Exclusion of currency risk clause from unfairness review as transposition of statutory monetary nominalism in consumer credit contracts

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 20.04.2016, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtele C. şi C. - SUCURSALA/AGENTIA IULIU MANIU TIMISOARA privind "Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipoteca pentru persoane fizice Nr. x/12 03 2008, au solicitat:

A .În baza art. 431 alin. (2) C. proc. civ., invocă pe cale de excepţie, efectul pozitiv al lucrului judecat privind:

- aspectele din considerentele şi dispozitivul sentinţei nr. 1405/17.02.2014 pronunţată de Judecătoria Botoşani în dosar nr. x/2013(anexata), rămasa definitiva prin hotărârea 966/8.12.2014 a Tribunalului Botoşani, pârâta fiind aceeaşi E., potrivit cu care instanţa: a constatat caracterul abuziv al clauzei pct. 5.2 din contractul de credit (aceeaşi ca şi cea din contractul în litigiu); a stabilit formula de calcul a dobânzii variabile ca fiind: marja fixa+3M(dobânda de referinţa a CHF) pe toata durata contractului, marja fixa fiind determinata scăzând din dobânda de 5,7%, prevăzuta în contract, indicele Libor de la data încheierii contractului (p.5 alin. (4)-p.8 din sentinţa) şi a obligat pârâta sa restituie reclamantului suma încasata în temeiul acestei clauze abuzive şi dobânda legala aferenta conform expertizei întocmita în cauza;

- aspectele din considerentele şi dispozitivul sentinţei civile nr. 915/16 05 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosar nr. x/2011, rămasa definitiva(irevocabila) prin decizia nr. 4094/21 11 2013 pronunţată de ICC (anexata), pârâta fiind aceeaşi E., potrivit cu care instanţa a obligat banca: sa recalculeze nivelul dobânzii percepute reclamanţilor în temeiul contractelor de credit după formula marja băncii fixa la care se adaugă valoarea indicelui de referinţa Libor, precum sa restituie sumele de bani plătite de reclamanţi de la data semnării contractelor de credit până la data efectuării expertizei tehnice şi în continuare până la efectuarea modificărilor dispuse în contractele de credit; sa restituie comisionul de acordare credit perceput la data încheierii contractului de credit către împrumutaţi.

-Să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar stipulată în contractul de credit în litigiu la art. 9 pct. 9.2, 9.4; să se declare nulitatea absoluta acestora; să se dispună eliminarea acestora din contract şi continuarea contractului; să se dispună îngheţarea cursului de schimb valutar CHF/LEU, pentru efectuarea plaţilor de rambursare în temeiul contractului de credit, la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv, după datele acestora la valoarea: principal de 2,4031 Ron/CHF(curs BNR), subsidiar 2,4269 Ron/CHF(curs OTP), conform anexa 4, col 7,9; obligarea pârâtelor la calcularea şi încasarea ratelor de rambursare a creditului (rata capital +rata dobânda) la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioada de valabilitate a contractului: principal la curs BNR, subsidiar curs OTP; să se dispună obligarea pârâtelor sa restituie sumele achitate în plus la fiecare plata, în echivalent RON, în cuantum de 80933,96 RON RON-curs BNR, subsidiar 85356,91 RON-curs OTP (inclusiv luna martie 2016- anexa 4 col. 10, 11), şi în continuare până la efectuarea modificărilor dispuse în contractul de credit; să fie obligate pârâtele la dobânda legală aferenta acestor sume plătite în plus de la data fiecărei plaţi până la achitarea integrală către reclamanţi, în cuantum de 2162,978 RON-curs BNR, subsidiar în cuantum de 2205,681 RON - curs OTP, până la data de 26 03 2016(anexa 5,6 ultima col.); sa se dispună denominarea în moneda naţionala a plaţilor.

II. Să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind indexarea dobânzii, clauze stipulate: la art. 5 pct. 5.2 teza I " Dobânda este variabila în conformitate cu politica băncii": la pct. 5.4 din Contractul de credit nr. x/12.03.2008; la art. 3 pct. 3.1 prima şi ultima teza din Actul adiţional nr. 1/17 09 2010; sa se declare nulitatea absoluta acestora; să se dispună eliminarea acestora din Contract şi Act adiţional şi continuarea contractului; să se constate ca, dobânda aplicabila pe toata perioada de derulare a contractului este formata din marja fixa de 2,935 %, rezultata din scăderea din dobânda de 5.7% a valorii Libor de la data încheierii contractului de 2,765 %, plus Libor(3M); să fie obligate pârâtele sa recalculeze nivelul dobânzii datorate în temeiul contractului de credit după formula: marja fixa 2,935%+ valoarea indicelui de referinţa LIBOR(3M) de la data efectuării fiecărei plaţi conform anexa 1 col. 7; să se dispună emiterea unui nou scadenţar, cu respectarea prevederilor contractuale/legale referitor la perceperea dobânzii; să se dispună restituirea diferenţei de dobânda abuziv încasata de la data semnării contractului de credit: până în martie 2016 în cuantum de: principal în cuantum de 101121,32 RON -curs BNR(anexa 1 col. 12), subsidiar 102 684,996 RON (anexa 2 col. 12) şi în continuare până la efectuarea modificărilor dispuse în contractul de credit); obligarea pârâtelor la dobânda legala aferenta de la data efectuării fiecărei plaţii până la plata efectiva către aceştia, la luna martie 2016 fiind în cuantum de:3003,781 RON curs BNR (anexa 5 col. 4), subsidiar 2834,453 RON -curs OTP (anexa 4 col. 4);

