Borrower's currency-risk clause appeal rejected; appellate ruling stands, costs awarded to bank successor.

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27.10.2015 pe rolul Judecătoriei Brăila, secţia civilă, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. B. ROMANIA S.A. să se constate caracterul abuziv al clauzelor de risc valutar inserate în contractul de credit încheiat cu pârâta, să se constate nulitatea acestora şi excluderea lor, obligarea pârâtei să pună în aplicare dispoziţiile art. 4.2 din convenţia de credit, în sensul de a îngheţa cursul de schimb CHF/RON la cursul din data acordării creditului +10%, urmând a restitui sumele încasate în plus ce vor fi actualizate cu dobânda legală de la data încasării şi până la data efectivă a plăţii, obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în mod abuziv de la data încheierii contractului la zi.

Prin sentinţa civilă nr. 6784 din 1 octombrie 2015, Judecătoria Brăila a admis excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Brăila.

La termenul de judecată din data de 19 ianuarie 2016, Tribunalul Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a luat act că pârâta B. Romania S.A. şi-a încetat existenţa urmare a fuziunii prin absorbţie de către C. S.A., care astfel a devenit pârâtă în cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 144/Fciv./2017 din 7 aprilie 2017, Tribunalul Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea, a obligat-o pe pârâtă să convertească în RON creditul acordat reclamantului la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, curs majorat cu 10%, şi să restituie diferenţa de sume încasate până la zi.

Împotriva sentinţei civile nr. 144/Fciv./2017 din 7 aprilie 2017 a Tribunalului Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat apel pârâta C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 230/A din 2 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, s-a admis apelul pârâtei, a fost schimbată în tot sentinţa apelată şi în rejudecare, s-a respins acţiunea reclamantului.

La 21.12.2017, recurentul-reclamant A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 230/A din 2 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 08.12.2017.

Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurentul a susţinut că potrivit criteriului valoric, competenţa de soluţionare a cauzei în fond revenea Judecătoriei Brăila, având în vedere că valoarea stabilită prin expertiză este de 178.250,45 RON.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, considerentele hotărârii cuprinzând motive contradictorii, în sensul că deşi din considerente rezultă că apelul pârâtei este nefondat, soluţia cuprinsă în cadrul dispozitivului este de admitere a căii de atac.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 470 alin. (3) acelaşi cod, având în vedere că a respins în mod greşit excepţia nulităţii apelului deoarece Banca avea obligaţia achitării taxei judiciare de timbru la momentul introducerii cererii şi nu ulterior, la solicitarea instanţei.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept material, apreciind că nu poate interveni în cadrul contractului şi că nu poate constata caracterul abuziv în absenţa unui apel al reclamantului şi nu poate decât să lipsească de efecte o clauză al cărei caracter abuziv îl constată.

Astfel, recurentul a susţinut că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 477 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. şi art. 13 din Legea nr. 193/2000.

Prin întâmpinarea înregistrată la 05.03.2018, intimata C. S.A. a solicitat, în principal, admiterea excepţiei inadmisibilităţii motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 6 C. proc. civ. şi în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor, prin încheierea din 11 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Părţile au depus puncte de vedere asupra raportului întocmit în cauză.

Prin încheierea din 19 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., a suspendat judecata recursului până la soluţionarea dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă.

Ulterior, Curtea Constituţională a pronunţat decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial la 3 ianuarie 2019, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel că recursul dedus judecăţii este admisibil.

Prin încheierea din 22 martie 2019, Înalta Curte a repus cauza pe rol şi a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 230/A din 2 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, fiind stabilit termen la 17 mai 2019, cu citarea părţilor.

La termenul din 17 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 230/A din 2 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, prin rezoluţia din 21 septembrie 2020 s-a acordat termen la 3 februarie 2021, cu citarea părţilor, pentru continuarea judecăţii, termen la care s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Critica recurentului-reclamant referitoare la încălcarea prevederilor imperative privind competenţa materială a primei instanţe, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., este formulată omisso medio, în condiţiile în care reclamantul nu a formulat apel, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, în raport cu prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor", aceste critici nu vor fi analizate.

Potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

În speţă, tribunalul a apreciat că are competenţa de a soluţiona cauza în conformitate cu dispoziţiile art. 95 alin. (1) Noul C. proc. civ., iar prin motivele de apel nu s-a criticat această soluţie.

Prin urmare, limitele devoluţiunii în apel au fost stabilite prin motivele din apelul pârâtei care au vizat dispoziţia instanţei privind obligarea băncii de a converti în RON creditul acordat reclamantului la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, curs majorat cu 10% şi să restituie diferenţa de sume încasate până la zi.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin 1 pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural şi care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., potrivit căruia "(1) Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă.

(2) Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat".

Aşadar, nulitatea reprezintă principala sancţiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispoziţiilor legale.

