Exclusion of currency risk and administrative fee clauses from abusive clause review as reflecting mandatory and dispositive domestic norms under Directive 93/13/EEC

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la 24 februarie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. membră a C. of C., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să constate caracterul abuziv clauzei de la art. 5 lit. a) din condiţiile convenţiei de credit nr. x din 28 mai 2008 şi să constate nulitatea acesteia; să oblige pârâta să restituie sumele încasate cu titlu de comision de administrare şi să exonereze reclamantul de la plata acestui comision pentru viitor; să dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului şi să dispună denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, cu cheltuieli de judecată.

La 18 martie 2015, reclamantul a precizat că renunţă la capătul trei al cererii de chemare în judecată referitor la exonerarea reclamantului de la plata comisionului de administrare pentru viitor

Prin sentinţa civilă nr. 9213 din 22 septembrie 2015, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia Civilă a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei, invocată de pârâtă prin întâmpinare, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 5241 din 12 septembrie 2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 1742 din 31 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamant.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea căii de atac formulate şi casarea deciziei atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurentul-reclamant susţine că în mod greşit curtea de apel a verificat caracterul abuziv al clauzelor în discuţie numai sub aspectul excluderii prevăzute de art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 şi nu a interpretat corect principiul nominalismului întrucât acest principiu are caracter supletiv şi nu se poate aplica monedelor cotate, ci numai leului românesc. În opinia recurentului-reclamant, clauza contestată nu transpune principiul nominalismului, ci este o clauză de indexare care ar putea fi cercetată din perspectiva caracterului abuziv.

Se mai arată că principiul nominalismului ar fi aplicabil numai dacă împrumutatul ar fi primit franci elveţieni, ceea ce nu s-a întâmplat în realitate, şi oricum caracterul supletiv al acestui principiu permite instanţei naţionale să cotinue analiza caracterului abuziv al clauzei respective astfel cum se arată şi în Cauza C-186/16 Andriciuc.

Autorul căii de atac afirmă că instanţa de apel ar fi trebuit să verifice şi îndeplinirea de către intimata-pârâtă a obligaţiei de informare şi că ar fi trebuit avute în vedere criteriile dezechilibrului semnificativ, al lipsei bunei-credinţe, al lipsei unei contraprestaţii specifice şi al lipsei de transparenţă.

Recurentul-reclamant solicită reechilibrarea contractului în sensul fixării valorii obligaţiei exprimate în valută pe toată durata contractului în funcţie de cursul valutar de la data încheierii contractului.

Se critică decizia instanţei de apel şi în ceea ce priveşte aplicarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 referitor la clauza prin care este reglementat comisionul de administrare, apreciindu-se că aceasta are caracter abuziv deoarece nu se menţionează contraprestaţia specifică, respectiv serviciile oferite în schimbul perceperii acestui comision, acesta nu este definit, iar clauza este lipsită de transparenţă.

Recurentul-reclamant şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reţinut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2019, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 28 martie 2019, a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1742 din 31 octombrie 2017 şi s-a fixat termen pentru judecarea recursului la 15 mai 2019, cu citarea părţilor.

La termenul de la 15 mai 2019, instanţa supremă a suspendat judecata recursului în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea Cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar ulterior prin rezoluţie a fost dispusă citarea părţilor pentru termenul de la 4 noiembrie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Casarea unei hotărâri în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Subsumat acestui motiv de recurs, autorul căii de atac invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv reţinerea de către instanţa de apel a excluderii de la analiza caracterului abuziv a clauzei de risc valutar, cu încălcarea interpretărilor stabilite în Cauza C-186/16 Andriciuc, şi greşita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv la art. 5 lit. a) din condiţiile convenţiei de credit nr. x din 28 mai 2008, care reglementează comisionul de administrare.

Înalta Curte reţine că argumentele prezentate în memoriul de recurs se referă în esenţă la obligaţia recurentului-reclamant de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, respectiv CHF, şi la obligaţia de a achita comisionul de administrare.

Aceste critici sunt nefondate.

Instanţa supremă reţine că instanţa de apel a respectat mecanismul de verificare al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, astfel cum acesta este stabilit de normele legale şi de jurisprudenţa CJUE.

Prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Andriciuc, CJUE a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13 pentru a se stabili caracterul abuziv al unei clauze contractuale, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Instanţa de apel a respectat criteriile stabilite de CJUE prin decizia pronunţată în Cauza C-186/16 Andriciuc referitoare la analiza caracterului abuziv al unei clauze incluse într-un contract de împrumut încheiat între consumator şi bancă. Din considerentele acestei decizii, rezultă că instanţa naţională trebuie să stabilească următoarele:

1. în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, fiind astfel exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000;

2. dacă se constată că în excepţia menţionată la punctul 1, clauza nu este inclusă, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului";

3. în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de bancă în cadrul negocierii contractului de credit;

4. dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe.

Prin decizia recurată, curtea de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de recurentul-reclamant, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege, "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor. Mai mult decât atât, recurentul-reclamant s-a obligat în mod expres prin art. 1.2 din contract să restituie creditul în valuta în care i-a fost acordat, respectiv în CHF.

