Cassation appeal dismissed: bank penalty clause for dividend cap breach upheld as valid penal clause, not abusive

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 12 septembrie 2016 pe rolul Judecătoriei

Sectorului 3 Bucureşti, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei: constatarea nulităţii adresei nr. B/B/9824/11.05.2016 prin care a fost activat mecanismul reglementat prin clauza 4.2.5. din contractul de credit nr. x din 13.10.2015, prin raportare la clauza 8.2.5. din acelaşi contract prin care reclamantei i-a fost majorată marja fixă în funcţie de care este calculată dobânda de la 4,53 la 6,03; nelegalitatea activării clauzei 4.2.5. pentru nerespectarea clauzei 8.2.5 din contract; obligarea pârâtei la returnarea tuturor sumelor percepute ca urmare a activării clauzei 8.2.5, prin raportare la clauza 4.2.5. din contract precum şi obligarea pârâtei la acordarea către reclamantă a dobânzii legale aferente acestor sume de bani de la momentul perceperii lor şi până la restituirea efectivă; returnarea sumei de 15.000 RON reprezentând sume retrase în mod ilegal din contul reclamantei în data de 20.10.2015 precum şi obligarea pârâtei la acordarea către reclamantă a dobânzii legale aferente acestor sume de bani de la momentul perceperii lor şi până la restituirea efectivă; constatarea caracterului abuziv al clauzelor care permit băncii modificarea unilaterală a marjei fixe, respectiv clauzele 4.1.4, 4.1.7, 4.1.8, 4.19 şi parţial pentru clauza 4.10 din contractul de credit; constatarea caracterului abuziv al clauzei 4.5.2 din contractul de credit cu privire la obligaţia reclamantei de a achita costurile legate de accesarea periodică a Registrului Comerţului; constatarea caracterului abuziv al clauzelor 6.1.4., 8.1.26, 8.1.27 si 8.1.28 din contractul de credit cu privire la contractele de închiriere viitoare ale reclamantei; constatarea caracterului abuziv al clauzei 8.1.31 din contractul de credit care instituie în sarcina reclamantei obligaţia de a solicita acordul scris al B. S.A., pentru orice proiect de natură investiţională a cărei valoare depăşeşte suma de 100.000 de RON; toate clauzele atacate de reclamantă intră în categoria clauzelor standard prevăzute de art. 1202 C. civ., precum şi a clauzelor abuzive conform art. 13 lit. e) din Legea nr. 72/2013; ca o consecinţă a constatării caracterului abuziv al clauzelor indicate, să se constate nulitatea absolută a acestora şi să se dispună eliminarea acestora din contractul de credit; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din 11 ianuarie 2017, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 1667 din 9 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 2058 din 22 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă, a fost respins ca nefondat.

La 18 decembrie 2018, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2058 din 22 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. se raportează la dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susţine că instanţa de apel a aplicat şi a interpretat greşit dispoziţiile art. 1538 C. civ. conform cărora clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul în neexecutării obligaţiei principale, recurenta arătând că obligaţia principală este aceea de restituire a împrumutului.

Clauza prevăzută de art. 4.2.5. din contract reglementează o sancţiune care se aplică exclusiv ipotezelor ce se pot circumscrie situaţiilor prevăzute şi nu poate fi activată decât pentru încălcarea unei obligaţii de a face or, în cauză se invocă încălcarea unei obligaţii de a nu face.

Recurenta susţine că, întrucât în contractul de credit nu se specifică faptul că limitarea la suma de 10.000 RON pe lună a dividendelor distribuite ar reprezenta o condiţie de derulare a contractului de credit, această clauză nu are natura unei clauze penale, deoarece pentru activarea acestui mecanism banca nu a dovedit niciun prejudiciu, inserarea acestei clauze în mod abuziv în contractul de credit nu face altceva decât să-i împovăreze activitatea.

In opinia recurentei, instanţa de apel a exclus în mod neîntemeiat de la aplicare prevederile art. 12 şi 13 lit. b) şi e) din Legea nr. 72/2013 în ceea ce priveşte critica relativă la dobânda penalizatoare.

Potrivit prevederilor art. 12 din Legea nr. 72/2013 profesioniştii sunt ţinuţi să se abţină de la a stabili nivelul daunelor-interese suplimentare în mod vădit inechitabil. Or, prin modalitatea în care a înţeles pârâta să redacteze clauzele 4.2.5. şi 8.2.5. din contractul de credit se ajunge într-o situaţie profund inechitabilă întrucât în lipsa oricărui prejudiciu, recurenta este ţinută să achite costuri mai mari aferente contractului de credit.