Dispoziţiile art. 174 alin. (1) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură, iar textul vizează o singură ipoteză de nulitate: încălcarea formelor procedurale; nulitatea prevăzută în art. 174 alin. (1) C. proc. civ. este condiţionată de producerea unei vătămări, ceea ce nu se verifică în cauză.

Contrar susţinerilor recurentului, pârâta a depus taxa judiciară de timbru în cuantumul solicitat până la primul termen de judecată, în conformitate cu prevederile art. 470 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "(...)lipsa dovezii achitării taxei de timbru poate fi complinită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată".

În speţă, instanţa de apel constatând că apelul nu a fost timbrat, a înaintat o rezoluţie băncii pârâte prin care i-a solicitat să formuleze precizări în vederea determinării şi achitării ulterioare a taxei judiciare de timbru, iar obligaţia a fost îndeplinită în conformitate cu dispoziţiile legale.

Totodată, posibilitatea complinirii obligaţiei achitării taxei judiciare de timbru până la primul termen de judecată rezultă şi din interpretarea prevederilor art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, potrivit cărora, în măsura în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, părţii i se pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării.

Prin urmare, este nefondat acest motiv de recurs, deoarece în mod corect a procedat instanţa de apel prin pronunţarea soluţiei de respingere a excepţiei netimbrării, constatând că obligaţia de a timbra în cuantumul solicitat, stabilită în sarcina băncii, a fost complinită până la primul termen de judecată.

Recurentul a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitor la motivul de nelegalitate ce poate fi invocat în calea extraordinară de atac a recursului ce impune casarea când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei.

Din interpretarea dispoziţiilor mai sus menţionate rezultă că motivul de recurs reglementat la punctul 6 al art. 488 C. proc. civ., este incident în situaţia în care hotărârea atacată nu este motivată sau cuprinde în considerentele sale constatări distincte, contradictorii sau confuze, astfel că instanţa de recurs nu poate determina în ce măsură o anumită normă juridică a fost sau nu corect aplicată.

Art. 477 C. proc. civ. prevede că:

"(1) Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. 2) Devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil."

Astfel, potrivit principiilor de procedură civilă, apelul făcut de o parte este devolutiv numai în privinţa punctelor atacate cu apel.

Instanţa de apel nu poate examina decât punctele deduse judecăţii prin petiţia de apel, întrucât orice alte puncte neaduse în apel rămân definitiv judecate între părţi şi nu mai pot fi puse din nou în discuţie fără a ştirbi un drept definitiv câştigat de celălalt litigant.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a analizat în mod corect cauza, în raport de motivele invocate de pârâta C. S.A. (succesoare a S.C. B. România S.A.) şi a oferit o motivare clară şi concisă tuturor criticilor aduse hotărârii pronunţate de prima instanţă. În contextul în care recurentul nu a formulat apel împotriva considerentelor regăsite în cuprinsul sentinţei tribunalului, acesta nu poate invoca nelegalitatea deciziei din perspectiva faptului că instanţa de apel a reţinut că este limitată în analiza apelului de criticile formulate de bancă.

Astfel, la pagina 7, paragrafele 2-6 din decizia recurată, Curtea de Apel Galaţi a reţinut următoarele:

"Aşadar, acţiunea are ca obiect o obligaţie "de a face", constând în obligarea pârâtei la a pune în aplicare art. 4.2 din contract, în sensul de a converti creditul din CHF în RON. În motivarea cererii, reclamantul a susţinut că art. 4.2 din convenţie cuprinde o clauză abuzivă, conform Legii nr. 193/2000 (...) Or, din verificarea cauzei prin prisma a ceea ce s-a pronunţat şi, aşa cum am arătat anterior, în lipsa unui apel al reclamantului, Curtea constată că trebuie analizat doar aspectul ca banca să fie obligată să pună în aplicare acest articol şi să procedeze la conversia creditului."

Nu poate fi apreciată ca fiind contradictorie motivarea instanţei de apel, întrucât considerentele hotărârii recurate şi raţionamentul logico-juridic reţinut în adoptarea soluţiei pronunţate sunt în deplină concordanţă cu dispozitivul deciziei, aşa încât simpla eroare materială din primul paragraf al punctului 7 (Motivarea hotărârii instanţei de apel), la care face referire recurentul nu este de natură să atragă casarea hotărârii şi nu implică un control judiciar de legalitate a deciziei.

Prin urmare, motivarea curţii de apel respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei la darea soluţiei, ceea ce face inaplicabil, în speţă, cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care succed.

