Recovery of Leased Assets Without Judicial Authorization and Validity of Contractual Repossession Clauses

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

A. Obiectul acţiunii introductive

Prin cererea înregistrată la data de 5 mai 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar Cabinet de Insolvenţă B. şi prin administrator special C., în contradictoriu cu pârâtele D. S.A., E., F. S.R.L. şi G. S.R.L., a solicitat:

- obligarea pârâtei D. S.A. la plata sumei de 453.370 euro, echivalentul în euro a sumei de 1.996.233,44 RON, la cursul de schimb al BNR din data de 30 aprilie 2015, reprezentând diferenţa dintre valoarea de piaţă a echipamentelor aferente celor 3 contracte de leasing în cuantum de 664.169 euro şi suma obţinută de pârâtă din vânzarea lor în cuantum de 210.799 euro;

- obligarea pârâtei E. la predarea folosinţei bunurilor proprietatea reclamantei care au fost vândute de pârâta D. S.A., fără să aibă un drept de proprietate asupra lor, astfel cum sunt identificate în cuprinsul cererii de chemare în judecată;

- obligarea pârâtei F. S.R.L. la predarea folosinţei bunurilor proprietatea reclamantei care sunt reţinute fără drept de aceasta, fără a avea vreun drept asupra lor, astfel cum sunt identificate în anexa 1 la cerere;

- obligarea, în solidar, a pârâtelor D. S.A., F. S.R.L. şi G. S.R.L. la plata sumei de 250.000 euro, echivalentul a 1.100.775 RON, reprezentând contravaloarea bunurilor proprietatea reclamantei, sustrase în mod abuziv din posesia sa, bunuri care au fost vândute de pârâta D. S.A., fără să aibă un drept de proprietate asupra lor, astfel cum sunt identificate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, aceasta fiind paguba efectiv suferită de reclamantă, produsă de către aceste pârâte;

- obligarea, în solidar, a pârâtelor D. S.A., F. S.R.L. şi G. S.R.L. la plata sumei de 40.000 Euro, echivalentul a 176.124 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor aferente bunurilor ce au fost sustrase în mod abuziv din posesia reclamantei, precum şi a uzurii create prin aceste operaţiuni tehnice;

- obligarea, în solidar, a pârâtelor D. S.A., F. S.R.L. şi G. S.R.L. la plata sumei de 25000 euro, echivalentul a 1.100.775 RON, reprezentând contravaloarea lipsei folosinţă a bunurilor ce au fost sustrase în mod abuziv din posesia reclamantei, calculată în funcţie de chiria practicată pe piaţă pentru acelaşi tip de bunuri (7.000 euro pe lună/echipament x 5 = 35.000 Euro/lună) din momentul sustragerii bunurilor, respectiv 25.09.2014 şi până în momentul 25.04.2015, acesta fiind beneficiul nerealizat ca urmare a săvârşirii faptei ilicite de sustragere abuzivă a bunurilor din posesia reclamantei de către aceste pârâte;

- obligarea, în solidar, a pârâtelor D. S.A., F. S.R.L. şi G. S.R.L. la plata contravalorii lipsei de folosinţă, în valoare de 35.000 Euro/lună pentru cele 5 echipamente luate fără drept începând cu data de 25 septembrie 2015 până în momentul predării efective a respectivelor bunuri ce au fost sustrase în mod abuziv din posesia reclamantei, acesta fiind beneficiul nerealizat ca urmare a săvârşirii faptei ilicite de sustragere abuzivă a bunurilor din posesia reclamantei de către aceste pârâte;

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului.

În drept, s-au invocat prevederile art. 192, art. 194 şi următoarele din C. proc. civ., precum şi dispoziţiile legale invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că ulterior începerii urmăririi penale şi punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva reprezentantului legal al reclamantei, C., respectiv la data de 10 iulie 2014, în cadrul dosarului penal nr. x/2014, aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor pentru Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Bucureşti, s-a luat faţă de acesta măsura arestării preventive.

La data de 13 noiembrie 2014, prin încheierea nr. 881/C pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura controlului judiciar, judecătorul de drepturi şi libertăţi stabilind, totodată, că pe durata controlului, administratorul C. să nu comunice cu martorii, angajaţii societăţii şi ceilalţi inculpaţi, direct sau indirect, pe nicio cale.

În intervalul de timp cuprins între 10 iulie 2014 şi 13 noiembrie 2014, organele de cercetare penală au dispus instituirea sechestrului asigurător asupra sumelor de bani aflate în conturile societăţii, asupra părţilor sociale deţinute de către administratorul C., care are şi calitatea de asociat al reclamantei, astfel cum rezultă din Ordonanţele emise de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Bucureşti la data de 8 iulie 2014, până la concurenţa sumei de 108.726.767,69 RON.

De asemenea, organele de urmărire penală au procedat la ridicarea tuturor documentelor contabile ale reclamantei, fiind considerate mijloace de probă.

Prin urmare, în tot acest interval de timp, din cauza împrejurărilor menţionate anterior, reprezentantul legal al reclamantei, C., s-a aflat în imposibilitate de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale asumate faţă de furnizori.

În concret, s-a arătat că a fost în imposibilitate să efectueze plăţile datorate în temeiul contractului de închiriere încheiat cu pârâta S.C. F. S.R.L. şi plăţile aferente celor trei contracte de leasing financiar, încheiate pe o perioadă de 60 de luni cu pârâta D. S.A.

În conformitate cu prevederile contractului de închiriere încheiat cu societatea F. S.R.L. la data de 4 decembrie 2009, folosinţa asupra spaţiului din comuna Chiajna având număr cadastral x, înscris în Cartea Funciară Chiajna nr. 7427 în suprafaţă totală de 2.190 mp, a fost transmisă către A. S.R.L., cu destinaţia de spaţiu pentru birouri şi depozit. Durata contractului de închiriere a fost de 5 ani începând cu data de 4 decembrie 2009.

La data de 26 mai 2015 reclamanta şi-a precizat cererea indicând bunurile pretins a fi reţinute de pârâta S.C. F. S.R.L., valoarea petitului 4 şi modul de calcul al prejudiciului. De asemenea, la aceeaşi dată, reclamanta a renunţat la judecata capătului doi al cererii formulat în contradictoriu cu pârâta E..

B. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 651 din 27 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins petitul 3 al cererii ca rămas fără obiect; s-a respins, în rest, cererea modificată formulată de reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar Cabinet de Insolvenţă B., în contradictoriu cu pârâtele D. S.A., F. S.R.L. şi G. S.R.L., ca neîntemeiată; reclamanta a fost obligată la plata sumei de 6.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâta F. S.R.L.

