Exclusion of currency risk clauses under monetary nominalism and transparency limits on loan arrangement fees in consumer credit contracts

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 02.06.2016 sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta PIRAEUS BANK ROMÂNIA S.A., constatarea ca fiind abuzivă a clauzei prevăzute la art. 6.3 din Contractul de credit nr. x din 30.07.2007 referitoare la obligarea la plata ratelor de credit în valută prevăzute în graficul de rambursare, ca urmare a diferenţei de curs valutar între data semnării creditului şi prezent; obligarea pârâtei la restituirea diferenţelor de schimb valutar achitate în plus, actualizate cu rata inflaţiei la data efectuării plăţii şi cu dobânda legală aferentă acestora la data plăţilor şi până la data restituirii efective (clauza de denominare); continuarea convenţiei de credit prin raportare la cursul valutar al CHF de la data încheierii contractului de credit; constatarea ca fiind abuzivă a clauzei prevăzute la art. 1.3 lit. a) din Contractul de credit referitoare la comisionul de acordare de 7551 CHF cu consecinţa restituirii sumei actualizate cu rata inflaţiei la data efectuării plăţii şi cu dobânda legală aferentă acesteia de la data contractării şi până la data restituirii efective, şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

Prin sentinţa civilă nr. 1226 din data de 19 iulie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea dosarului nr. x/2016, ca nefondată.

A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta PIRAEUS BANK ROMÂNIA S.A., a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x/30.07.2007, referitoare la comisionul de acordare, a obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma de 7551 CHF, cu titlu de comision de acordare şi a respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate. Totodată, au fost respinse cererile părţilor privind cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii A. şi B. şi pârâta PIRAEUS BANK ROMÂNIA S.A., iar prin decizia civilă nr. 177 din 4 aprilie 2018, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelurile promovate de apelanţii-reclamanţi A. şi B. şi de apelanta-pârâtă PIRAEUS BANK ROMÂN1A S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1226/19.07.2017, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2016, ca nefondate.

La data de 11 februarie 2019, recurenta-pârâtă PIRAEUS BANK ROMANIA S.A. a formulat cerere de recurs împotriva deciziei civile nr. 177 din 4 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Recurenta-pârâtă a invocat prin cererea de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 969, 1584 şi 1578 din C. civ., art. 18 din O.G. nr. 21/1992, art. 4 şi 6 din Legea nr. 193/2000 şi art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

A susţinut, în primul rând, că prevederile cuprinse în art. 1.3 lit. a) din Contractul de credit nu au un caracter abuziv, instanţa de fond şi cea de apel făcând o greşită aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Precizând că textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 implementează dispoziţiile art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE, a invocat dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE arătând că o clauză contractuală este exclusă controlului caracterului abuziv realizat potrivit Legii nr. 193/2000 (şi implicit, al Directivei nr. 93/13/CEE) dacă aceasta priveşte obiectul sau preţul contractului şi este clar şi inteligibil exprimată/redactată.

A subliniat că doar prevederile Legii nr. 193/2000 (şi cele ale Directivei nr. 93/13/CEE) stabilesc condiţiile în care o clauză este determinată a avea un caracter abuziv, nu şi prevederi din alte acte normative, precum cele invocate de reclamanţi în susţinerea aşa-zisului caracter abuziv al clauzelor.

A susţinut că prevederile cuprinse la art. 4 din Contractul de credit nu au un caracter abuziv întrucât, pe de o parte, nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar pe de altă parte, o parte dintre acestea se referă la preţul contractului, fiind exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

A arătat că a creat toate condiţiile pentru negocierea Contractului de credit, iar prevederile art. 1.3 lit. a) din contract sunt clare şi fără echivoc (sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil); au fost însuşite de către consumator prin semnarea contractului a actelor adiţionale subsecvente, şi au constituit un element determinant la formarea voinţei de a contracta.

