CHF mortgage currency clauses excluded from unfairness control as reflecting default monetary nominalism; appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 17 aprilie 2014, sub nr. x/2014, un număr de 66 de reclamanţi, între care şi A., au chemat în judecată pe pârâtele B. S.A., C. prin B. S.A. şi D. prin B. S.A., solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana K a cererii de chemare în judecată din contractele de credit încheiate de către fiecare dintre reclamanţi pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii: obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit. S-a solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia urmând a se face în funcţie de cursul CHF-LEU existent la data contractării fiecărui contract de credit, cu cheltuieli de judecată.

La 6 iunie 2014, reclamanţii au depus o cerere prin care au precizat cadrul procesual, reclamanta A. urmând să se judece cu pârâtele B. S.A. şi D. reprezentată de B. S.A.

Prin încheierea de şedinţă din 24 februarie 2015 tribunalul a dispus disjungerea cererilor formulate de reclamanţi şi formarea de dosare distincte pentru fiecare dintre aceştia.

În urma disjungerii s-a format şi dosarul nr. x/2015, privind pe reclamanta A. şi pârâtele B. S.A. şi D. reprezentată de B. S.A. (potrivit cererii precizatoare de la 6 iunie 2014).

Prin acţiunea ce face obiectul prezentului dosar, A. a solicitat instanţei să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a prevederilor art. 10.1, 10.2, 10.4 şi 13 lit. b) din contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. x din 29 februarie 2008, invocând nerespectarea de către bancă a obligaţiei prealabile de informare în ceea ce priveşte riscul valutar aferent contractării unui credit în moneda franc elveţian, şi, ca remediu, să oblige pârâta să emită un nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON urmând a se face în funcţie de cursul CHF - LEU existent la data contractării contractului de credit, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtele au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin încheierea de şedinţă din 26 mai 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a calificat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată ca fiind o apărare de fond şi a rămas în pronunţare asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 4127/2015 din 7 iulie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi D. reprezentată de B. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 436 din 5 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta A. şi a obligat reclamanta la plata sumei de 1.286,49 RON către pârâta B. S.A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea căii de atac formulate, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta-reclamantă susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 17, 25 şi 27 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, respectiv ale art. 12 şi 15 din O.G. nr. 21/1992, ceea ce a determinat respingerea argumentelor reclamantei referitoare la caracterul toxic/defectuos/neconform/nesigur al produsului oferit de bancă în moneda CHF.

Invocă încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv clauza nu a fost negociată direct cu reclamanta, fiind încălcate exigenţele bunei credinţe, creîndu-se în detrimentul său un dezechilibru semnificativ.

O altă critică se referă la faptul că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 îmtrucât clauzele atacate nu se circumscriu obiectului principal al contractului, nefiind exceptate de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive.

Autoarea căii de atac susţine şi faptul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1578 şi următoarele din C. civ. din 1864 privind principiul nominalismului monetar, care este, în primul rând, inaplicabil în prezenta cauză şi, în al doilea rând, interpretat în mod greşit de către instanţa de apel.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatele nu au depus întâmpinare.

Pe baza cererii de recurs, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că este utilă suspendarea judecăţii recursului până la soluţionarea sesizării în vederea pronunţării unei hotârâri prealabile ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recurenta-reclamantă a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 27 alin. (1) şi art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. ale Deciziei nr. 52/2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin încheierea din 12 decembrie 2018, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 20 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Prin încheierea din 20 martie 2019, pronunţată în complet de filtru, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 436 din 5 martie 2018 şi s-a fixat termen pentru judecarea recursului la 15 mai 2019, cu citarea părţilor.

La termenul de la 15 mai 2019, instanţa supremă a suspendat judecata recursului în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea Cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar ulterior prin rezoluţie a fost dispusă citarea părţilor pentru termenul de la 4 noiembrie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a formulat două capete de cerere:

În cadrul primului capăt de cerere a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana K din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana G la cererea de chemare în judecată, respectiv a art. 10.1, 10.2, 10.4 şi 13 lit. b) din contractul de credit nr. x din 29 februarie 2008, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii:

(i) obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit;

(ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare;

(iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit.

Prin cel de-al doilea capăt de cerere, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea intimatei-pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON urmând a se face la data contractării creditului, la cursul CHF- leu valabil la acea dată.

Clauzele a căror nulitate absolută se invocă, prin prisma caracterului lor abuziv, conţin, în esenţă, următoarele prevederi:

"Art. 10.1 - Rambursarea creditului se va face în rate lunare egale (formate din rata de principal şi dobândă) la data scadenţelor lunare, conform graficului de rambursare (…)"

"Art. 10.2 - Rambursarea ratelor lunare se va efectua (…) în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul (…)"

"Art. 10.4 - Clientul autorizează banca să facă în numele şi pe conturile sale, până la nivelul sumelor datorate, orice operaţiune considerată necesară, inclusiv de schimb valutar (…)."

"Art. 13 lit. b) - Clientul declară şi garantează pe proprie răspundere că a luat la cunoştinţă faptul că există o fluctuaţie permanentă a cursurilor de schimb valutar între monede, fluctuaţie determinată de condiţiile pieţei, Banca neavând niciun control asupra acesteia. Prin urmare, Clientul acceptă toate riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care îşi încasează venitul. Clientul exonerează Banca de orice pretenţie în legătură cu efectele nefavorabile ale fluctuaţiilor cursului de schimb valutar."