S-a arătat că reclamanta a învestit instanţa cu o cerere în realizare, solicitând angajarea răspunderii civile a pârâtelor pentru faptele ilicite săvârşite de acestea în perioada cuprinsă între 10 iulie 2014 şi 13 noiembrie 2014, perioadă în care reprezentantul său legal, C., s-a aflat în imposibilitate de a-şi exercita mandatul de reprezentant legal al societăţii.

Reclamanta a renunţat, în condiţii procedurale, la judecarea petitului 2 al cererii introductive, iar petitul 3 a rămas fără obiect, deoarece bunurile respective au fost recuperate de reclamantă, după introducerea cererii, astfel cum rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 3 februarie 2015, împrejurarea fiind confirmată de reprezentantul convenţional al reclamantei în şedinţa din 23 noiembrie 2015.

Cu privire la situaţia de fapt prima instanţă a reţinut că între reclamantă şi pârâta D. S.A. s-au încheiat trei contracte de leasing:

- contractul nr. x/5.02.2010 având ca obiect instalaţie frigorifică depozit fructe compusă din tunel de copt banane, depozit fructe şi vegetale, panouri frigorifice şi uşă frigorifică;

- contractul nr. x/19.01.2011 având ca obiect tunele de copt banane (instalaţie frigorifică, 3 tunele de copt banane, panouri frigorifice), depozit banane (instalaţie frigorifică depozitare, panouri frigorifice, uşă frigorifică);

- contractul nr. x/6.02.2012 având ca obiect construcţie şi echipare depozite frigorifice - produse refrigerate.

La data de 4 decembrie 2009 între reclamantă şi pârâta S.C. F. S.R.L. s-a încheiat contractul de închiriere, prin care reclamanta a dobândit dreptul de folosinţă asupra spaţiului din comuna Chiajna. În această locaţie se aflau bunurile aflate în posesia reclamantei în temeiul contractelor de leasing menţionate anterior.

Reprezentantul legal al reclamantei A. S.R.L. a fost reţinut, la data de 10 iulie 2014, în cadrul unei anchete penale, fiind eliberat la 13 noiembrie 2014.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a recunoscut faptul că nu şi-a putut îndeplini obligaţiile contractuale asumate în intervalul de timp cuprins între 10 iulie 2014 şi 13 noiembrie 2014, iar această împrejurare a determinat încetarea contractelor de locaţiune şi de leasing.

La data de 3 septembrie 2014 pârâta F. S.R.L, prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc H., a notificat-o pe reclamantă, solicitându-i acesteia să îi permită accesul în imobilul închiriat în condiţiile art. 8.8 din contract şi evacuarea spaţiului ca urmare a încetării locaţiunii.

Pârâta D. S.A. a făcut la data de 23 septembrie 2014 aplicarea art. 15 din Ordonanţa de Guvern nr. 51/1997, în sensul că a hotărât rezilierea contractelor de leasing.

La data de 25 septembrie 2014 pârâta F. S.R.L. a notificat-o pe pârâta D. S.A., solicitându-i să procedeze la dezafectarea şi relocarea bunurilor aflate în spaţiul închiriat reclamantei, termenul limită acordat fiind 26 septembrie 2014.

În executarea mandatului acordat de către pârâta D. S.A., pârâta G. S.R.L. a inventariat, la 25 septembrie 2014, bunurile proprietatea primei pârâte, fără să procedeze la ridicarea acestora.

La data de 26 septembrie 2014 executorul judecătoresc H. a încheiat un procesul-verbal de constatare a stării de fapt, consemnând bunurile ce se aflau în spaţiul care a făcut obiectul contractului de închiriere încheiat de reclamantă.

Pârâta F. S.R.L. i-a comunicat pârâtei D. S.A., la 24 octombrie 2014, faptul că îi permite ridicarea bunurilor care fac obiectul contractului de leasing. În acest sens, reprezentanţii pârâtelor D. S.A. şi G. S.R.L. au încheiat procese-verbale în care se consemnează componentele bunurilor care au făcut obiectul contractelor de leasing. Aceste procese-verbale au fost datate 25.09.2014 şi/sau 14.11.2014.

La data de 3 februarie 2015 reprezentantul pârâtei F. S.R.L. i-a predat reprezentantului reclamantei bunuri constând în laptop şi hard disk-uri.

La termenul de judecată din 19 decembrie 2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea reclamantei de efectuare a unei noi expertize tehnice.

La termenul de judecată din 13 februarie 2017, deliberând asupra cererii de suplimentare a probatoriului cu numirea unor specialişti din domeniul cuptoarelor de copt banane şi suplimentarea probatoriului cu un martor, Tribunalul a apreciat, în raport de cele dispuse la termenul anterior, că această cerere astfel cum a arătat şi reclamanta intervine la momentul la care expertul nu a putut răspunde tuturor obiectivelor încuviinţate. Instanţa a considerat că reclamanta nu este decăzută din dreptul de a solicita suplimentarea probelor, acestea fiind solicitate în temeiul art. 254 pct. 2 din C. proc. civ.. Totuşi, s-a apreciat că nu este util ca probatoriul să fie completat în cauză având în vedere cele expuse prin încheierea de la termenul din 19 decembrie 2016.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe

Împotriva încheierilor de şedinţă din 19 decembrie 2016 şi, respectiv 13 februarie 2017, precum şi împotriva sentinţei civile nr. 651/27.02.2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, apelanta A. S.R.L. a promovat apel, solicitând admiterea acestuia, schimbarea, în tot, a hotărârii apelate, în sensul admiterii acţiunii astfel cum aceasta a fost formulată şi modificată.

D. Hotărârea instanţei de apel

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 2473 din 28 noiembrie 2018, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar Cabinet de Insolvenţă B. împotriva încheierilor de şedinţă de la 19.12.2016 şi de la 13.02.2017, precum şi împotriva sentinţei civile nr. 651/27.02.2017, toate pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D. S.A., F. S.R.L. şi G. S.R.L.; de asemenea, a respins cererea formulată de intimata F. S.R.L. având ca obiect obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, ca neîntemeiată.

E. Considerentele instanţei de apel

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Cu privire la prima critică formulată în apel, referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 680 din C. proc. civ., Curtea a arătat faptul că societatea apelantă nu a contestat aplicabilitatea prevederilor art. 16.6 din contractele de leasing financiar încheiate cu pârâta D. S.A., care stipulează că "în toate situaţiile de reziliere a contractului de leasing sau de expirare a perioadei pentru care s-a încheiat contractul, fără ca utilizatorul să îndeplinească obligaţiile asumate prin prezentul contract, utilizatorul înţelege şi se obligă: a) să restituie locatorului bunul în aceeaşi stare tehnică şi funcţională avută la data preluării, mai puţin uzura aferentă exploatării normale a bunului în termen de 3 (trei) zile lucrătoare de la data rezilierii. În caz contrar, locatorul va avea dreptul să-şi recupereze bunul chiar fără acordul utilizatorului", ci, împrejurarea că, şi în prezenţa acestui text convenţional, art. 680 din C. proc. civ. îşi găsea aplicabilitatea şi ar fi trebuit să fie respectat.

