Statute of limitations on delictual liability for unauthorized investments bars claim despite subsequent tax inspection

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 31 mai 2018 pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub număr de dosar x/2018, reclamanta Compania Municipală de Investiţii A. S.A. prin administrator judiciar C.I.I. B. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamţ şi C., director general în perioada decembrie 2008 - martie 2011, la plata, în solidar, a sumei de 627617,07 RON, reprezentând contravaloarea unor investiţii efectuate la complexul comercial tip mall, bun ce nu aparţine societăţii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1357 alin. (1), (13)82 C. civ. şi art. 155 din Legea nr. 31/1990.

Prin sentinţa civilă nr. 216/C din 20 martie 2019 pronunţată de Tribunalul Neamţ, în dosarul nr. x/2018, au fost respinse ca nefondate, excepţiile lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, lipsei calităţii procesuale pasive, prematurităţii, tardivităţii, inadmisibilităţii, invocate de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamţ; a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâţii C. şi Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamţ; a fost respinsă ca prescrisă, acţiunea precizată, formulată de reclamanta S.C. COMPANIA MUNICIPALĂ DE INVESTIŢII A. S.A. prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI PIATRA NEAMŢ; a fost obligată reclamanta să plătească pârâtului C. suma de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta Compania Municipală de Investiţii A. S.A. prin administrator judiciar C.I.I. B. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 723/2019 din 23 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Prin aceeaşi decizie a fost obligată apelanta la plata către intimatul C. a cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 RON reprezentând onorariu avocat ales.

Reclamanta Compania Municipală de Investiţii A. S.A. prin administrator judiciar C.I.I. B. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 723/2019 din 23 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Recurenta-reclamantă se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În opinia recurentei, în ceea ce priveşte excepţia prescripţia dreptului material la acţiune, instanţa de apel a procedat la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2528 C. civ.

Arată că instanţa a respins opinia reclamantei, potrivit căreia termenul de prescripţie începe să curgă de la data constatării organelor de inspecţie fiscală, deoarece momentul de la care reclamanta a cunoscut sau cel puţin trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel răspunzător de ea, este data inserării în propriul registru inventar a sumei solicitate.

Prejudiciul pretins în prezenta cauză este reprezentat de o investiţie, contravaloarea investiţiilor efectuate în complexul comercial tip MALL din Municipiul Piatra Neamţ, în suma de 627 617,07 RON.

Calificarea acestei investiţii ca prejudiciu a fost realizată ulterior prin Raportul şi Dispoziţia organelor de control.

Apreciază că instanţa se află într-o mare eroare confundând valoarea (cuantumul) investiţiei cu calificarea acestei investiţii ca prejudiciu, iar societatea reclamantă nu a cunoscut şi nici nu avea cum să cunoască existenţa prejudiciului anterior efectuării controlului.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, pe fond, admiterea acţiunii reclamantei.

Intimatul - pârât C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 decembrie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 7 aprilie 2021, a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 6 octombrie 2021.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, ţinând cont şi de apărările intimatului C., formulate prin întâmpinare, constată că recursul este nefondat pentru considerentele care urmează:

Este de necontestat că acţiunea dedusă judecăţii se bazează pe constatările întreprinse de A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Iaşi, potrivit cărora suma reclamată derivă din efectuarea unei investiţii la complexul comercial tip mall, iar potrivit punctului 4.13 din Dispoziţia obligatorie nr. 1616/08.05.2015 emisă de A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Iaşi, suma solicitată prin acţiune rezidă în investiţii în beneficiul Serviciului Paşapoarte, Înmatriculări şi Permise Auto şi a fost achitată în iulie 2010.

Înalta Curte subliniază că instanţa de apel a constatat cu justeţe că obiectul cererii de chemare în judecată vizează o acţiune în pretenţii, având ca temei de drept răspunderea civilă delictuală, fapta ilicită, respectiv investiţia apreciată de ANAF ca fiind prejudiciul, fiind efectuată în anul 2010, astfel că în raport de data efectuării investiţiei, respectiv iulie 2010, sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia extinctivă, şi nu cele ale noului C. civ., deşi dispoziţiile celor două acte normative sunt identice, termenul de prescripţiei începând să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

De altfel, prevederile Noului C. civ. preiau dispoziţii din Decretul nr. 167/1958, fără a cuprinde vreo diferenţă de substanţă în ceea ce priveşte termenul general de prescripţie de trei ani, aplicabil speţei, noile dispoziţii prevăd şi aceleaşi momente de la care termenul începe să curgă, efectul întreruptiv dat de recunoaştere etc.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile referitoare la prescripţia extinctivă, iar criticile recurentei-reclamante sub aspectul greşitei soluţionări a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune sunt nefondate.

