Currency risk clause in CHF loan upheld as non-abusive under monetary nominalism; borrowers' action fails.

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 4 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta D. S.A., să se constate caracterul nul absolut şi abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contractul de credit nr. x din 30 mai 2008 la art. IV pct. 1 din condiţiile generale de creditare şi în graficele de rambursare aferente contractului de credit şi, în consecinţă, să se dispună eliminarea acestora, să se dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb leu-CHF la cursul de la data semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată durata creditului şi denominarea în moneda naţională a plăţilor în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, restituirea tuturor sumelor încasate de bancă cu titlu de diferenţă de curs ca urmare a suportării riscului valutar doar de către împrumutaţi, la care se vor adăuga dobânzile legale aferente calculate de la data încasării până la data restituirii, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1978/2016 din 31 martie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.

Prin decizia civilă nr. 117/A din 23 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, solicitând admiterea căii de atac formulate, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) în Cauza Andriciuc contra României.

În memoriul de recurs se mai arată că banca este obligată să furnizeze consumatorului orice informaţie care să-i permită acestuia să evalueze consecinţele economice ale clauzei de risc valutar, asupra obligaţiilor sale financiare viitoare, atunci când îi acordă un împrumut în monedă străină, şi că instanţa naţională este obligată să verifice dacă această obligaţie de informare a fost îndeplinită. În speţă, susţin autorii căii de atac, banca nu poate face dovada îndeplinirii obligaţiei de informare.

Se mai afirmă că banca a prezentat oferta de credit în franci elveţieni ca fiind singura variantă de creditare ce putea fi accesată de recurenţi, fără ca aceştia să fi solicitat în mod expres contractarea unui credit în această monedă şi fără a îi informa, în calitatea sa de profesionist, despre eventualele fluctuaţii ale monedei străine.

Autorii căii de atac apreciază că se impune revizuirea efectelor contractului pentru a se dispune stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului întrucât aprecierea cursului valutar a fost imprevizibilă, iar recurenţii nu au cunoştinţe de specialitate pentru a anticipa riscurile devalorizării. Se critică motivarea instanţei de apel prin care aceasta a reţinut că în vederea aplicării instituţiei impreviziunii, partea nu a indicat în concret momentul de la care raportul contractual, valabil încheiat, a fost dezechilibrat ca urmare a unor evenimente externe voinţei părţilor şi se arată că evenimentul exterior este dublarea valorii monedei creditului raportat la data încheierii contractului.

Se mai solicită şi denominarea plăţilor în moneda naţională faţă de prevederile regulamentului valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională.

Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă D. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 17 octombrie 2018, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 16 ianuarie 2019, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 117/A din 23 ianuarie 2018 şi s-a fixat termen pentru judecarea recursului la 20 martie 2019, cu citarea părţilor.

La termenul de la 20 martie 2019, instanţa supremă a suspendat judecata recursului în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea Cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar ulterior prin rezoluţie a fost dispusă citarea părţilor pentru termenul de la 4 noiembrie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Casarea unei hotărâri în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Subsumat acestui motiv de recurs, autorii căii de atac invocă greşita reţinere de către instanţa de apel a excluderii de la analiza caracterului abuziv a clauzei de risc valutar, cu încălcarea interpretărilor stabilite în Cauza C-186/16 Andriciuc.

Înalta Curte reţine că argumentele prezentate în memoriul de recurs se referă în esenţă la obligaţia recurenţilor-reclamanţi de a restitui creditul în moneda în care le-a fost acordat, respectiv CHF.

Aceste critici sunt nefondate.

Prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Andriciuc, CJUE a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13 pentru a se stabili caracterul abuziv al unei clauze contractuale, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

În esenţă, recurenţii-reclamanţi critică statuările instanţei de apel prin care aceasta a reţinut că, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi al art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale a căror nulitate absolută se cere a se constata sunt excluse de la analiza caracterului abuziv deoarece reflectă o normă internă cu caracter supletiv, respectiv principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Instanţa de apel a respectat criteriile stabilite de CJUE prin decizia pronunţată în Cauza C-186/16 Andriciuc referitoare la analiza caracterului abuziv al unei clauze incluse într-un contract de împrumut încheiat între consumator şi bancă. Din considerentele acestei decizii, rezultă că instanţa naţională trebuie să stabilească următoarele:

1. în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, fiind astfel exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000;

2. dacă se constată că în excepţia menţionată la punctul 1, clauza nu este inclusă, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului";

3. în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de bancă în cadrul negocierii contractului de credit;

4. dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe.