Raportând definiţia legală a executării silite la speţa dedusă judecăţii, instanţa de apel a observat că la momentul septembrie 2014 nu se punea în executare silită o obligaţie asumată de debitor ce nu fusese, în prealabil, executată de bună-voie de către acesta din urmă, ci, în temeiul dispoziţiilor convenţionale agreate de părţile semnatare, se denunţaseră contractele de leasing financiar încheiate între reclamantă şi pârâta D. S.A., iar creditorul obligaţiei de plată a ratelor contractuale încerca reintrarea în posesia bunurilor a căror finanţare o asigura (dreptul de proprietate urma a fi transmis la finalizarea termenului contractual convenit de 60 de luni).

Prin urmare, s-a reţinut că nefiind pusă în executare silită o obligaţie asumată anterior de debitor, în cauza de faţă nu sunt incidente acele dispoziţii legale subsumate executării silite, ca instituţie de drept procesual civil, ci cele convenţionale, respectiv art. 16.6 din contractele de leasing financiar.

Întrucât dispoziţiile art. 680 din C. proc. civ. privind autorizarea instanţei de executare, nu erau incidente în cauză, Curtea a respins ca neîntemeiat primul motiv de apel.

Referitor la posibila nerespectare a menţiunilor art. 364 din C. proc. civ., ce se constituie în cel de-al doilea motiv de apel, Curtea a notat că articolul indicat are următorul conţinut:

"(1) La cererea oricărei persoane care are interesul să constate de urgenţă o anumită stare de fapt care ar putea să înceteze ori să se schimbe până la administrarea probelor, executorul judecătoresc în circumscripţia căruia urmează să se facă constatarea va putea constata la faţa locului această stare de fapt.

(2) În cazul în care efectuarea constatării prevăzute la alin. (1) necesită concursul părţii adverse sau al unei alte persoane, constatarea nu poate fi făcută decât cu acordul acesteia".

În cauză, constatarea de către executorul judecătoresc a stării bunurilor ce formau obiectul celor trei contracte de leasing financiar s-a efectuat la data de 26 septembrie 2014, ocazie cu care s-a procedat la identificarea şi consemnarea într-un proces-verbal a bunurilor şi a stării acestora, astfel cum acestea se aflau depozitate la acel moment în spaţiul comercial aparţinând intimatei F. S.R.L.

Deşi apelanta a susţinut că era necesar să fie prezentă la momentul inventarierii bunurilor pe care le exploata, instanţa de apel a reţinut că textul de lege, redat mai sus, impune prezenţa părţii adverse celei care solicită constatarea stării de fapt (în speţa de faţă, apelanta A.) sau a altei persoane, doar atunci când constatarea nu poate fi efectuată în lipsa acesteia sau a acordului său.

Or, în cauză, astfel cum s-a arătat, bunurile a căror stare urma a fi constatată aparţineau intimatei D. S.A., care deţinea încă dreptul de proprietate asupra acestora, fiind identificate în cuprinsul contractelor de leasing financiar sau în anexele acestora (executorul judecătoresc urma să constate doar starea acestora şi, eventual, dacă se găsesc toate la locul solicitat pentru constatare), iar proprietarul spaţiului în care s-a efectuat constatarea era intimata F. S.R.L., care, în fapt, a fost iniţiatoarea procedurii.

Este adevărat că apelanta-reclamantă A. avea interesul să fie prezentă la locul constatării stării de fapt a bunurilor, în calitate de utilizator al bunurilor respective, însă acest interes nu se confundă cu cerinţa textului legal ce impune prezenţa părţii adverse doar în ipoteza în care constatarea nu se poate efectua fără concursul acesteia din urmă. Prin urmare, în contextul expus, concursul societăţii apelante nu era o condiţie sine qua non a constatării menţionate.

În plus, apelanta-reclamantă nu a combătut în vreun fel susţinerile intimatelor-pârâte D. S.A. şi F. S.R.L., potrivit cărora a fost notificată la data de 2 septembrie 2014 pentru a fi prezentă la constatarea ce urma să fie efectuată de către executorul judecătoresc la 26 septembrie 2014, însă nu s-a prezentat la acel moment.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut că nu prezintă relevanţă susţinerea apelantei-reclamantei, potrivit căreia prin sentinţa civilă nr. 1294/04.03.2015, pronunţată de Judecătoria Buftea, în dosarul nr. x/2014, s-a dispus evacuarea reclamantei A. din spaţiul în care îşi desfăşura activitatea din comuna Chiajna pentru ajungerea la termen a contractului de locaţiune încheiat cu pârâta F. S.R.L. Aceasta, deoarece pârâta D. S.A. îşi manifestase opţiunea de denunţare unilaterală a contractelor de leasing financiar, cu consecinţa reluării în posesie a bunurilor obiect al acestor contracte, conform dispoziţiilor convenţionale.

Referitor la preţul derizoriu cu care intimata-pârâtă D. S.A. a vândut bunurile reprezentând obiectul celor trei contracte de leasing financiar, ce a constituit al treilea motiv de apel, Curtea a reţinut că sunt întemeiate apărările intimatei privitoare la efectul rezolutoriu al pactului comisoriu inserat în conţinutul art. 16.6 din contractele de leasing financiar încheiate cu apelanta-reclamantă.

Consecinţa efectului rezolutoriu a fost aceea că bunurile finanţate au revenit în patrimoniul pârâtei D. S.A., care, ulterior, a deţinut, cu privire la aceste bunuri, cele trei atribute esenţiale ale dreptului de proprietate, respectiv posesia, folosinţa (acestea fiind transferate anterior utilizatorului A.) şi dispoziţia.

Prin urmare, proprietarul D. S.A. a avut dreptul de a dispune în mod liber de bunurile sale, inclusiv prin vânzarea acestora la preţul pe care piaţa bunurilor în cauză l-a permis la acel moment. În acest context, eventualul preţ diminuat al vânzării s-a reflectat exclusiv asupra patrimoniului proprietarului D. S.A.

A fost găsit neîntemeiat şi cel de-al patrulea motiv de apel, prin care s-a invocat faptul că pârâta D. S.A. a sustras alte bunuri aparţinând societăţii reclamante cu prilejul preluării bunurilor ce se aflau în depozitul din comuna Chiajna, utilizat de către A. în baza contractului de locaţiune încheiat cu pârâta F. S.R.L.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că nu s-a dovedit în cauză împrejurarea că apelanta-reclamantă a deţinut bunuri care să fi fost preluate de pârâta D. S.A. la momentul la care aceasta din urmă a intrat în posesia bunurilor ce au format obiectul contractelor de leasing financiar.