Aşadar, clauzele contractuale considerate a fi abuzive de recurentul-reclamant reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, aceeaşi concluzie reieşind şi din decizia atacată.

În mod corect instanţa de apel a stabilit că astfel de clauze sunt excluse de la controlul caracterului abuziv. Această concluzie se sprijină pe o serie de temeiuri legale şi soluţii jurisprudenţiale.

Directiva 93/13 stabileşte în considerentul al treisprezecelea din preambul că "actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive", că nu este necesar ca această directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi că, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri. Statuarea din preambul este reluată de art. 1 alin. (2) care prevede că "Dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii." Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât şi norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reţinută de CJUE în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunţate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova şi C-186/16 Andriciuc.

Astfel, în considerentele 26 şi 28 ale deciziei pronunţate în cauza Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, CJUE a statuat că "după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă"; "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la paragrafele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte". Aceeaşi interpretare este evidenţiată şi în cauza C-280/13 Barclays Bank S.A., în care s-a arătat că "Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi principiile dreptului Uniunii referitoare la protecţia consumatorilor şi la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege şi norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuţie în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare al acestora".

Decizia pronunţată de CJUE în Cauza C-34/13 Monika Kusionova aduce în discuţie condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească clauza contractuală pentru a se subscrie ipotezei de excludere. Pe de o parte, "clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă".

În acelaşi sens sunt şi considerentele hotărârii pronunţate în Cauza C-186/16 Andriciuc. În această speţă se arată că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (par. 27); că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii: pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Prin Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunţată în Cauza C-81/19 N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania, CJUE a statuat că " Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluţii, instanţa europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 astfel cum a fost interpretată de jurisprudenţa CJUE arătată mai sus, a fost preluat în legislaţia naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Din analiza prevederilor legale mai sus menţionate astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa CJUE, rezultă că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 se aplică şi clauzelor contractuale care redau conţinutul unor norme legale cu caracter supletiv. În speţa de faţă, clauzele contractuale în discuţie reflectă principiul nominalismului monetar, normă cu caracter supletiv, astfel că nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv.

Având în vedere excluderea de mai sus, care împiedică continuarea analizei celorlalte condiţii ale caracterului abuziv (negocierea, obligaţia de informare, existenţa unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor, reaua-credinţă a băncii), Înalta Curte nu va analiza restul criticilor din memoriul de recurs, fiind inutilă şi analiza oricăror altor argumente subsumate acestor critici pe aceste aspecte.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului-reclamant legate de faptul că împrumutul nu ar fi fost acordat în CHF, Înalta Curte apreciază că aceste afirmaţii aduc în discuţie aspecte de fapt de la momentul contractării creditului, care nu pot fi avute în vedere în cadrul controlului de legalitate efectuat de instanţa de recurs.

Instanţa supremă va înlătura şi susţinerile prin care se solicită reechilibrarea efectelor contractului de credit în sensul stabilizării (îngheţării) cursului de schimb leu-CHF la cursul de la data semnării contractului şi denominarea în moneda naţională a plăţilor întrucât se reiterează susţinerile făcute în faţa instanţei de apel, fără a se dezvolta veritabile critici de nelegalitate. În mod corect a reţinut instanţa de apel că aceste solicitări ale părţilor tind la modificarea prevederilor contractuale, cerând judecătorului să intervina în acordul de voinţă al părţilor, demers care nu este permis nici de prevederile legale şi nici de jurisprudenţa europeană (C-618/10 Banco Espanol de Credito).

Referitor la analiza caracterului abuziv al art. 5 lit. a) din condiţiile convenţiei de credit, instanţa supremă observă că în apel s-a constatat în mod corect că respectiva clauză este redactată în mod clar şi inteligibil. Nu poate fi reţinută nici critica prin care se arată că nespecificarea în contract a serviciilor oferite de intimata-pârâtă în schimbul comisionului respectiv este suficientă pentru a se constata caracterul abuziv al prevederii contractuale. Din lecturarea art. 5 lit. a) din contractul de credit, conform căruia "împrumutatul va plăti un comision de administrare a creditului în cuantum de 1,00% flat calculat asupra sumei creditului contractat, care se achită din credit la data efectuării primei utilizări din credit" rezultă că cerinţa comprehensibilităţii este îndeplinită deoarece termenii contractuali sunt redactaţi pe înţelesul recurentului-reclamant, astfel încât aceasta a putut înţelege clauza din punct de vedere gramatical şi a putut avea reprezentarea efectelor economice în ceea ce îl priveşte.

Astfel cum rezultă din hotărârea pronunţată în Cauza C-621/17 Kiss, CJUE a decis că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul comisionului de acordare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul şi data de exigibilitate a acestuia, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză. Valoarea comisionului de administrare, precum şi modalitatea sa de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar recurentul-reclamant a luat cunoştinţă de aceste aspecte la încheierea contractului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1742 din 31 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1742 din 31 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 noiembrie 2020.