Abusive character of currency exchange risk clauses: exclusion from consumer protection directive scope via transposition of monetary nominalism principle.

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civila la data de 03.02.2015 sub nr. x/2015, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., FFF., HHH., GGG., III., JJJ., KKK., LLL., MMM. au chemat în judecată pârâta S.C. NNN. S.A. solicitând să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, a prevederilor contractuale regăsite in ANEXA 1 punctul 5 clauze inserate in contractul de credit si eliminarea acestora; denominarea creditului in moneda naţionala (conversia lui in moneda naţionala), in virtutea principiului din regulamentul valutar, prin care plăţile intre rezidenţi se fac in moneda naţionala, la cursul de la data semnării contractului de credit conform ANEXA 1 punctul 6 ca si consecinţa a înlocuirii clauzelor declarate ca nule.

În drept au fost invocate prevederile Legii 193/200, C. civ. articole indicate, O.U.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 174/2008

Reclamanţii au formulat cerere de precizare a acţiunii prin care s-a arătat că valoarea obiectului cererii este regăsita în anexa 2 cât şi modul prin care s-a ajuns să se determine această valoare.

Prin încheierea de la data de 01.07.2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de disjungere formulată de către pârâtă, a dispus disjungerea cererilor formulate de reclamanţi, şi formarea de dosare separate, pentru fiecare reclamant.

Pentru reclamantul CCC. cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2015, la data de 02.07.2015.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 6523/2015 din 20 noiembrie 2015, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul CCC., în contradictoriu cu pârâta NNN. S.A.; a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenţia de credit bancar nr. x0/12.08.2008 la art. 9.2 tezele a II a şi a III a, art. 9.3 si art. 9.4.; a declarat nulitatea absoluta a clauzelor menţionate anterior; a dispus îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor in temeiul contractului sus menţionat, la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea 2,1903 RON/CHF; a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului privind restituirea creditului în RON (cuprinsa in art. 9.2 teza I a din convenţia de credit bancar nr. x0/12.08..2008) şi a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă prin decizia civilă nr. 559 din 13 martie 2018, a admis apelul formulat de apelanta - reclamantă NNN. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 6523/20.11.2015 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în contradictoriu cu intimatul - reclamant CCC., a schimbat sentinţa în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.

Împotriva deciziei nr. 559 din 13 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă reclamantul CCC. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea în tot a hotărârii atacate, menţinerea sentinţei tribunalului în sensul constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 9.2 tezele a II-a şi a III-a, art. 9.3 şi art. 9.4 din contractul de credit, anularea acestora şi eliminarea lor din contract, precum şi îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-Leu pentru efectuarea plăţilor la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv 2,1903 RON/CHF.

În esenţă, recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel nu a realizat o analiză efectivă a clauzelor contractuale al căror caracter abuziv a fost solicitat a se constata, aceasta realizând doar o analiză formală a apărărilor expuse în conţinutul întâmpinării la cererea de apel formulată de bancă.

Consideră că se impune constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit şi eliminarea acesteia, precum şi îngheţarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, în condiţiile în care majorarea cursului de schimb CHF-leu este suportată exclusiv de către consumator.

Raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauzele contractului de credit care prevăd obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat(CHF) pot forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.

Recurentul susţine că în mod corect prima instanţă a reţinut caracterul nenegociat al contractului dintre părţi, ca şi dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, creat în detrimentul consumatorului, astfel cum rezultă din conduita pârâtei care a înţeles să preformuleze clauzele inserate în art. 9.2 teza a II-a, art. 9.3 şi art. 9.4 şi prin care a prevăzut pentru ea o serie de drepturi fără să existe şi obligaţii corelative.

Reaua-credinţă intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absenţa unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul faţă de drepturile consumatorului.

Astfel, prin necircumstanţierea, în niciun mod, a elementelor care-i acordă băncii o serie de drepturi asupra conturilor consumatorului, prin modul în care face conversia, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, aceste clauze încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.

Consumatorul nu a fost informat în niciun fel cu privire "la volabilitatea" acestei monede, această modalitate de exprimare făcând ca respectivele clauze să fie interpretate doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă suportarea de comisioane, speze şi taxe (a se vedea art. 9.4 din contract) sau devalorizarea monedei CHF era necesară şi proporţională scopului urmărit.

Totodată, prima instanţă în mod corect a decis înlăturarea apărării pârâtei potrivit căreia în speţă s-ar încălca principiul nominalismului monetar, prin îngheţarea cursului valutar.

Recurentul-reclamant a prezentat pe larg practica recentă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, aplicarea în speţă a deciziei din Cauza C-186/16, respectiv Cauza Andriciuc.