S-a arătat că, pe de o parte, apelanta nu a dovedit existenţa vreunui înscris care să fi transferat către intimata-pârâtă D. S.A. folosinţa unor bunuri care îi aparţineau (de altfel, nici nu s-a pretins acest aspect), iar, pe de altă parte, la data de 26 septembrie 2014, cu prilejul constatării stării de fapt existente în spaţiul comercial aparţinând societăţii F. S.R.L. de către executorul judecătoresc nu au fost identificate bunuri care să aparţină apelantei A. S.R.L.

Nici expertiza tehnică efectuată în cauză nu a putut concluziona în sensul existenţei unor bunuri aparţinând apelantei A., care să fi fost sustrase de D. S.A. sau de G. S.R.L., cu prilejul ridicării acestora din depozitul aparţinând F. S.R.L. Astfel, expertul tehnic judiciar desemnat de către prima instanţă pentru efectuarea expertizei tehnice în specialitatea evaluarea bunurilor mobile, în raportul întocmit, a indicat, în cadrul răspunsului la obiectivele nr. 4-6 ale expertizei că, în urma analizei documentelor şi informaţiilor pe care le-a avut la dispoziţie, nu a reuşit să identifice cele 5 echipamente pretins a fi sustrase, motiv pentru care, nu se poate pronunţa asupra existenţei sau inexistenţei celor 5 echipamente.

Curtea a observat că nici măcar expertul parte al apelantei A., în cadrul expertizei efectuate, nu a putut oferi un răspuns concret acestei probleme, arătând, ambiguu, că nu se poate pronunţa asupra existenţei a 5 (cinci) echipamente, astfel cum pretinde apelanta-reclamantă, în schimb, poate doar preciza existenţa unor elemente care compun echipamentele de copt banane, suplimentar faţă de cele care au format obiectul celor trei contracte de leasing, motiv pentru care, în opinia sa "se poate accepta" faptul că respectivele componente sunt echivalentul a 5 cuptoare de copt banane, proprietatea A..

Aşadar, nereieşind din materialul probator administrat la dosarul cauzei, dincolo de orice dubiu, că anumite componente tehnice aparţinând apelantei-reclamante ar fi fost însuşite fără drept de vreuna din societăţile intimate-pârâte, Curtea a respins ca neîntemeiat şi acest motiv de apel.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel

Împotriva deciziei civile nr. 2473 din 28 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar Cabinet de Insolvenţă B. şi prin administrator special C. a declarat recurs, solicitând, în principal, casarea deciziei instanţei de apel şi a sentinţei civile nr. 651/27.02.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată primei instanţe. În subsidiar, recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a invocat faptul că decizia instanţei de apel este lipsită de bază legală.

Astfel, s-a arătat că aspectul reţinut de instanţa de apel, la pagina 19 din hotărâre, respectiv împrejurarea că "apelanta nu a combătut în vreun fel susţinerile intimatelor D. şi F., potrivit cărora a fost notificată încă din data de 02.09.2014 pentru a fi prezentă la constatarea efectuată de executorul judecătoresc pe data de 26.09.2014, însă nu s-a prezentat la acel moment", denotă superficialitatea cu care au fost analizate înscrisurile existente la dosarul cauzei.

Recurenta consideră că instanţa de apel a avut în vedere doar susţinerile orale ale părţilor, ceea ce a condus la o denegare de dreptate.

A făcut referire la înscrisul intitulat "notificare nr. 126", aflat la dosarul instanţei de fond, volumul al II-lea, arătând că în cuprinsul acestei notificări nu se menţionează ceea ce a reţinut instanţa de apel.

În ceea ce priveşte înscrisul intitulat "somaţie nr. 127", aflat la dosarul instanţei de fond, volumul al II-lea, recurenta a susţinut că acesta vizează strict neplata chiriei şi a utilităţilor.

Analizând necesitatea respectării dispoziţiilor art. 364 din C. proc. civ., la momentul constatării stări de fapt efectuate de către executorul judecătoresc, instanţa a reţinut că proprietarul spaţiului în care s-a efectuat constatarea era intimata F. şi, prin urmare, nu prezintă relevanţă sentinţa civilă nr. 1294/04.03.2015, pronunţată de Judecătoria Buftea, în dosarul nr. x/2014.

Această sentinţă dovedeşte clar faptul că până la data de 4 decembrie 2014 contractul de închiriere era valabil, astfel încât societatea reclamantă era singura parte care trebuia să-şi dea acordul pentru a nu se solicita încuviinţarea instanţei de executare.

Printr-o altă critică recurenta a invocat faptul că instanţa de apel i-a respins toate cererile de probe formulate, neexistând o motivare a soluţiei în cazul încheierii din 2 iulie 2018.

Referindu-se la încheierea din 31 octombrie 2018, societatea recurentă a arătat că s-a încălcat efectul devolutiv al căii de atac a apelului.

A susţinut că prin încheierea din 2 iulie 2018 instanţa de apel a respins ca neconcludentă cererea privind efectuarea unei expertize tehnice judiciare, de către o comisie formată din trei experţi, specialitatea industrie alimentară şi frigotehnie, contabilitate şi evaluarea bunurilor mobile economice, fără a motiva soluţia de respingere a acestei cereri de probe.

Având în vedere schimbarea membrilor completului de judecată, societatea reclamantă a reiterat cererea de încuviinţare a probei cu expertiza tehnică judiciară, la termenul de judecată din 31 octombrie 2018, însă instanţa de apel a respins şi această cerere, în temeiul dispoziţiilor art. 235 coroborat cu art. 259 din C. proc. civ.

În raport de precizările şi înscrisurile depuse la data de 2 mai 2018, înscrisuri apte să dovedească dreptul de proprietate al reclamantei asupra componentelor ce alcătuiau 5 tunele de copt banane, s-a solicitat administrarea probei cu expertiza contabilă care să identifice şi să stabilească valoarea contabilă a bunurilor la momentul noiembrie 2014.

Instanţa de apel a respins cererea de încuviinţare a probei cu expertiza contabilă, invocând dispoziţiile art. 470 alin. (1) lit. d) raportat la art. 470 alin. (3) din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă consideră că instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, că este decăzută din dreptul de a solicita încuviinţarea probei, câtă vreme necesitatea administrării acesteia a reieşit ulterior momentului la care instanţa a pus în vedere societăţii reclamante să depună precizări în legătură cu bunurile achiziţionate, numărul lor în contractele de leasing şi modul în care au fost achiziţionate.

Înscrisurile solicitate de instanţa de apel au fost depuse în şedinţa publică din 2 mai 2018, dată la care s-a dispus amânarea judecării cauzei pentru ca părţile să ia cunoştiinţă de conţinutul acestora.