În speţă, se observă că problema de drept care se ridică în soluţionarea excepţie prescripţiei dreptului material la acţiune nu vizează durata termenului de prescripţie, sub acest aspect atât părţile, cât şi instanţele de fond fiind de acord că este vorba despre termenul de prescripţie de 3 ani.

Ceea ce susţine recurenta-reclamantă, în contradicţie cu motivarea instanţelor de fond, este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, raportat la art. 2528 alin. (1) C. civ., respectiv la art. 8 din Decretul nr. 167/1958 aplicabil speţei, potrivit căruia:

"Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Astfel, recurenta apreciază că prescripţia extinctivă a început să curgă de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel răspunzător de ea, respectiv de la 8 mai 2015, data efectuării raportului constatator de către ANAF.

Or, data la care începe să curgă termenul de prescripţie este data producerii prejudiciului în patrimoniul recurentei, şi nicidecum data constatării de către organelor de inspecţie fiscală a unei abateri care a condus la prejudicierea COMPANIEI MUNICIPALE DE INVESTIŢII A. S.A.

Recurenta nu poate pretinde că nu a cunoscut paguba până la data întocmirii raportului de inspecţie economico-financiară, care a statuat condiţiile şi împrejurările producerii prejudiciului în patrimoniul reclamantei, iar faptul că prin raportul întocmit s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de a recupera prejudiciul nu poate echivala cu momentul la care aceasta a luat cunoştinţă de raport.

Această susţinere echivalează cu invocarea propriei culpe, or, potrivit adagiului latin:

"nemo auditor propriam turpitudinem allegans" (nimeni nu poate invoca în susţinerea intereselor sale propria sa culpă), nimeni nu poate să obţină foloase invocând propria sa vină, incorectitudine şi nici să se apere valorificând un asemenea temei.

De altfel, întreaga motivare cu privire la momentul de la care începe să curgă, în opinia recurentei, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, este construită prin invocarea propriei culpe.

Este evident că, în speţă, societatea reclamantă (păgubitul) a cunoscut elementele menţionate anterior, la momentul plăţii sumei solicitate, pentru bunurile prin achiziţia cărora s-a săvârşit presupusă faptă ilicită, respectiv iulie 2010, împrejurare ce a rezultat inclusiv din lista mijloacelor fixe din decembrie 2014 (dată la care registrele societăţii evidenţiau suma reprezentând prezumtivul prejudiciu).

În mod corect instanţa de apel a reţinut că decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în RIL, este aplicabilă, statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Decizia RIL nr. 19/2019 fiind obligatorii pentru instanţele de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - RIL nr. 19/2019, ale cărei considerente sunt valabile şi în prezenta cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.

Instanţa supremă a statuat că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

În considerentele deciziei s-a mai reţinut că nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că actul de control al Curţii de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, precum şi că a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale.

Aşadar, s-a statuat că, în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, se aplică dreptul comun, atât în cazul prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cât şi în cel prevăzut de art. 2528 din C. civ.

Aşa fiind, în condiţiile în care, cursul prescripţiei nu a fost întrerupt sau suspendat, iar termenul de prescripţie general de trei ani calculat din iulie 2010 (data plăţii pentru investiţii) şi chiar de la 08.01.2013 (data emiterii HCL nr. 4) în ceea ce priveşte pretenţiile pretinse faţă de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamţ, a fost depăşit în raport de data formulării acţiunii ce formează obiectul prezentului litigiu (31 mai 2018), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura criticile recurentei care vizează greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Este de amintit că în ceea ce priveşte reglementarea unor termene, fie de prescripţie, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene şi corespunde unei finalităţi importante, anume garantarea securităţii juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter şicanatoriu, precum şi prin preîntâmpinarea erorilor judecătoreşti, în situaţia în care instanţele ar trebui să se pronunţe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (CEDO, Stubbings ş.a. c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51).

În raport cu reţinerea corectă a instanţei de apel vizând soluţionarea cauzei pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurenta-reclamantă, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. COMPANIA MUNICIPALĂ DE INVESTIŢII A. S.A. prin administrator judiciar CII B. împotriva deciziei nr. 723/2019 din 23 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. COMPANIA MUNICIPALĂ DE INVESTIŢII A. S.A. prin administrator judiciar CII B. împotriva deciziei nr. 723/2019 din 23 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2021.