Să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale privind comisionul de acordare de 2% la valoarea, în valuta, a creditului acordat, stipulata la art. 6 pct. 6.1 lit. b) din Contractul de credit nr. x/1900/7465/1203 2008; să se declare nulitatea absoluta acestei clauze; să se dispună eliminarea din Contract a acestei clauze contractuale şi continuarea contractului; obligarea pârâtelor să le restituie suma de 2300 CHF, în echivalent RON, cu titlu de comision de acordare, în cuantum de 9191,39 RON(anexa 3 col. 7), încasata în temeiul clauzei abuzive menţionate; să se dispună obligarea băncii la dobânda legala aferenta acestei sume de la data reţinerii comisionului, respectiv 18.03.2008 şi până la data plaţii integrale a acesteia către reclamanţi.

Prin sentinţa civilă nr. 1235/PI din 26 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2016, s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. şi C. - SUCURSALA/AGENTIA IULIU MANIU TIMISOARA, având ca obiect acţiune în constatare; s-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.2 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x/12.03.2008 încheiat cu pârâta, referitoare la sintagma "dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii", precum şi a clauzei prevăzute de art. 5.4 din contract şi s-a dispus eliminarea acestor clauze abuzive din contract; s-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.1 din actul adiţional din data de 17.09.2010 la contractul de credit nr. x/12.03.2008 încheiat cu pârâta, referitoare la sintagma "marja băncii" şi s-a dispus eliminarea acesteia din contract; s-a dispus restituirea sumelor de bani achitate de reclamanţi cu titlu de diferenţă de dobândă, ca urmare a majorării acesteia în funcţie de marja variabilă a băncii, în sumă de 148.560,92 RON, şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculată de la data achitării acestor sume şi până la data plăţii efective; s-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.1 lit. b) din contractul de credit nr. x/12.03.2008 încheiat cu pârâta, referitoare la comision de acordare şi s-a dispus eliminarea acesteia din contract; s-a dispus restituirea sumei de 9191,39 RON, reprezentând comision de acordare credit şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculată de la data achitării acestor sume şi până la data plăţii efective; s-a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 6.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 170/A din 15 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, s-au respins ca nefondate apelurile reclamanţilor A. şi B..

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei nr. 170/A din 15 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a analizat toate motivele de apel invocate, prin raportare la dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., prevederile acestui text fiind imperative, astfel că, neîndeplinirea unora din exigenţele sale poate atrage nulitatea hotărârii, în condiţiile art. 174 şi urm. C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa a aplicat greşit legea referitor la capătul de cerere privind riscul valutar şi incidenţa instituţiei impreviziunii.

Astfel, au arătat că instanţa de apel a nesocotit Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, precum şi caracterul supletiv al dispoziţiilor art. 1578 C. civ.

Totodată, au arătat recurenţii că potrivit paragrafelor 26-31 din Decizie, instanţa naţională trebuie să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă din dreptul naţional, pentru a stabili dacă este incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Potrivit paragrafelor 32-41 din Decizie, dacă judecătorul naţional apreciază că respectiva clauză transpune o normă supletivă, îi revine obligaţia să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noţiunilor de "obiect principal al contractului" sau " caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte" în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, articol ce instituie o a doua excludere de la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor.

Procedând la verificarea primei condiţii, instanţa de apel, în mod greşit, a apreciat că prevederile contractuale contestate reflectă norme care duc la aplicarea excluderii instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Au mai arătat recurenţii că instanţa de apel a interpretat, în mod greşit, jurisprudenţa CJUE, reţinând că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele supletive, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

Totodată, au susţinut recurenţii că pentru a stabili ca există impreviziune, instanţa trebuia să constate valoarea obligaţiilor la data încheierii contractului, în raport cu nivelul cursului de schimb de la acea dată şi valoarea obligaţiilor în urma schimbării excepţionale a împrejurărilor, în raport cu nivelul cursului de schimb actual; riscul asumat în mod rezonabil; caracterul excesiv al diferenţei dintre valoarea iniţială şi cea majorată a obligaţiilor în raport cu efortul financiar făcut pentru procurarea sumelor de bani în valută.