Prin urmare, termenul de judecată din 31 octombrie 2018 era primul termen la care reclamanta putea solicita această probă nouă, a cărei necesitate a reieşit ulterior dezbaterilor din data de 27 iunie 2018.

Tot la termenul din 31 octombrie 2018 apelanta-reclamantă a solicitat administrarea probei cu martori, respectiv audierea martorului I., arătând faptul că această solicitare a fost formulată şi în faţa instanţei de fond.

Instanţa de prim control judiciar a respins şi această cerere de probatorii, invocând dispoziţiile art. 470 alin. (1) lit. d) raportat la art. 470 alin. (3) din C. proc. civ.

Recurenta a solicitat să se ţină seama de împrejurarea că apelul a vizat atât sentinţa pronunţată de prima instanţă, cât şi încheierile de şedinţă din 19.12.2016 şi 13.02.2017.

Mai mult decât atât, în cuprinsul motivului al IV-lea de apel, denumit "Încălcarea de către prima instanţă a principiului aflării adevărului, consacrat prin art. 22 C. proc. civ.. Greşita înţelegere de către prima instanţă a principiului probator instituit prin art. 249 C. proc. civ.. Abordarea administrării probelor pe baza unui raţionament judiciar profund contradictoriu. Aducerea reclamantei în imposibilitatea de a-şi dovedi pretenţiile", s-au criticat încheierile de şedinţă menţionate anterior în scopul readministrării probelor.

Conform art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate de către prima instanţă, în cazul în care sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi, propuse în condiţiile art. 478 alin. (2) din acelaşi cod.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut faptul că instanţa de apel nu a analizat al IV-lea motiv de apel, ci doar a copiat considerentele sentinţei civile nr. 651/27.02.2017.

De asemenea, instanţa de prim control judiciar a reţinut că "nu s-a dovedit în prezenta cauză deţinerea de către apelantă a unor bunuri care să fi fost preluate de către D. cu prilejiul preluării de către aceasta din urmă a celorlate bunuri ce formau obiectul contractelor de leasing financiar".

Or, această dovadă s-a făcut prin înscrisurile depuse la termenul de judecată din 2 mai 2018 împreună cu precizările solicitate de instanţă.

Instanţa de apel nu a precizat motivul pentru care nu a avut în vedere înscrisurile depuse, lipsindu-le de orice forţă probatorie.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că "pe de-o parte nu s-a dovedit de către apelantă existenţa vreunui înscris care să fi transferat către intimata D. folosinţa unor bunuri care îi aparţineau (de altfel nici nu a fost pretins acest aspect)".

În cuprinsul hotărârii pronunţate, instanţa de apel nu arată motivul pentru care a exclus din ansamblul probelor administrate înscrisul denumit "Proces-verbal de constatare încheiat la data de 25.11.2014", prin care D. recunoaşte că a ridicat în baza contractului de leasing 7654, 10 tunele copt banane, în loc de 5 tunele cum prevedea contractul.

Recurenta-reclamantă a mai criticat decizia instanţei de apel prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

O primă critică circumscrisă acestui motiv de recurs vizează nerespectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 680 din C. proc. civ., prin exceptarea procedurii de recuperare a bunurilor ce au făcut obiectul contractelor de leasing nr. x de la parcurgerea etapelor specifice executării silite în situaţia în care bunurile respective nu au fost restituite de bună voie şi atribuirea competenţelor specifice executorului judecătoresc reprezentanţilor societăţii D. S.A.

În concret, recurenta a susţinut faptul că s-a înlăturat aplicarea dispoziţiilor legale ce reglementează executarea silită în situaţia rezilierii unui contract de leasing ce constituie titlu executoriu, conferindu-se astfel legitimitate acţiunilor de executare întreprinse de reprezentanţii D. S.A.

Autoarea prezentei căi de atac consideră că intimata-pârâtă D. S.A. nu putea să întreprindă acte specifice executorului judecătoresc, în nicio situaţie, indiferent de motivele pentru care bunurile ce formau obiectele contractelor de leasing nu au fost predate către finanţator ulterior momentului rezilierii unilaterale a contractelor respective.

Împrejurarea că în contractele de leasing este prevăzută menţiunea că finanţatorul poate recupera bunul prin mijloace proprii nu echivalează cu posibilitatea părţilor de a deroga de la ordinea juridică.

Dreptul de a porni executarea silită aparţine creditorului, însă acesta nu poate să procedeze la executarea silită pentru simplul fapt că posedă o creanţă faţă de o altă persoană fizică sau juridică. Ordinea juridică recunoaşte creditorilor posibilitatea de a-şi valorifica drepturile lor numai în anumite condiţii şi cu respectarea unor reguli procedurale strict determinate.

S-a arătat că punctul de plecare al raţionamentului primei instanţe, menţinut în apel, a fost reprezentat de concluzia potrivit căreia D. ar fi avut abilitarea legală de a pătrunde în spaţiu, pentru ridicarea bunurilor, fără acordul societăţii reclamante, în temeiul clauzei inserate la art. 16.5 din contractele de leasing.

În opinia recurentei-reclamante, această chestiune (a legalităţii ridicării bunurilor/echipamentelor) constituie un aspect fundamental, care trebuie ab initio elucidat din punct de vedere juridic, având în vedere relevanţa sa decisivă în privinţa tuturor chestiunilor deduse judecăţii, întrucât situaţia litigioasă nu ar mai fi existat dacă D. nu ar fi intrat în spaţiu.

Astfel, recurenta a susţinut faptul că instanţele anterioare nu au sesizat împrejurarea că prevederile de la art. 16.5 din contractele de leasing nu numai că nu sunt unele de natură a anihila dispoziţiile imperative ale art. 680 din C. proc. civ., ci, din contră, se completează cu această normă legală, în raport de care rezultă că preluarea bunurilor/echipamentelor de către D. s-a realizat în mod ilicit.

Chiar dacă potrivit clauzei inserate la art. 16.6 din contractele de leasing, în caz de reziliere, D. putea efectua reposesia bunurilor prin mijloace proprii, inclusiv prin intermediul unor societăţi specializate în recuperarea de bunuri, totuşi, creditoarea ar fi trebuit să obţină, în prealabil, de la instanţă autorizarea de pătrundere în spaţiul în care se aflau acele bunuri, conform prevederilor imperative ale art. 680 C. proc. civ.

Recurenta consideră că, în lipsa consimţământului său şi, având în vedere că titlul executoriu al creditoarei nu era reprezentat de o hotărâre judecătorească, ci de contracte de leasing, singura modalitate legală de preluare de către D. a bunurilor/echipamentelor era:

- pe calea executării silite, instrumentate de un executor judecătoresc, în condiţiile prevăzute de legea procesuală civilă, respectiv cu încuviinţarea executării silite de către instanţa de executare;

- cu obţinerea, în prealabil, de la instanţa de executare a unei autorizări de intrare în depozitul reclamantei, conform dispoziţiilor anterior menţionate, respectiv cu citarea societăţii reclamante şi a pârâtei F. S.R.L.