Potrivit art. 1.3 lit. a) din Contractul de credit, reclamantii au cunoscut faptul că banca percepe comision de acordare credit, precum şi cuantumul acestuia.

A precizat că respectarea dreptului consumatorului la informare şi existenţa unei perioade rezonabile de timp în care acesta să analizeze oferta băncii, buna credinţă a băncii, precum şi existenţa unei reale negocieri a condiţiilor contractuale rezultă şi din faptul că între data depunerii cererii de credit şi data semnării Contractului de credit au trecut aproape 20 de zile.

A susţinut că reclamanţii au avut posibilitatea de a opta între mai multe tipuri de credit de pe piaţa financiar bancară, aceştia neputând invoca faptul că aceste condiţii referitoare la dobândă şi la comisionul de acordare credit au fost străine de cunoştinţa reclamanţilor, ci tocmai acestea sunt cele care au recomandat Piraeus Bank şi au determinat alegerea sa drept furnizor de servicii financiare.

Totodată, a subliniat şi faptul că, având de ales între o dobândă fixă şi una variabilă, reclamanţii au ales un credit cu o dobândă variabilă.

Astfel, pe de o parte, reclamanţii au negociat Contractul de credit, iar pe de altă parte, au avut posibilitatea de a alege între mai multe servicii şi produse bancare oferite atât de către recurenta-pârâtă, cât şi de alte instituţii bancare concurente.

Se mai susţine că nu este îndeplinită a treia condiţie prevăzută de art. 4 din Legea nr. 193/2000, în cauză neputând fi vorba de existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi cu atât mai mult nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe dobânda bancară, deoarece recurenta-pârâtă şi-a asumat şi şi-a îndeplinit obligaţiile de acordare a împrumutului.

Debitorul băncii, suportând costul creditului, este dator să suporte cele două componente ale acestuia, respectiv: dobânda şi comisioanele, la care se poate adăuga penalizarea pentru întârzierea rambursării creditului, iar comisionul de acordare credit, alături de dobânda bancară, reprezintă elemente componente ale preţului suportat de către împrumutat pentru creditul bancar contractat.

În raport cu textul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi dispoziţiile art. 4 par. 2 al Directivei nr. 93/13/CEE, a considerat că prevederile contractuale cuprinse la art. 1.3 lit. a) din Contractul de credit nu pot fi cenzurate/anulate de către instanţa de judecată, deoarece reglementează preţul pentru un bun sau un serviciu determinat şi este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil.

A invocat hotărârile Curţii de Justiţie din cauza C-144/99 Comisia c Regatul Olandei referitoare la implementarea Directivei 93/13/CEE de către Regatul Olandei, şi din cauza C-365/93 Comisia c Grecia [1995] ECR I-499, paragraful 9, insistând asupra faptului că din analiza celor două prevederi normative (art. 4 alin. (2) Directiva 93/13/CEE şi art. 4 alin. (6) Legea nr. 193/2000) rezultă că preţul unui serviciu, respectiv costul unui credit bancar, aşa cum este comisionul de acordare, nu poate face obiectul analizei instanţei, din perspectiva caracterului abuziv.

Recurenta-pârâtă a făcut referire şi la art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, care prevede în privinţa costului total al creditului pentru consumator că acesta este format din "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit", considerând că prevederile contractuale referitoare la comisionul de acordare reprezintă elemente care formează costul creditului şi, potrivit Directivei nr. 93/13/CEE, nu pot face obiectul evaluării lor din perspectiva clauzelor abuzive.

S-a mai susţinut şi că hotărârea instanţei de fond încalcă prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauzele anulate referindu-se la preţul contractului, a cărui componentă este comisionul de acordare credit.

Simpla împrejurare că suma percepută uno ictu cu titlu de comision de acordare ar reprezenta un cost prea mare pentru reclamanţi nu poate constitui un argument pentru a fi admisă cererea, cu atât mai mult cu cât cuantumul acestui comision a fost cunoscut şi asumat de reclamanţi de la momentul contractării creditului, iar la data incheierii Contractului de credit (iulie 2007) nu exista nici o interdicţie legală (nici în legislaţia naţională, nici în cea comunitară) ca banca să nu fi putut percepe acest comision.