Criticile prin care recurenta-reclamantă invocă încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 17, 25 şi 27 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, respectiv ale art. 12 şi 15 din O.G. nr. 21/1992 sunt nefondate întrucât în cauză nu sunt incidente dispoziţiile legale arătate din materia protecţiei consumatorilor privitoare la obligaţia de prestare a unor servicii care să nu afecteze viaţa, sănătatea sau securitatea ori interesele economice ale consumatorului şi de înlocuire a produselor şi serviciilor defectuoase. Contractul de credit nu se încadrează în tipologia produsului cu caracter toxic, defectuos, neconform ori nesigur avută în vedere de Codul consumului.

Faţă de reglementarea legală a noţiunilor de "produs" şi "serviciu" din O.G. nr. 21/1992, punerea la dispoziţie a unei sume de bani nu poate fi calificată drept bun material ori activitate îndreptată spre satisfacerea unor necesităţi, aşa încât, în speţă nu se poate pretinde că prin punerea la dispoziţie a unui credit în CHF, banca, în calitate de prestator de servicii, le-a furnizat consumatorilor un serviciu necorespunzător, care le-a pus în pericol drepturile şi interesele legitime.

Recurenta-reclamantă mai invocă şi încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (1) şi art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000 şi inaplicabilitatea în cauză a principiului nominalismului reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864 sau greşita sa interpretare de către instanţa de apel.

Criticile sunt nefondate. Instanţa supremă reţine că instanţa de apel a respectat mecanismul de verificare al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, astfel cum acesta este stabilit de normele legale şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE).

Prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Andriciuc, CJUE a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13 pentru a se stabili caracterul abuziv al unei clauze contractuale, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Instanţa de apel a respectat criteriile stabilite de CJUE prin decizia pronunţată în Cauza C-186/16 Andriciuc referitoare la analiza caracterului abuziv al unei clauze incluse într-un contract de împrumut încheiat între consumator şi bancă. Din considerentele acestei decizii, rezultă că instanţa naţională trebuie să stabilească următoarele:

1. în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, fiind astfel exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000;

2. dacă se constată că în excepţia menţionată la punctul 1, clauza nu este inclusă, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului";

3. în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de bancă în cadrul negocierii contractului de credit;

4. dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe.

Prin decizia recurată, curtea de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de recurenta-reclamantă, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege, "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor. Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă s-a obligat în mod expres prin art. 10.2 din contract să restituie creditul în moneda în care i-a fost acordat, respectiv în CHF.

Aşadar, clauzele contractuale considerate a fi abuzive de recurenta-reclamantă reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, aceeaşi concluzie reieşind şi din decizia atacată.

În mod corect instanţa de apel a stabilit că astfel de clauze sunt excluse de la controlul caracterului abuziv. Această concluzie se sprijină pe o serie de temeiuri legale şi soluţii jurisprudenţiale.

Directiva 93/13 stabileşte în considerentul al treisprezecelea din preambul că "actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive", că nu este necesar ca această directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi că, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri. Statuarea din preambul este reluată de art. 1 alin. (2) care prevede că "Dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii." Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât şi norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reţinută de CJUE în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunţate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova şi C-186/16 Andriciuc.

Astfel, în considerentele 26 şi 28 ale deciziei pronunţate în cauza Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, CJUE a statuat că "după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă"; "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la paragrafele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte". Aceeaşi interpretare este evidenţiată şi în cauza C-280/13 Barclays Bank S.A., în care s-a arătat că "Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi principiile dreptului Uniunii referitoare la protecţia consumatorilor şi la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege şi norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuţie în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare al acestora".

Decizia pronunţată de CJUE în Cauza C-34/13 Monika Kusionova aduce în discuţie condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească clauza contractuală pentru a se subscrie ipotezei de excludere. Pe de o parte, "clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă".

În acelaşi sens sunt şi considerentele hotărârii pronunţate în Cauza C-186/16 Andriciuc. În această speţă se arată că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (par. 27); că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii: pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Prin Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunţată în Cauza C-81/19 N.G. şi OH împotriva E., CJUE a statuat că " Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluţii, instanţa europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 astfel cum a fost interpretată de jurisprudenţa CJUE arătată mai sus, a fost preluat în legislaţia naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Din analiza prevederilor legale mai sus menţionate astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa CJUE, rezultă că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 se aplică şi clauzelor contractuale care redau conţinutul unor norme legale cu caracter supletiv. În speţa de faţă, clauzele contractuale în discuţie reflectă principiul nominalismului monetar, normă cu caracter supletiv, astfel că nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv.

Având în vedere excluderea de mai sus, care împiedică continuarea analizei celorlalte condiţii ale caracterului abuziv (negocierea, obligaţia de informare, existenţa unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor, reaua-credinţă a băncii), Înalta Curte nu va analiza restul criticilor din memoriul de recurs, fiind inutilă şi analiza oricăror altor argumente subsumate acestor critici.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 436 din 5 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 436 din 5 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 noiembrie 2020.