Raţiunea articolului 680 din C. proc. civ. este evidentă, având în vedere, pe de o parte, faptul că preluarea bunurilor de către creditor este o veritabilă măsură de executare silită, derulată în baza unui titlu executoriu (contractul de leasing), iar, pe de altă parte, împrejurarea că debitorul sau terţe persoane pot invoca anumite drepturi cu privire la bunurile ce formează obiectul executării silite, precum şi cu privire la spaţiile în care urmează a se pătrunde pentru efectuarea actelor de executare.

Prin urmare, trebuie să fie creat cadrul legal atât pentru contestarea eventualei executări silite, cât şi pentru verificarea de către instanţa de executare a legalităţii procedurii, cu ocazia soluţionării cererilor de încuviinţare a executării silite şi, respectiv a cererilor de autorizare de pătrundere în condiţiile prevăzute de art. 680 alin. (2) C. proc. civ.

Or, în speţă, preluarea/ridicarea bunurilor/echipamentelor de către D. S.A., prin mandatar S.C. G. S.R.L., s-a realizat în mod nelegal, respectiv cu încălcarea dispoziţiilor art. 622 alin. (4), coroborate cu cele ale art. 623, art. 624 şi art. 680 din C. proc. civ., care, în lipsa unui acord amiabil între creditor şi debitor, instituie obligaţia imperativă a parcurgerii procedurii execuţionale, cu toate etapele prevăzute de lege.

Dacă D. ar fi urmat această procedură nu s-ar fi ajuns la situaţia în care bunurile proprietatea exclusivă a reclamantei să fie ridicate şi valorificate de către creditoare, executorul judecătoresc având obligaţia, potrivit dispoziţiilor legale, să inventarieze cu acurateţe echipamentele din cadrul celor 3 contracte de leasing.

Societatea reclamantă a fost vătămată şi privată de dreptul la apărare, deoarece nu a avut posibilitatea să participe la inventarierea şi preluarea bunurilor de către pretinsul creditor, în condiţiile în care prezenţa unui reprezentant al său era o cerinţă imperativă a legii, cu referire la dispoziţiile art. 681 alin. (1) din C. proc. civ.

În altă ordine de idei, recurenta a menţionat faptul că pe parcursul judecăţii în primă instanţă, atât F. (proprietara depozitului în care se aflau bunurile), cât şi D., au încercat să acrediteze ideea că societatea reclamantă nu ar mai fi deţinut folosinţa spaţiului la momentul preluării bunurilor din depozit, întrucât contractul de închiriere era reziliat.

Acest argument suplimentar este contrazis de modalitatea de derulare a raporturilor între S.C. A. S.R.L. şi S.C. F. S.R.L., relativ la încetarea contractului de închiriere şi a folosinţei depozitului în care se aflau bunurile de către societatea reclamantă.

Contrar susţinerilor pârâtei S.C. F. S.R.L., la momentul ridicării bunurilor/echipamentelor de către D., reclamanta S.C. A. S.R.L. ocupa încă spaţiul în care acestea erau depozitate, problema încetării raporturilor contractuale vizând locaţiunea fiind tranşată definitiv abia la data de 4 martie 2016, când, prin sentinţa nr. 1294, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Judecătoria Buftea a dispus evacuarea acesteia din spaţiu.

Din considerentele acestei hotărâri judecătoreşti rezultă că motivul evacuării nu l-a constituit presupusa reziliere a contractului de către proprietara spaţiului, ci încetarea contractului prin ajungerea acestuia la termen, încetare care s-a produs la data de 4 decembrie 2014, ulterior pătrunderii în spaţiu şi preluării bunurilor de către D., astfel cum F. a solicitat instanţei de judecată.

În acest context, nu se poate susţine că reclamanta nu ar mai fi avut dreptul să folosească depozitul la momentul la care D. a preluat bunurile ce se aflau în interiorul acestuia.

Recurenta apreciază că pârâta S.C. F. S.R.L. a săvârşit o faptă ilicită, atâta timp cât nu avea abilitarea legală sau contractuală pentru a permite D. S.A. şi mandatarei S.C. G. S.R.L. să pătrundă în depozit, fără acordul său şi, mai ales, fără încuviinţarea instanţei de executare.

În fine, recurenta-reclamantă a susţinut faptul că motivarea hotărârii a avut la bază un act de procedură nelegal încheiat, în sensul că nu au fost respectate dispoziţiile art. 364 alin. (3) C. proc. civ.

Sub acest aspect, a menţionat că instanţa de apel a redat parţial conţinutul art. 364 din C. proc. civ. şi anume alin. (1) şi (2), reţinând că dispoziţia legală în discuţie are rolul de a reglementa situaţiile în care constatarea unei stări de fapt poate fi făcută de către executorul judecătoresc cu sau fără participarea părţii adverse.

Recurenta consideră că prin edictarea acestui articol legiuitorul a dorit să reglementeze situaţile în care constatarea unei stări de fapt poate fi făcută de către executorul judecătoresc cu sau fără acordul instanţei.

A solicitat să se observe faptul că dispoziţiile art. 364 alin. (1) din C. proc. civ. sunt aplicabile atunci când starea de fapt a cărei constatare se urmăreşte este gestionată de persoana care se adresează executorului judecătoresc.

Dacă însă o persoană urmăreşte să obţină constatarea unei stări de fapt gestionată de cealaltă parte, devin incidente prevederile art. 364 alin. (2) din acelaşi cod, potrivit cărora, "în cazul în care efectuarea constatării prevăzute la alin. (1) necesită concursul părţii adverse sau al unei alte persoane, constatarea nu poate fi făcută decât cu acordul acesteia".

Acordul persoanei vizate de dispoziţiile legale anterior evocate trebuie înţeles ca o consecinţă a împrejurării că această persoană este cea care poate să dispună de situaţia de fapt, în speţă fiind vorba despre reclamanta S.C. A. S.R.L.

Întrucât contractul de locaţiune încheiat cu pârâta S.C. F. S.R.L. a încetat la data de 4 decembrie 2014 societatea reclamantă era singura care putea să permită accesul în spaţiul respectiv.

Prin urmare, în lipsa acordului prevăzut de art. 364 alin. (2) C. proc. civ., procedura de efectuare a constatării de fapt nu se putea derula decât după încuviinţarea acesteia de către instanţa de judecată, fiind evident că în lipsa acestei încuviinţări procesul-verbal de constatare a stării de fapt a fost nelegal întocmit şi nu poate avea valenţă probatorie.