Totodată, s-a arătat că nu pot fi reţinute susţinerile reclamanţilor conform cărora, pentru acordarea creditului, banca percepe două costuri: dobânda şi comisionul de acordare, deoarece aceste două componente ale costului contractului nu au aceeaşi finalitate şi, pe cale de consecinţă, comisionul de acordare nu poate fi considerat o dobândă mascată, ci este perceput pentru prestarea unor servicii concrete, circumscrise operaţiunii de acordare a creditului, suma percepută fiind destinată a acoperi cheltuielile efectuate de recurenta-pârâtă (cu personalul, consumabile etc).

A menţionat că atât timp cât clauza privind comisionul de acordare credit nu era interzisă de legea în vigoare la momentul încheierii contractului, are caracter clar şi inteligibil, iar aspectele privind cuantumul şi caracterul justificat al acestuia, în raport cu serviciile prestate, nu pot fi supuse cenzurii instanţei, o astfel de clauză nu poate fi considerata abuzivă.

În concluzie a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, iar în cadrul rejudecării, respingerea cererii reclamanţilor A. şi B. de constatare a caracterului abuziv al clauzei inserate în art. 4 (referitor la comisionul de acordare) din Contractul de credit nr. x/30.07.2007.

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, respingerea recursului formulat de PIRAEUS BANK ROMANIA S.A. ca inadmisibil, prin prisma prevederilor art. 497 din C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea ca nefondat a recursului, cu consecinţa menţinerii hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.

Prin acelaşi înscris, reclamanţii au formulat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 177 din 4 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal .

În cadrul recursului incident formulat, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea acestuia şi casarea în parte a deciziei atacate, cu referire la soluţia privind respingerea apelului promovat de reclamanţii A. şi B., cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea recurată.

Au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE, astfel că nu pot fi aplicate prevederile legate de principiul forţei obligatorii a contractului, prevăzute de art. 869 şi următoarele din C. civ. din 1864.

Invocând caracterul de contract de adeziune al Contractului de credit nr. x/30.07.2007, au arătat că reclamanţii au avut doar posibilitatea de a alege între mai multe pachete de creditare, neputând influenţa şi negocia conţinutul produsului de creditare în momentul în care au ales unul, în toate cazurile contractele fiind tipizate.

Au considerat că nu au fost corect aplicate dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, potrivt cărora este abuzivă o clauză care nu a fost negociată individual (cum este cazul contractelor de împrumut încheiate cu societăţile bancare), care este contrară bunei-credinţe şi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor.

Prevederile privind efectuarea plăţii în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutaţi nu au fost negociate direct cu recurenţii-reclamanţi, având în vedere caracterul prestabilit şi impus consumatorilor al contractelor de credit, consumatorii exprimându-şi adeziunea la aceste contracte tipizate, fără a avea posibilitatea de a influenţa natura lor.

În plus, au considerat că banca avea obligaţia de a explica riscurile clienţilor, de a le pune la dispoziţie informaţiile necesare, astfel încât aceştia să aibă posibilitatea de a evalua consecinţele economice ale contractării creditelor.

Susţinând că hipervalorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert raportat la puterea de înţelegere a consumatorilor, au precizat că omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare CHF, fenomen previzibil pentru experţii financiari ce activează în cadrul acestora, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, sever sancţionată în dreptul european şi naţional, întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator, plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate.

Au susţinut că interpretarea art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE trebuie să se facă în sensul că o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil pentru consumator, astfel încît să nu fie înţeleasă doar din punct de vedere gramatical, ci şi contractual, subliniind importanţa fundamentală a informării unui consumator înainte de încheierea unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi consecinţele aferente (art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE), informare în baza căreia consumatorul trebuie să decidă dacă vrea să se oblige contractual faţă de un vânzător sau furnizor prin aderarea la condiţiile redactate în prealabil de acesta (Hotărârea RWE Vertrieb EU:C:2013:180, pct. 44).

