Prescription of 2009 service claims under 1958 Decree No. 167: non-interruption by subsequent suit after annulment

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 6 septembrie 2016, sub nr x/2016, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 511.664 euro, reprezentând valoarea prestaţiilor efectuate şi rămase neachitate, cu cheltuieli de judecată.

Prin adresa depusă la 28 noiembrie 2016, reclamanta a indicat noua denumire a pârâtei, respectiv C..

Prin sentinţa civilă nr. 4574 din 12 decembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 511.664 euro, cu titlu de contravaloare prestaţii efectuate şi neachitate şi suma de 26.402,19 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta C..

Prin decizia civilă nr. 358A din 28 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de pârâta C., a anulat sentinţa apelată şi rejudecând, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, respingând acţiunea ca fiind prescrisă. A obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 13.201 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru.

Împotriva deciziei curţii de apel a formulat recurs reclamanta A. S.A., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta-reclamantă susţine că au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. raportat la art. 200 C. proc. civ. privind rămânerea definitivă a hotărârii de anulare a cererii de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 Se arată că prin introducerea acestei din urmă acţiuni, cursul prescripţiei extinctive a fost întrerupt deoarece această cererea a fost admisă în primă instanţă, iar cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. x/2016 a fost introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a cererii anterioare. Se mai arată că hotărârea de anulare rămâne definitivă fie la data soluţionării cererii de reexaminare, fie la expirarea termenului de 15 zile în care partea putea formula cererea de reexaminare, şi că cererea de reexaminare reprezintă o veritabilă cale de atac a hotărârii de anulare a cererii de chemare în judecată. Autoarea căii de atac afirmă că sentinţa de anulare a cererii de chemare în judecată anterioare a fost pronunţată la 18 decembrie 2015 şi a rămas definitivă la 11 mai 2016, data la care cererea de reexaminare a fost respinsă.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pârâta C. a formulat recurs incident şi întâmpinare.

Prin recursul incident a solicitat înlăturarea considerentelor contestate în sensul eliminării celor reţinute referitor la întreruperea prescripţiei extinctive a întregii sume pretinse prin plăţile parţiale realizate. Recurenta-pârâtă arată că în speţă este vorba de şapte facturi neachitate reprezentând şapte obligaţii de plată diferite, cu şapte termene de prescripţie corespunzătoare, iar plăţile parţiale din cursul lunii mai 2012 privesc numai unele dintre aceste obligaţii.

Autoarea căii de atac afirmă că mailul transmis la 16 februarie 2012 nu este un înscris recognitiv legal, iar obligaţiile de plată s-au născut în anul 2009, astfel că se aplică prevederile C. civ. din 1864 şi ale Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

Aceeaşi parte susţine că nu a încheiat cu recurenta-reclamantă un singur contract cu executare succesivă, ci şapte raporturi juridice contractuale autonome şi că recunoaşterea datoriei prin actul unilateral al debitorului, cu consecinţa întreruperii prescripţiei extinctive nu duce la naşterea unui drept nou, ci la curgerea unui nou termen de prescripţie pentru fiecare din prescripţiile vechi.

În opinia recurentei-pârâte, plata parţială stinge datoria cea mai veche în timp, conform regulilor imputaţiei plăţii, deci recunoaşterea implicită se aplică numai pentru acea datorie. Mai susţine că somaţia de plată europeană nu a întrerupt cele şapte termene de prescripţie, iar acţiunea respectivă a fost respinsă pe argumentul prescripţiei, dobândind putere de lucru judecat.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare faţă de recursul incident, prin care a invocat nulitatea acestuia. De asemenea, recurenta-reclamantă a arătat că recurenta-pârâtă nu are interes în formularea cererii de recurs, întrucât nu tinde la schimbarea soluţiei instanţei de apel, ci doar la înlăturarea anumitor considerente.

Recurenta-reclamantă a depus şi răspuns la întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă.