Conform art. 13 lit. e) din Legea nr. 72/2013 în determinarea caracterului abuziv al unei clauze sau practici, instanţa ţine cont de toate circumstanţele cauzei, în special de poziţia dominantă a cocontractantului în raport cu o întreprindere mică sau mijlocie. în cazul de faţă, având nevoie de o creditare din partea băncii, recurenta susţine că a devenit o victimă predilectă a abuzului de poziţie dominantă a acesteia iar dacă puterea sa de negociere ar fi fost egală sau mai mare cu cea a pârâtei, nu ar fi acceptat astfel de clauze, însă, având nevoie de creditarea accesată, o dată cu acordarea acesteia, a fost nevoită să accepte condiţiile impuse în mod inechitabil de către bancă.

In mod neîntemeiat, arată recurenta, instanţa a considerat că cele învederate prin starea de fapt şi dovedite prin înscrisurile de la dosarul cauzei nu au probat reaua-credinţă a băncii.

Recurenta arată că, în ceea ce priveşte clauzele contestate, acestea se încadrează în categoria clauzelor. standard prevăzute de art. 1202 C. civ., precum şi a clauzelor abuzive conform art. 13 lit. e) din Legea nr. 72/2013.

Contractul supus analizei instanţei cuprinde în mare parte clauze standard pe care recurenta susţine că nu le-a negociat, acestea îndeplinind cele două condiţii impuse de textul legal şi anume să nu fî fost negociate şi să nu fi fost stabilite în prealabil de către bancă.

Cu privire la caracterul abuziv, se arată că toate clauzele atacate prin prezenta acţiune sunt abuzive şi din prisma art. 13 lit. e) din Legea nr. 72/2013, având în vedere că Banca, în calitate de instituţie de credit a avut şi are o poziţie dominantă faţă de orice persoană cu care aceasta îşi desfăşoară raporturile juridice iar în cazul societăţii A. S.R.L., această poziţie dominantă a fost accentuată de prelungirea termenului de semnare a contractului de credit de către B. S.A., astfel cum rezultă din documentele depuse în probaţiune.

Prin notificarea nr. x/28.03.2016, arată recurenta, s-a semnalat băncii nelegalitatea clauzelor atacate şi s-a solicitat eliminarea/renegocierea acestora, însă, prin răspunsul dat, banca a comunicat că va face demersurile pentru a încerca modificarea în conformitate cu solicitările sale, promisiune care nu s-a concretizat în nici un fel refuzându-se practic orice modificare/renegociere a acestora.

In opinia recurentei, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că nu sunt încălcate dispoziţiile imperative din Legea nr. 31/1990 privind societăţile, în ceea ce priveşte principiului libertăţii de a contracta instituit de art. 1169 C. civ.. Considerentele instanţei de apel sunt total greşite şi reţin doar aparent disponibilitatea societăţii de a face în mod liber alegerile contractuale şi deciziile cu privire la investiţii.

Recurenta arată că s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei 8.1.31 din contractul de credit care instituie în sarcina sa obligaţia de a solicita acordul scris al B. S.A., pentru orice proiect de natură investiţională a cărei valoare depăşeşte suma de 100.000 de RON deoarece această clauză inserată în contractul de credit contravine dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 privind societăţile şi este contrară principiului libertăţii de a contracta instituit de art. 1169 C. civ. şi de asemenea, este o clauză neuzuală în sensul art. 1203 C. civ. deoarece este de natură să intervină în voinţa socială.

Recurenta arată că instanţa de apel, în mod neîntemeiat, nu a reţinut aspectele invocate de către aceasta cu privire la recunoaşterea parţială de către bancă a pretenţiilor recurentei emise prin acţiunea formulată reţinând că banca şi-a exprimat doar intenţia, deşi această recunoaştere chiar parţială, este o dovadă clar că banca a perceput abuziv sumele.

In dezvoltarea motivului prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre prin care se încalcă principiul disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 22 C. proc. civ. coroborat cu art. 14 din acelaşi cod întrucât a avut în vedere incidenţa art. 1530 C. civ. şi art. 1461-1468 C. civ. fără să fi fost învestită în acest sens.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., solicitând, în esenţă, în principal admiterea excepţiei şi, în consecinţă, constatarea nulităţii recursului, iar în subsidiar respingerea recursului, ca nefondat.

înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 17 martie 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 9 iunie 2020 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă B. S.A., a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2058 din 22 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vi-a Civila.

La termenul din 13 octombrie 2020, înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Intre reclamanta A. S.R.L., în calitate de împrumutat, şi pârâta B. S.A., în calitate de împrumutător, s-a încheiat contractul de credit ipotecar nr. x/13.10.2015 având ca obiect acordarea unei facilităţi de credit în valoare de 5.400.000 RON pe o perioadă de 144 luni.

Referitor la clauza stipulată prin art. 8.2.5 din contractul de credit potrivit căreia, pe întreaga perioadă de creditare repartizarea/plata dividendelor peste suma de 10.000 RON lunar şi a sumelor datorate asociaţilor, sume provenite din împrumut asociat, se va face numai cu acordul prealabil al B., reclamanta a învederat că, urmare hotărârii asociaţilor, a distribuit dividende ce au depăşit plafonul de 10.000 RON pe lună, motiv pentru care, la data de 11.05.2016 pârâta a emis adresa nr. x prin care a notificat împrumutatei majorarea marjei fixe din dobânda de bază de la 4,53% la 6,03%, pârâta considerând că este îndreptăţită să facă uz de clauza 4.2.5 din contractul de credit conform căreia în cazul neîndeplinirii condiţiei de rulaj (conform pct. 8.1.5) sau a unei condiţii de aprobare/derulare, clientul datorează şi va plăti băncii marja majorată de 5,25 p.p. (MM=M+1,5 pp) începând cu data constatării neîndeplinirii condiţiei şi până la îndeplinirea acesteia.

în raport de aceste măsuri luate de bancă, recurenta-reclamantă a formulat cererea de chemare în judecată prin care a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale activate de bancă, astfel cum s-a menţionat anterior.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat şi a interpretat greşit dispoziţiile art. 1538 C. civ. în ceea ce priveşte natura clauzei de la art. 4.2.5 din contract, aceasta fiind nefondată.

Activarea clauzei prevăzute de art. 4.2.5. din contract s-a făcut ca urmare a constatării de către bancă a încălcării obligaţiilor contractuale asumate de recurentă, respectiv a clauzei stipulate prin art. 8.2.5 din contractul de credit potrivit căreia, pe întreaga perioadă de creditare, repartizarea/plata dividendelor peste suma de 10.000 RON lunar şi a sumelor datorate asociaţilor, sume provenite din împrumut asociat, se va face numai cu acordul prealabil al B..

Din modul în care este redactată clauza 4.2.5. rezultă că reclamanta şi-a asumat contractual majorarea dobânzii în situaţia în care încalcă o obligaţie contractuală expresă cum este şi aceea de a nu distribui dividende care să depăşească plafonul de 10.000 RON pe lună, aşadar, fiind prevăzută o sancţiune pecuniară expresă în cazul încălcării acestei clauze, părţile au evaluat anticipat prejudiciul, ca atare, raportat la dispoziţiile art. 1538 C. civ. această clauză are natura unei clauze penale, cum corect a reţinut şi instanţa de apel.

Fiind o clauză penală, în sensul textului de lege evocat, activarea acestui mecanism de către bancă nu o obligă pe aceasta să dovedească înregistrarea vreun prejudiciu, întrucât acesta a fost evaluat anticipat de părţi, astfel cum s-a arătat.

Recurenta a mai susţinut faptul că instanţa de apel a exclus în mod neîntemeiat de la aplicare prevederile art. 12 şi 13 lit. b) şi e) din Legea nr. 72/2013 în ceea ce priveşte critica relativă la dobânda penalizatoare deşi, prin modalitatea în care a înţeles pârâta să redacteze clauzele 4.2.5. şi 8.2.5. din contractul de credit, s-a ajuns într-o situaţie profund inechitabilă întrucât în lipsa oricărui prejudiciu, recurenta este ţinută să achite costuri mai mari aferente contractului de credit, critică de asemenea nefondată.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 72/2013 practica sau clauza contractuală prin care se stabileşte în mod vădit inechitabil, în raport cu creditorul, termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor-interese suplimentare, este considerată abuzivă.

Conform art. 13 lit. e) din Legea nr. 72/2013 în determinarea caracterului abuziv al unei clauze sau practici, instanţa ţine cont de toate circumstanţele cauzei, în special de: abaterile grave de la practicile statornicite între părţi sau de la uzanţele conforme ordinii publice sau bunelor moravuri; nerespectarea principiului bunei-credinţe şi a principiilor de diligentă în executarea obligaţiilor; natura bunurilor sau serviciilor; neprevederea motivelor obiective de derogare de la termenele de plată sau de la rata dobânzii, potrivit prezentei legi; poziţia dominantă a cocontractantului în raport cu o întreprindere mică sau mijlocie.