Prin urmare, au susţinut că instanţa de apel ar fi trebuit să constate că prevederea inserata la art. 6.3 din Contractul de credit este o clauză instituită în detrimentul consumatorului şi contrară exigenţelor bunei-credinţe, dezechilibrul major care rezultă dintr-un astfel de contract de adeziune constând în imposibilitatea consumatorului de a cunoaşte şi anticipa mărimea obligaţiilor sale.

Au mai precizat că nulitatea clauzei inserate la art. 6.3 din contract, privind efectuarea plăţilor în moneda creditului-CHF, impune, pe cale de consecinţă, restituirea diferenţelor de curs valutar achitate în plus, actualizate cu rata inflaţiei la data efectuării plăţii şi cu dobânda legală aferentă acestora de la data plăţilor şi până la data restituirii efective, plăţi efectuate în temeiul acestei clauze abuzive.

La data de 20 mai 2019, recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă PIRAEUS BANK ROMANIA SA) a formulat întâmpinare privind recursul incident, solicitând respingerea acestuia ca nefondat şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 8 noiembrie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 6 martie 2020 a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurenta pârâtă C. S.A., invocată de recurenţii reclamanţi, şi au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenţii reclamanţi B. şi A. şi de recurenta pârâtă C. S.A. şi, constatându-se că sunt incidente dispoziţiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursurilor la data de 15 mai 2020, cu citarea părţilor.

Prin încheierea de şedinţă din 15 mai 2020, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., s-a dispus suspendarea judecăţii recursurilor până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar la data de 20 ianuarie 2021 cauza a fost repusă pe rol.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport cu criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul incident formulat de reclamanţi este nefondat, iar recursul pârâtei este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu referire la recursul incident formulat de reclamanţi, prin care se invocă greşita aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, respectiv dispoziţiile art. 1575, art. 1578 din vechiul C. civ., ale art. 1, 4, 5 şi 6 din Legea nr. 193/2000, ale art. 75 şi 76 din Legea nr. 296/2004, ale art. 18 din O.G. nr. 21/1992 şi ale art. 1, 4 şi 5 din Directiva nr. 93/2013/CEE, critica se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.. Întreaga argumentare este însă nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

Astfel, este esenţial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Aşa cum rezultă din Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A. expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Şi în această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reiterat că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a arătat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanţi, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

Prevederile art. 1578 din C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens - al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, putând fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurenţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi invocat de recurenţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul incident declarat de recurenţi, ca nefondat.

În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâta C. S.A., întemeiat în drept tot pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., o primă critică se referă la greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, cu referire la comisionul de acordare. Susţine recurenta că pe de-o parte, în cauză nu se poate reţine lipsa negocierii, iar pe de altă parte, clauza contractuală contestată se referă la preţul contractului şi a fost exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, astfel încât comisionul de acordare reglementat de aceasta este exclus de la analiza caracterului presupus abuziv.

Instanţa de apel a reţinut, referitor la clauza ce reglementează comisionul de acordare, "că nu a fost negociată direct cu consumatorul, nefiind dovedită posibilitatea concretă acordată apelantului-reclamant şi nevalorificată de acesta de a fi influenţat natura şi conţinutul acestora." S-a constatat totodată că în cauză, prezumţia lipsei unei negocieri cu consumatorul nu a fost răsturnată de către pârâta recurentă.