Prin decizia recurată, curtea de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de recurenţii-reclamanţi, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege, "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

Aşadar, clauzele contractuale considerate a fi abuzive de recurenţii-reclamanţi reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, aceeaşi concluzie reieşind şi din decizia atacată.

În mod corect instanţa de apel a stabilit că astfel de clauze sunt excluse de la controlul caracterului abuziv. Această concluzie se sprijină pe o serie de temeiuri legale şi soluţii jurisprudenţiale.

Directiva 93/13 stabileşte în considerentul al treisprezecelea din preambul că "actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive", că nu este necesar ca această directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi că, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri. Statuarea din preambul este reluată de art. 1 alin. (2) care prevede că "Dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii." Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât şi norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reţinută de CJUE în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunţate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova şi C-186/16 Andriciuc.

Astfel, în considerentele 26 şi 28 ale deciziei pronunţate în cauza Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, CJUE a statuat că "după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă"; "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la paragrafele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte". Aceeaşi interpretare este evidenţiată şi în cauza C-280/13 Barclays Bank S.A., în care s-a arătat că "Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi principiile dreptului Uniunii referitoare la protecţia consumatorilor şi la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege şi norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuţie în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare al acestora".

Decizia pronunţată de CJUE în Cauza C-34/13 Monika Kusionova aduce în discuţie condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească clauza contractuală pentru a se subscrie ipotezei de excludere. Pe de o parte, "clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă".

În acelaşi sens sunt şi considerentele hotărârii pronunţate în Cauza C-186/16 Andriciuc, pe care o invocă şi recurenţii-reclamanţi. În această speţă se arată că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (par. 27); că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii: pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Prin Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunţată în Cauza C-81/19 N.G. şi OH împotriva Banca Taransilvania S.A., CJUE a statuat că "Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluţii, instanţa europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 astfel cum a fost interpretată de jurisprudenţa CJUE arătată mai sus, a fost preluat în legislaţia naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Din analiza prevederilor legale mai sus menţionate astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa CJUE, rezultă că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 se aplică şi clauzelor contractuale care redau conţinutul unor norme legale cu caracter supletiv. În speţa de faţă, clauzele contractuale în discuţie reflectă principiul nominalismului monetar, normă cu caracter supletiv, astfel că nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv, astfel cum a reţinut instanţa de apel, făcând o corectă aplicare a interpretărilor din Cauza C-186/18 Andriciuc şi din celelalte hotărâri pronunţate de CJUE.

Având în vedere excluderea de mai sus, care împiedică continuarea analizei celorlalte condiţii ale caracterului abuziv, cum ar fi obligaţia de informare, Înalta Curte nu va analiza restul criticilor din memoriul de recurs, fiind inutilă şi analiza oricăror altor argumente subsumate acestor critici pe aceste aspecte.

Instanţa supremă va înlătura şi susţinerile prin care se solicită revizuirea efectelor contractului de credit în sensul stabilizării (îngheţării) cursului de schimb leu-CHF la cursul de la data semnării contractului şi denominarea în moneda naţională a plăţilor în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională întrucât se reiterează susţinerile făcute în faţa instanţei de apel, fără a se dezvolta veritabile critici de nelegalitate. În mod corect a reţinut instanţa de apel că aceste solicitări ale părţilor tind la modificarea prevederilor contractuale, cerând judecătorului să intervina în acordul de voinţă al părţilor, demers care nu este permis nici de prevederile legale şi nici de jurisprudenţa europeană (C-618/10 Banco Espanol de Credito).

Criticile referitoare la soluţia instanţei de apel de a respinge capătul de cerere referitor la revizuirea efectelor contractului de credit pe motivul intervenirii unui eveniment imprevizibil (fluctuaţia de curs valutar) nu pot fi primite deoarece analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, iar o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. Şi C. împotriva deciziei civile nr. 117/A din 23 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 117/A din 23 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 noiembrie 2020.