G. Apărările intimatelor-pârâte

Prin întâmpinarea formulată în cauză intimata-pârâtă S.C. F. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

Intimata-pârâtă S.C. G. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare la recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar Cabinet de Insolvenţă B. şi prin administrator special C., solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

Intimata-pârâtă D. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil, iar, în subsidiar, ca nefondat. A arătat că recursul este inadmisibil din perspectiva motivului de casare ce vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât nu se poate considera că afirmaţiile recurentei din cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate în sensul exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) din C. proc. civ.. În acest sens, a menţionat faptul că recurenta nu a combătut în vreun fel argumentele instanţei de apel şi nu a formulat critici susceptibile de cenzură în recurs, fiind nesocotită existenţa judecăţii anterioare.

H. Considerentele instanţei de recurs

Analizând decizia recurată prin raportare la criticile şi apărările formulate, precum şi la temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a criticat decizia instanţei de apel prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocând faptul că aceasta este lipsită de bază legală şi că nu au fost avute în vedere înscrisurile aflate la dosar. În concret, recurenta pretinde că instanţa de apel a analizat superficial înscrisurile intitulate "notificare nr. 126" şi "somaţie nr. 127", aflate la dosarul instanţei de fond, raportându-se strict la susţinerile orale ale părţilor, împrejurare care a condus la concluzia eronată că apelanta-reclamantă nu ar fi combătut susţinerile intimatelor-pârâte referitoare la notificarea transmisă la 2 septembrie 2014 pentru a se prezenta la constatarea ce urma să fie efectuată de către executorul judecătoresc la data de 26 septembrie 2014.

Procedând la analiza acestui motiv de recurs, Înalta Curte urmează a porni de la premisa că obligaţia de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, corelativ cu obligaţia instanţei ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Întrucât Convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observaţii sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanţa sesizată.

Judecătorii au obligaţia, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază soluţia, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate şi analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-şi găsească raţiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

În mod corespunzător, în legislaţia naţională, dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. prevăd obligaţia instanţei de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor. Expunerea considerentelor reprezintă garanţia că hotărârea pronunţată reprezintă rezultatul unui raţionament logico-judiciar, iar soluţia nu a fost pronunţată într-un mod arbitrar şi discreţionar, şi face în acelaşi timp posibilă realizarea de către instanţa de apel a controlului judiciar, odată cu învestirea acesteia cu soluţionarea căii de atac declarate împotriva hotărârii.

Înalta Curte reaminteşte că pentru a se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. trebuie ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În cauză, din lecturarea deciziei recurate rezultă că au fost respectate exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât s-au arătat considerentele de fapt şi de drept care au condus la adoptarea soluţiei de respingere ca nefondat a apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar Cabinet de Insolvenţă B. împotriva încheierilor de şedinţă de la 19.12.2016 şi de la 13.02.2017, precum şi împotriva sentinţei civile nr. 651/27.02.2017, toate pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

De asemenea, se constată că hotărârea pronunţată de către instanţa de prim control judiciar nu cuprinde motive contradictorii şi nici străine de natura cauzei şi, prin urmare, nu este susceptibilă de a fi casată pentru acest motiv.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar Cabinet de Insolvenţă B. şi prin administrator special C., în susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a prezentat, de fapt, argumente ce exprimă nemulţumirea acesteia cu privire la soluţia instanţei de apel, din perspectiva situaţiei de fapt reţinute de aceasta şi a interpretării probelor administrate în cauză.

Se tinde, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Este lipsită de fundament şi susţinerea referitoare la neanalizarea celui de-al patrulea motiv de apel, în condiţiile în care din lecturarea considerentelor deciziei recurate rezultă că instanţa de prim control judiciar a procedat la analizarea acestuia şi a ajuns la concluzia că este neîntemeiat, întrucât din probele administrate nu a reieşit, dincolo de orice dubiu, că anumite componente tehnice aparţinând apelantei-reclamante ar fi fost însuşite fără drept de vreuna din societăţile intimate-pârâte.

Cu privire la cea de-a doua critică, subsumată de recurentă aceluiaşi motiv de casare, instanţa supremă reţine că poate fi încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât se referă la împrejurarea că au fost respinse cererile de probe formulate de către apelantă în faţa instanţei de apel, dar sub aparenţa nemotivării soluţiei pe acest aspect.

Or, în acest cadru, se cuvine a fi menţionat faptul că instanţele au posibilitatea respingerii unor probe atunci când administrarea lor devine inutilă, situaţia de fapt relevantă putând fi lămurită pe baza probelor deja încuviinţate în cauză. Cu atât mai mult, o cenzurare a cererii de probe noi este posibilă în calea de atac a apelului, care, deşi devolutivă, porneşte de la premisa unei situaţii de fapt stabilite de prima instanţă şi a unor critici din partea apelantului, din perspectiva cărora este analizată şi utilitatea suplimentării probatoriului.

Totodată, se reţine că potrivit art. 264 C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanţei învestite cu o cale devolutivă de atac.

Aşa fiind, nu pot reprezenta critici de nelegalitate decât invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic sau limitează puterea de apreciere a judecătorului, sau a celor privind admisibilitatea probelor ori administrarea acestora.

În mod asemănător, nu poate cenzura instanţa de recurs, învestită cu o cale extraordinară de atac şi limitată, în demersul său, la aspecte de legalitate, modul în care judecătorii din apel au apreciat asupra concludenţei unei probe solicitate de către una dintre părţi.

În speţă, recurenta încearcă să dovedească nişte afirmaţii referitoare la existenţa mai multor bunuri, în pofida faptului că instanţele anterioare şi expertul desemnat au concluzionat în sens contrar. De altfel, nici expertul parte al apelantei-reclamante nu a fost în măsură să confirme susţinerile acesteia.

Va fi înlăturată şi critica ce vizează încălcarea caracterului devolutiv al apelului, întrucât solicitarea apelantei-reclamante de a fi încuviinţată proba cu o nouă expertiză tehnică judiciară s-a dezbătut amplu, pe parcursul a şase termene de judecată, astfel încât aceasta a avut posibilitatea de a-şi prezenta toate argumentele şi de a depune înscrisurile considerate relevante.

Modalitatea de administrare a probelor în faţa instanţei de apel nu a condus la încălcarea dreptului la apărare, componentă a dreptului la un proces echitabil, utilitatea şi relevanţa probelor fiind analizată în raport de ansamblul probatoriului, a argumentelor avansate în acest litigiu şi ţinând cont de rigorile procedurale pentru o bună administrare a justiţiei în cauza de faţă.

Faptul că instanţa de apel, după analiza acestei solicitări de probe, coroborată cu explicaţiile formulate de părţi, a apreciat că proba nu este concludentă, nu poate impune concluzia că s-a încălcat dreptul la apărare al părţii şi că aceasta a fost pusă în imposibilitatea de a-şi dovedi pretenţiile.