În ceea ce priveşte riscul asumat în mod rezonabil, au susţinut recurenţii că instanţa era ţinută să analizeze, pe baza datelor statistice, variaţia valutară pentru un interval de timp relevant stabilit anterior încheierii contractului în litigiu (5-10 ani la creditele imobiliare), şi să fixeze intervalul de variaţie valutară, pe care, în mod rezonabil îl puteau avea ca reper la data încheierii contractului.

Prin întâmpinarea înregistrată la 10.07.2018, intimata C. a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenţii au solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 17 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia inadmisibilităţii recursului şi a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 170/A din 15 martie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, stabilindu-se termen la 4 octombrie 2019, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 4 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 170/A din 15 martie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, prin rezoluţia din 21 septembrie 2020 s-a acordat termen la 3 februarie 2021, cu citarea părţilor, pentru continuarea judecăţii, termen la care s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Critica recurenţilor subsumată motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., va fi înlăturată ca fiind nefondată.

În speţă, prin cererea de recurs s-a susţinut că instanţa nu a analizat toate motivele de apel invocate de reclamanţi cu privire la respingerea petitului privind riscul valutar.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar, explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Se reţine, totodată, că, potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care şi-au întemeiat cererile, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Prin urmare, motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că hotărârea recurată întruneşte condiţiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a evocat şi aplicat în cauza dedusă judecăţii textele de lege şi actele normative care au stat la baza adoptării soluţiei sale şi a analizat, în lumina jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, petitul privind caracterul abuziv al clauzei de risc valutar şi incidenţa în speţă a teoriei impreviunii, răspunzând detaliat tuturor argumentelor invocate de reclamanţi.

Soluţia dată de instanţa de apel în calea de atac ordinară, de reformare, devolutivă a apelului este justificată în motivarea deciziei, iar faptul că recurenţii nu sunt mulţumiţi de argumentele reţinute de instanţa de apel, nu conduce la concluzia că hotărârea astfel criticată este susceptibilă de a fi casată.

În concluzie, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a prezentat, într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept soluţia adoptată, fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenţii-reclamanţi este nefondat, iar sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel cu privire la clauza de risc valutar, decizia atacată este legală.

Contractul de credit încheiat între părţi a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elveţieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică principiului nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Astfel, contrar susţinerilor recurenţilor, în mod corect instanţa de apel, în concordanţă cu cele reţinute de prima instanţă, a constatat că, în speţă, clauza de risc valutar, inserată în art. 9 pct. 9.2 şi 9.4 din contract şi contestată de reclamanţi, reprezintă transpunerea principiului nominalismului, consacrat de lege, şi, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze.

Este esenţial de reţinut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Totodată, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, astfel cum se susţine prin motivele de recurs, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, clauza prevăzută de art. 9 pct. 9.2 şi 9.4 din contract şi contestată de reclamanţi, reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Or, aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Recurenţii-reclamanţi mai invocă faptul că riscul valutar este suportat numai de către împrumutat, raportându-se la situaţia intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda naţională.

În situaţia în care ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport de leu, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de bancă.

Având în vedere principiul nominalismului monetar, chiar şi în lipsa acestei clauze contractuale, banca ar fi avut dreptul de a solicita rambursarea creditului în moneda acordată.

Pe de altă parte, faptul că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoaşterea de către aceasta a modului cum va evalua cursul valutar. Aceasta cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

În cauză nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că, la momentul încheierii contractului de credit, banca avea cunoştinţă că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil faţă de moneda naţională şi a acţionat în consecinţă pentru a-şi procura câştigurile necuvenite.

Obligaţia de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiţii de transparenţă care să-i permită evaluarea consecinţelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiţii de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigenţelor europene şi naţionale. Nu se poate impune băncii în condiţii de responsabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluţiei pe termen lung a cursului CHF-LEU în cadrul obligaţiei generale de informare corectă aparţinând profesionistului deoarece, acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activităţii specifice ce o desfăşoară.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutaţii şi-au asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Aşa cum s-a reţinut, normele care reglementează principiului nominalismului monetar sunt dispoziţii supletive, de la care părţile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenţia încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situaţie, ambele părţi asumându-şi riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Prin urmare, efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurenţii-reclamanţi nu au deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reţine ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanţa de apel.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

Înalta Curte apreciază că, teoria impreviziunii, invocată de reclamanţi - care a cunoscut o consacrare jurisprudenţială, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., ale cărui dispoziţii cuprinse în art. 1271 nu se aplică actelor juridice încheiate anterior datei de 01.10.2011, în temeiul art. 3 şi art. 102 din Legea nr. 71/2011 - nu este incidentă în speţă.

Totodată, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 170/A din 15 martie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 170/A din 15 martie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2021.