Cu privire la aceste aspecte, susţinerile recurentei referitoare la condiţiile concrete pe care le-ar fi creat intimaţilor reclamanţi pentru a exista o posibilitate reală de negociere, posibilitatea acestora de a opta între mai multe tipuri de credit de pe piaţa financiar bancară, de a opta între produsele oferite de aceeaşi bancă sau între diferite variante în cadrul aceluiaşi produs, nu pot fi considerate ca argumente pertinente într-o critică de nelegalitate, întrucât se referă la o situaţie de fapt ce ar fi fost greşit reţinută pe baza unui probatoriu greşit interpretat de către instanţa de apel. Or, problemele ce ţin de administrarea şi interpretarea probelor exced limitelor controlului judiciar de legalitate ce poate fi efectuat în recurs, motiv pentru care nu pot fi analizate.

Mai invocă recurenta şi incidenţa excluderilor reglementate de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, articol ce preia în legislaţia naţională dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, conform cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Curtea Europeană de Justiţie a arătat însă în jurisprudenţa sa, că "reiese din termenii articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 că această a doua categorie de clauze al căror eventual caracter abuziv nu poate fi apreciat are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât această excludere nu priveşte decât caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei prevăzute faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora." (Cauza C-26/13 Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt, pct. 54)

Cum în speţă însă nu se critică caracterul adecvat al cuantumului acestui comision faţă de o oarecare prestaţie furnizată de creditor, ci se critică însăşi existenţa unei contraprestaţii concrete corespunzătoare comisionului, Înalta Curte constată că excepţia invocată de recurentă nu este incidentă în cauză.

În aceste condiţii, examenul caracterului abuziv al clauzei menţionate este posibil în speţă.

Se apreciază însă ca fiind fondată critica referitoare la constatarea existenţei unui dezechilibru semnificativ în detrimentul reclamanţilor consumatori, contrar bunei credinţe, ca o consecinţă a inexistenţei unei negocieri, şi în lipsa analizei care să constate dacă prevederea contractuală privind comisionul de acordare este sau nu exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil.

Înalta Curte constată că, potrivit deciziei recurate, instanţa de apel s-a limitat la a reţine, pe de-o parte, că recurenta pârâtă a impus plata unei "sume considerabile" şi, pe de altă parte, că acest comision "a fost solicitat în absenţa unui serviciu financiar autonom prestat şi fără menţionarea în cuprinsul contractului a vreunei explicaţii."

Instanţa de recurs reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, conform dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din acelaşi act normativ.

În aceste condiţii, rezultă că instanţa de apel a efectuat o analiză insuficientă din perspectiva caracterului clar şi inteligibil al clauzei, limitându-se doar la constatarea că serviciile furnizate de bancă nu sunt descrise în cuprinsul contractului.

În acest sens, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt. În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea a statuat că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză."

Or, în cauză, instanţa de apel a restrâns analiza caracterului clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de acordare la condiţia de a regăsi în clauza pretins abuzivă detalierea serviciilor furnizate în schimbul sumei achitate cu titlu de comision de acordare.

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabuili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate şi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Prin urmare, deşi instanţa de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit, cu toate acestea, a reţinut caracterul abuziv al acestei clauze.

Rezultă că în speţă, hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în raport cu caracterul incomplet al analizei efectuate de instanţă referitoare la clauza din art. 1.3 lit. a) din contractul de credit.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenta pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei de la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit, privind comisionul de acordare, astfel încât, constatând incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanţa va admite recursul şi va casa decizia recurată, cauza urmând a fi trimisă aceleiaşi instanţe de apel spre o nouă judecată, sub aspectul clauzei privind comisionul de acordare.

În rejudecare, instanţa de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei de la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit dedus judecăţii, urmând a ţine seama de interpretarea dată de Curtea de justiţie a Uniunii europene prin hotărârea pronunţată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le aibă în vedere în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de acordare.

În concluzie, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare, în limitele analizei caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de acordare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 177 din 4 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâta C. S.A., aceleiaşi curţi de apel.

Menţine soluţia cu privire la respingerea apelului declarat de reclamanţii B. şi A. .

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 177 din 4 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2021.