Totodată, se reţine că instanţa de control judiciar a avut în vedere susţinerile părţilor şi a stabilit situaţia de fapt sub toate aspectele sesizate, iar împrejurarea că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei recurentei-reclamante, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că este lipsită de fundament şi susţinerea recurentei-reclamantei, potrivit căreia a fost ignorată puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1294 din 4 martie 2015, pronunţate de Judecătoria Buftea, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2014.

Astfel, se reţine că prin cererea formulată în dosarul menţionat anterior reclamanta S.C. F. S.R.L., în calitate de locator, a solicitat evacuarea pârâtei S.C. A. S.R.L., în calitate de locatar, din spaţiile de depozitare şi spaţiu de birouri din F. 1, Şoseaua x, comuna Chiajna, judeţul Ilfov, spaţii pe care locatarul le folosea în baza contractului de închiriere încheiat de părţi la data de 04.12.2009, modificat şi completat prin actele adiţionale nr. 1-4, pentru neplata chiriei şi a utilităţilor din luna iunie 2014.

Potrivit art. 17.1 alin. (1) şi (2) din contractul de locaţiune, părţile au stabilit un pact comisoriu expres de gradul 4, în baza căruia contractul se desfiinţează la 30 de zile de la data notificării scrise în cazul neplăţii în termen a chiriei, astfel încât acesta s-a reziliat de drept la data de 2 iunie 2014.

În realitate, recurenta se prevalează de sentinţa civilă nr. 1294/04.03.2015 a Judecătoriei Buftea, secţia Civilă prin care s-a dispus evacuarea societăţii A. S.R.L. din spaţiul proprietatea S.C. F. S.R.L., în încercarea de a conferi un caracter ilicit activităţilor întreprinse de D. S.A., deşi încetarea contractului de locaţiune s-a produs anterior, ca urmare a faptului că reclamanta din prezenta cauză, în calitate de locatar, nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a chiriei şi a utilităţilor.

Un alt motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi se referă la situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Ipoteza normativă are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege aplicabile speţei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Prin concept, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu include şi cazurile în care greşeala de raţionament a instanţei ar fi săvârşită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar şi anume reţinerea situaţiei de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activităţii jurisdicţionale care conduce la pronunţarea soluţiei, respectiv confruntarea faptelor la condiţiile de aplicare a regulii de drept.

Cu privire la incidenţa acestui motiv de casare recurenta a susţinut, în primul rând, faptul că s-a înlăturat aplicarea dispoziţiilor legale ce reglementează executarea silită în situaţia rezilierii unui contract de leasing ce constituie titlu executoriu, conferindu-se astfel legitimitate acţiunilor de executare întreprinse de reprezentanţii D. S.A.

Această critică nu poate fi reţinută, deoarece se invocă nerespectarea unor prevederi legale care nu sunt incidente în speţă, astfel cum, în mod corect, a reţinut instanţa de apel.

În acest sens, se reţine că prezenţa executorului judecătoresc în incinta depozitului proprietatea S.C. F. S.R.L. la data de 26 septembrie 2014 a avut ca scop constatarea stării de fapt, în temeiul dispoziţiilor art. 364 din C. proc. civ.

Prin urmare, atâta timp cât executorul judecătoresc nu s-a deplasat în locaţia menţionată pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti sau a unui alt titlu executoriu, nu se impunea emiterea vreunei autorizaţii de către o instanţă judecătorească.

Potrivit dispoziţiilor art. 15 din O. G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, "Dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing".

În speţă, pârâta D. S.A. avea dreptul să preia, în temeiul contractelor de leasing, bunurile care au format obiectul acestor contracte, fără a demara o procedură de executare silită, de vreme ce nu au fost predate de bună voie de către utilizatorul S.C. A. S.R.L.

Sub acest aspect, sunt relevante prevederile art. 16.6 lit. a) din contractele de leasing nr. x/05.02.2010 şi nr. y/19.01.2011, precum şi art. 4.5 din Anexa D - Condiţii contractuale generale din contractul de leasing nr. x/06.02.2012, potrivit cărora în toate situaţiile de reziliere a contractului de leasing, utilizatorul s-a obligat să restituie locatorului bunul în aceeaşi stare tehnică şi funcţională avută la data preluării, mai puţin uzura aferentă exploatării normale a bunului în termen de 3 zile lucrătoare de la data rezilierii, iar, în caz contrar, locatorul avea dreptul să-şi recupereze bunul chiar fără acordul utilizatorului.

Prin urmare, instanţele devolutive au reţinut corect că pentru ridicarea bunurilor proprietatea sa, D. S.A. nu avea nevoie de acordul societăţii recurente din prezenta cauză şi că operaţiunea de preluare a acelor bunuri s-a desfăşurat cu acordul proprietarului spaţiului în care erau depozitate, şi nu în mod abuziv.

Este nefondată şi critica vizând nerespectarea dispoziţiilor art. 364 alin. (3) din C. proc. civ., întrucât acestea erau aplicabile în situaţia în care partea adversă nu era de acord cu efectuarea procedurii de constatare a stării de fapt, ceea ce nu este cazul în speţă.

Recurenta-reclamantă susţine fără temei faptul că era singura parte care putea să permită accesul în spaţiul unde erau depozitate bunurile aparţinând pârâtei D. S.A., deşi a fost notificată cu privire la rezilierea contractului de locaţiune pentru neplata chiriei şi a utilităţilor încă din luna iulie 2014.

De asemenea, recurenta a fost notificată cu privire la rezilierea contractelor de leasing, la obligaţia de predare a bunurilor finanţate, fiind înştiinţată să participe prin reprezentanţii săi la identificarea, inventarierea şi predarea bunurilor către D. S.A.

Instanţele devolutive au reţinut corect împrejurarea că în perioada în care administratorul statutar C. s-a aflat în imposibilitate de a-şi exercita prerogativele, societatea nu era lipsită de organele executive, existând încă un administrator cu puteri depline.

Faptul că reclamanta nu a înţeles să predea de bună voie bunurile care au format obiectul celor trei contracte de leasing şi nici nu a dat curs invitaţiei de participare la operaţiunea efectuată de către executorul judecătoresc este imputabil exclusiv acesteia.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constată că motivele invocate de recurentă nu justifică adoptarea unei decizii de casare a hotărârii atacate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

Cu toate că recurenta-reclamantă se dovedeşte a fi partea care a pierdut procesul şi care, în aceste condiţii, ar fi putut fi obligată să suporte cheltuielile de judecată, în speţă, intimata-pârâtă S.C. F. S.R.L. nu a depus documente justificative în susţinerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, astfel că, în aplicarea dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., o asemenea cerere urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar Cabinet de Insolvenţă B. şi prin administrator special C. împotriva deciziei civile nr. 2473 din 28 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă S.C. F. S.R.L. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2020.