Din această perspectivă, Înalta Curte va examina doar criticile recurentului care pun în dezbatere nelegalitatea deciziei din perspectiva normelor de drept material în momentul în care a apreciat că nu poate interveni în cadrul contractului şi nu poate decât să elimine o clauză a cărei caracter abuziv îl contestă; se invocă şi încălcarea dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 193/2000; totodată, încălcarea prevederilor art. 477 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. nu se subsumează acestui motiv de casare, critica fiind analizată mai sus în cuprinsul prezentei decizii din perspectiva pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Nu sunt aplicabile litigiului pendinte dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 conform cărora instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, şi nu cele deja executate, precum şi să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale, acest text legal fiind străin de motivarea instanţei de apel, având în vedere că acesta este incident doar în ipoteza în care sesizarea instanţei se face de către organul de control care ar fi încheiat un proces-verbal de contravenţie.

În dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestaţiilor părţilor contractante intervenit în cursul executării convenţiei a fost invocat ca argument în susţinerea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind riscul valutar. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate, ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar inserate în contractul de credit, şi unul în adaptarea convenţiei, prin aplicarea dispoziţiilor art. 4.2, în sensul de a îngheţa cursul de schimb CHF/RON la cursul de la data acordării creditului +10% şi restituirea sumelor încasate în plus, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare, pe lângă faptul că presupunea acordul de voinţă al părţilor şi nu necesita intervenţia instanţei, ar fi presupus, a priori, valabilitatea clauzei de restituire.

Se cuvine subliniat şi că pretinsa ignorare a capetelor de cerere privind constatarea caracterului nelegal sau abuziv al clauzelor de risc valutar şi restituirea sumelor încasate cu titlu de diferenţă de la data încheierii contractului, este o chestiune care nu poate fi examinată, deoarece a intrat în puterea lucrului judecat, căci nu a fost supusă cenzurii şi în apel, aşa încât este invocată omisso medio; or, art. 488 alin. (2) C. proc. civ. nu permite ca instanţa de recurs să analizeze motive care ar fi putut fi invocate de reclamant pe calea apelului.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului privind încălcarea art. 4.2 din contract, respectiv a obligaţiei băncii de a pune în aplicare acest articol şi de a proceda la o conversie a creditului din CHF în RON, în limitele controlului de legalitate care poate fi exercitat în recurs, Înalta Curte constată ca fiind corecte aprecierile instanţei de apel privitoare la distincţia dintre drept şi obligaţie, precum şi cele referitoare la inadmisibilitatea unei intervenţii a instanţei în contractul părţilor.

Sub aceste aspecte, instanţa de apel a interpretat clauza de la art. 4.2. din Condiţiile generale în strânsă legătură cu cea cuprinsă în art. 4.3, care consacră dreptul corelativ al împrumutatului de a solicita, independent de vreo condiţie sau de vreun termen, conversia creditului în moneda naţională, astfel încât nu doar banca avea posibilitatea de a face conversia, în mod unilateral, dar şi împrumutatul, care, însă, nu a uzat de acest drept.

Totodată, conform clauzei de la art. 4.2., conversia creditului nu presupunea transformarea împrumutului în moneda RON, prin raportare la valoarea cursului CHF+10% de la data încheierii contractului; conversia s-ar fi putut face doar în situaţia în care cursul CHF ar fi crescut cu peste 10% faţă de valoarea acestuia de la data semnării contractului, ţinându-se cont de cursul de schimb CHF/RON practicat de bancă la data efectuării conversiei.

Prin urmare, în contextul în care s-a reţinut că banca nu a primit o astfel de solicitare din partea consumatorului şi nici nu a emis un răspuns negativ, nejustificat, care să poată fi considerat ca şi o interpretare abuzivă a clauzei contestate, instanţa de apel nu ar fi putut face aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Conversia creditului din CHF în RON, aşa cum este urmărită de recurent, nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind îndrituit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza Banco Espanol de Crédito (Hotărârea din 14 iunie 2012, C-618/10), singura derogare admisă de Curte fiind, aşa cum corect s-a reţinut prin decizia recurată, aceea în care ar fi existat în dreptul naţional, în materia nulităţii, o dispoziţie cu caracter supletiv care să înlocuiască clauza declarată nulă (cauza Kásler şi Káslerné Rábai - Hotărârea din 30 aprilie 2014, C-26/13).

Se constată că ceea ce pretinde recurentul este de fapt o necesitate a adaptării efectelor contractului de credit, argumentată pe dispoziţiile art. 4.2 din convenţia de credit, prin care banca şi-a rezervat doar dreptul de a converti creditul din CHF în RON, fără a-şi asuma o obligaţie în acest sens, motiv pentru care instanţa de judecată nu poate interveni în convenţia părţilor.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 230/A din 2 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, Înalta Curte îl va obliga pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 8.319,17 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. S.A. (succesoare a S.C. B. România S.A.), conform dovezilor depuse la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 230/A din 2 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 8.319,17 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. S.A. (succesoare a S.C. B. România S.A.).

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2021.