Pe baza cererilor de recurs, a întâmpinărilor depuse şi a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că recursurile formulate sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea de şedinţă din 13 mai 2020 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea de şedinţă din 24 iunie 2020, au fost respinse excepţiile nulităţii şi a lipsei de interes a recursului incident, au fost admise în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 358A din 28 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva aceleiaşi decizii, şi s-a fixat termen pentru judecarea recursurilor la 4 noiembrie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu tilu prealabil, Înalta Curte reţine că prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă solicită obligarea recurentei-pârâte la plata contravalorii unor facturi emise în anul 2009. Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) C. civ., ale art. 201 din Legea nr. 71/2011 şi astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 1/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, rezultă că în speţă sunt aplicabile prevederile C. civ. din 1864 şi ale Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Ambele recurente şi-au întemeiat cererile de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în conformitate cu care casarea unei hotărâri se poate cere atunci când a fost dată încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., se constată că aceasta a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. raportat la art. 200 C. proc. civ.. Textul de lege invocat prevede că prescripţia este considerată întreruptă dacă reclamantul introduce o nouă cerere de chemare în judecată, în termen de 6 luni de la data când hotărârea prin care a fost respinsă sau anulată o cerere de chemare în judecată anterioară a rămas definitivă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă. În acest caz termenul de prescripţie extinctivă se consideră întrerupt prin cererea de chemare în judecată precedentă.

Criticile prin care recurenta-reclamantă susţine că prescripţia a fost întreruptă prin formularea unei noi cereri de chemare în judecată în termenul de 6 luni nu pot fi primite întrucât în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, care statuează că prescripţia nu este întreruptă dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă sau anulată. Recurenta-reclamantă a formulat cerere de somaţie de plată europeană, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, respinsă de Tribunalul Bucureşti la 16 aprilie 2015 şi acţiune în pretenţii, ce a făcut obiectul dosarului nr. x, anulată de aceeaşi instanţă la 18 decembrie 2015. Ca urmare, termenul de prescripţie care a început să curgă de la data ultimei plăţi, astfel cum a fost stabilită de curtea de apel, respectiv 27 septembrie 2012, s-a împlinit la 27 septembrie 2015, iar cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar a fost formulată la 5 septembrie 2016, dreptul material la acţiune fiind prescris la data formulării acţiunii.

Faţă de faptul că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2539 C. civ., instanţa supremă nu va analiza criticile recurentei-reclamante prin care aceasta susţine că cererea de reexaminare prevăzută de art. 200 C. proc. civ. reprezintă o veritabilă cale de atac de declararea sau soluţionarea căreia depinde rămânerea definitivă a hotărârii prin care a fost anulată o cerere de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C., Înalta Curte reţine că această parte a solicitat înlăturarea considerentelor deciziei atacate prin care curtea de apel a constatat că plata parţială a întrerupt termenul de prescripţie pentru întreaga sumă pretinsă, susţinând că pentru fiecare din cele şapte facturi emise de recurenta-reclamantă se naşte o obligaţie de plată diferită pentru care curge un termen de prescripţie diferit. Aceste argumente nu vor putea fi analizate de instanţa de recurs deoarece nu au fost invocate în faţa curţii de apel, iar invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nu este permisă întrucât aceste motive de recurs nu au fost supuse dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel.

Referitor la criticile prin care autoarea căii de atac contestă caracterul recognitiv şi întreruptiv de prescripţie al plăţilor parţiale, instanţa supremă observă că analizarea acestor aspecte presupune o devoluare a fondului deoarece instanţa de recurs ar fi chemată să analizeze relaţia contractuală dintre părţi, corespondenţa dintre acestea şi contextul în care s-au efectuat respectivele plăţi. Faţă de faptul că în cadrul căii extraordinare de atac a recursului pot fi analizate numai aspectele de nelegalitate şi nu cele de netemeinicie, care ţin de fondul cauzei, criticile arătate mai sus vor fi înlăturate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 358A din 28 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 358A din 28 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 noiembrie 2020.