răspunzători de producerea pagubei. Astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerentele Deciziei nr. 86/2017 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, "prin faptul plăţii făcute asiguratului, drepturile şi acţiunile acestuia împotriva terţului răspunzător de producerea prejudiciului (...) se transferă în patrimoniul asigurătorului de bunuri, în acest moment născându-se şi dreptul de regres al acestuia din urmă."

În jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut că "prin subrogarea asigurătorului în dreptul asiguratului, acesta are la îndemână o acţiune proprie ce nu poate fi confundată cu acţiunea pe care asiguratul ar putea să o promoveze împotriva celui responsabil de producerea prejudiciului." Ca urmare, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de apel, acţiunea pe care intimata-reclamantă, în calitate de asigurător subrogat ex lege în drepturile asiguratului, o poate promova împotriva terţilor răspunzători de producerea prejudiciului este diferită de cea pe care asiguratul ar putea-o promova împotriva aceloraşi terţi. Această din urmă acţiune şi-ar avea izvorul în convenţia dintre asigurat (în speţă D. S.R.L., proprietarul imobilului avariat) şi societăţile care au prestat serviciile de executare şi montaj a coşurilor de fum (recurentele-pârâte), fiind o acţiune în răspundere civilă contractuală, în timp ce acţiunea asigurătorului este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală deoarece între intimata-reclamantă, în calitate de asigurător, şi recurentele-pârâte nu au existat raporturi contractuale şi nici nu se vor naşte astfel de raporturi ca urmare a intervenirii subrogaţiei legale.

Având în vedere că nu se pune problema unui drept de opţiune a intimatei-reclamante între cele două feluri de răspundere civilă, contractuală sau delictuală, nu vor fi reţinute nici criticile privind greşita aplicate a prevederilor art. 1350 alin. (3) C. civ.

Instanţa supremă va înlătura şi argumentele prin care se susţine greşita aplicare a dispoziţiilor art. 5 şi art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în conformitate cu care "dreptul la acţiunea privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie.", iar acest termen începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea a trei ani de la predare. Aceste texte de lege guvernează prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune în raporturile dintre asigurat şi autoarele prejudiciului, dar nu se poate aplica în raportul juridic care se naşte în temeiul subrogaţiei legale între societatea de asigurare şi terţii răspunzători de producerea prejudiciului. Deşi dreptul preluat de intimata-reclamantă este identic cu cel născut în patrimoniul asiguratului, natura acţiunii de regres pe care o exercită asigurătorul împotriva autoarelor prejudiciului este diferită. Ca urmare, şi regulile ce guvernează prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune sunt diferite, devenind aplicabil termenul general de prescripţie de trei ani, care începe să curgă de la data producerii prejudiciului în patrimoniul intimatei-reclamante, adică de la data plăţii indemnizaţiei de asigurare, 1 aprilie 2016 şi 12 mai 2016. Faţă de momentul la care a fost plătită indemnizaţia şi având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost formulată la 15 decembrie 2016, se observă că în mod corect a apreciat instanţa de apel că termenul de prescripţie nu era împlinit.

Nici criticile referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1382-1383 C. civ. nu pot fi primite deoarece curtea de apel a respectat prevederile C. civ. în ceea ce priveşte solidaritatea debitorilor, apreciind, pe baza probelor administrate (raport de expertiză şi înscrisuri), că ambele pârâte au contribuit la săvârşirea faptelor ilicite, sunt vinovate de producerea prejudiciului şi sunt ţinute solidar la reparaţia acestuia. Proporţia culpei fiecărei recurente-pârâte nu are relevanţă în prezenta cauză, acestea având posibilitatea să se desocotească în temeiul art. 1383 şi urm. C. civ.

În ceea ce priveşte certitudinea prejudiciului, instanţa supremă constată că acesta a fost corect stabilit de curtea de apel prin raportare la suma plătită cu titlu de indemnizaţie de asigurare, astfel cum statuează şi art. 2210 C. civ.. Celelalte critici referitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale nu vor fi analizate întrucât aduc în discuţie aspecte de fapt care nu pot fi reevaluate de instanţa de recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-pârâte S.C. C. S.A. şi S.C. B. S.A împotriva încheierii din 3 decembrie 2018 şi a deciziei nr. 808/A-C din 17 decembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-pârâte S.C. C. S.A. şi S.C. B. S.A împotriva încheierii din 3 decembrie 2018 şi a deciziei nr. 808/A-C din 17 decembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 noiembrie 2020.