Intimata-pârâtă NNN. S.A., prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat inadmisibilitatea recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 10 octombrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 22 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecarea acestuia la 17 mai 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 17 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurentul-reclamant CCC. împotriva deciziei civile nr. 559 din 13 martie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, prin rezoluţia din 21 septembrie 2020 s-a acordat termen la 3 februarie 2021, cu citarea părţilor, pentru continuarea judecăţii, termen la care s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu prealabil, este de notat faptul că, deşi invocă drept prim motiv de casare dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., niciuna dintre criticile aduse de recurenţi deciziei atacate nu este susceptibilă de a fi examinată din această perspectivă, toate criticile formulate vizând exclusiv aplicarea greşită de către instanţa de apel a unor norme de drept material, iar nu nemotivarea ori existenţa unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei, în conţinutul hotărârii atacate.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentul-reclamant este nefondat, iar sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel cu privire la clauzele de risc valutar, decizia atacată este legală.

Contractul de credit încheiat între părţi a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elveţieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică principiului nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauzele privind riscul valutar nu pot fi considerate ilicite.

Astfel, contrar susţinerilor recurentului, în mod corect instanţa de apel a constatat că, în speţă, clauzele de risc valutar, inserate în art. 9.2 tezele a II-a şi a III-a, art. 9.3 şi art. 9.4 din contract şi contestate de reclamant, reprezintă transpunerea principiului nominalismului, consacrat de lege, şi, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestor clauze.

Este esenţial de reţinut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Totodată, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, astfel cum se susţine prin motivele de recurs, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, clauzele contestate din contract reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Or, aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Cu atât mai mult recurentul-reclamant nu poate invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, verificarea din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

În prezenta speţă nu se pune în discuţie suportarea vreunei diferenţe de curs valutar dintre cel valabil la cumpărare şi cel valabil la vânzare, pentru a se face aplicabilitatea jurisprudenţei CJUE (cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs. NNN. Jelzalogbank Zrt), creditul fiind acordat în CHF, iar obligaţia de a rambursa ratele de credit este stipulată în aceeaşi monedă, situaţie faţă de care nu se pune problema efectuării unei operaţiuni valutare speculative de către bancă în detrimentul împrumutatului.

Recurentul-reclamant mai invocă faptul că riscul valutar este suportat numai de către împrumutat, raportându-se la situaţia intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda naţională.

În situaţia în care ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport de leu, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de bancă.

Având în vedere principiul nominalismului monetar, chiar şi în lipsa acestei clauze contractuale, pârâta-intimată ar fi avut dreptul de a solicita rambursarea creditului în moneda acordată.

Pe de altă parte, faptul că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoaşterea de către aceasta a modului cum va evalua cursul valutar. Aceasta cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

În cauză nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta-intimată avea cunoştinţă că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil faţă de moneda naţională şi a acţionat în consecinţă pentru a-şi procura câştigurile necuvenite.

Obligaţia de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiţii de transparenţă care să-i permită evaluarea consecinţelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiţii de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigenţelor europene şi naţionale. Nu se poate impune băncii în condiţii de responsabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluţiei pe termen lung a cursului CHF-LEU în cadrul obligaţiei generale de informare corectă aparţinând profesionistului deoarece, acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activităţii specifice ce o desfăşoară.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutaţii şi-au asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Aşa cum s-a reţinut, normele care reglementează principiului nominalismului monetar sunt dispoziţii supletive, de la care părţile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenţia încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situaţie, ambele părţi asumându-şi riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că nu poate fi admisă cererea formulată de către reclamant prin care s-a solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al francului elveţian la data încheierii contractului, întrucât urmăreşte înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor prin art. 1578 C. civ.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Prin urmare, efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurentul-reclamant nu are deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reţine ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanţa de apel.

Se constată că ceea ce pretinde recurentul este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

Cât priveşte riscul valutar, acesta ţine efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naţionale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar, dar şi în Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Contractul de credit dedus judecăţii a dat naştere obligaţiei împrumutatului de a restitui suma de bani împrumutată în moneda CHF, conform acordului de voinţă al părţilor şi în conformitate cu dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864. Dată fiind forţa obligatorie a contractului, consacrată de art. 969 alin. (1) din C. civ. de la 1864, instanţa de judecată nu poate dispune modificarea convenţiei de credit cu privire la moneda împrumutului, indiferent de normele edictate de Banca Naţională a României în privinţa regimului valutar. Astfel de norme nu sunt menite a institui cerinţe de validitate a contractelor - caz în care s-ar pune în discuţie exclusiv problema nulităţii, nu şi a modificării contractului de către instanţa de judecată - ci de a asigura monitorizarea şi controlul tranzacţiilor valutare pe teritoriul ţării, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României.

Prin urmare, normele emise de Banca Naţională a României nu pot fi invocate de către recurenţii-reclamanţi în scopul de a obţine modificarea convenţiei încheiate cu banca, în sensul înlocuirii monedei contractului.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), în acord cu jurisprudenţa CJUE, raţionament întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant CCC. împotriva deciziei civile nr. 559 din 13 martie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant CCC. împotriva deciziei civile nr. 559 din 13 martie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2021.