Astfel cum rezultă din expunerea de motive a acestei legi, actul normativ se refera la clauzele privind executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani, înţelească conform art. 2 iii) pct. 3 din Lege ca fiind " neefectuarea plăţii la termenul stabilit prin contract sau prin lege, în condiţiile art. 3 alin. (1) şi ale art. 8 alin. (1)".

Legea transpune Directiva 2011/7/UE privind combaterea întârzierii plăţii în tranzacţiile comerciale ce urmăreşte " combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale, această întârziere constituind, potrivit considerentului (12) al acestei directive, o încălcare a contractului care a devenit atractivă din punct de vedere financiar pentru debitori, în special datorită dobânzilor mici sau inexistente aplicate pentru întârzierea în efectuarea plăţilor (Hotărârea din 16 februarie 2017, IOS Finance EFC, C -555/14, EU:C:2017:121, punctul 24, şi Hotărârea din 13 septembrie 2018, Ceskâ pojisfovna, C - 287/17, EU:C:2018:707, punctul 25) " .

In cazul dedus judecăţii însă, Legea nr. 72/2013 invocată de recurenta-reclamantă în susţinerea caracterului abuziv al clauzelor nr. 4.2.5. şi 8.2.5. este inaplicabilă din perspectiva naturii clauzelor contestate. Astfel, prin aceste clauze părţile au evaluat convenţional prejudiciul produs pârâtei în situaţia nerespectării clauzei prevăzute la 8.2.5, iar nu în ipoteza îndeplinirii cu întârziere a obligaţiilor de plată din contract, care este ipoteza sancţionată de art. 12 din Legea nr. 72/2013, clauzele privind aplicarea penalităţilor de întârziere fiind prevăzute prin art. 4.2.1 şi 4.2.2.

în aceste condiţii, în lipsa unei prevederi legale exprese care să îi permită judecătorului să intervină şi să cenzureze conţinutul clauzelor referitoare la despăgubirile datorate în caz de încălcare a obligaţiilor contractuale, partea este ţinută să îşi îndeplinească această obligaţie asumată cu titlu de despăgubire, dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii contractuale, în temeiul principiului forţei obligatorii a contractului. Or, în cauză, reclamanta a recunoscut încălcarea obligaţiei contractuale însă a negat legalitatea sancţiunii aplicate potrivit clauzei art. 4.2.5. din contract.

Nu este fondată nici critica prin care recurenta a susţinut încadrarea clauzelor contestate în categoria clauzelor standard prevăzute de art. 1202 C. civ.

Conform art. 1202 alin. (2) C. civ. sunt clauze standard stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.

Recurenta a susţinut că în contractul supus analizei instanţei, există în mare parte clauze standard nenegociate şi care din acest motiv nu produc efecte având în vedere în principal poziţia dominantă a pârâtei cu referire la art. 13 lit. e) din Legea nr. 72/2013.

Pentru a argumenta această susţinere, instanţa de apel a apreciat corect că nu a adus dovezi concrete ci s-a rezumat să afirme că poziţia dominantă a pârâtei a fost accentuată de prelungirea termenului de semnare a contractului de credit, deşi, ca reclamantă, conform art. 249 C. proc. civ. sarcina probei îi revenea, astfel că şi această critică este nefondată.

Trimiterile recurentei, în calea de atac a recursului, la probele administrate în cauză, respectiv la corespondenţa prin care a învederat băncii punctul său de vederee cu privire la clauzele în litigiu precum şi cele care privesc susţinerile recurentei privind existenţa unor acte de recunoaştere parţială de către bancă, nu pot fi analizate având în vedere că repun în discuţie aspecte privind probatoriul administrat ceea ce contravine atribuţiilor instanţei de recurs, limitate la aspecte de nelegalitate ale deciziei.

Nu poate fî primită nici critica ce vizează încălcarea dispoziţiilor imperative din Legea nr. 31/1990 privind societăţile, în ceea ce priveşte principiului libertăţii de a contracta instituit de art. 1169 C. civ., respectiv de a face în mod liber alegerile contractuale şi deciziile cu privire la investiţii, cu referire la clauza 8.1.31 din contractul de credit, care instituie în sarcina sa obligaţia de a solicita acordul scris al B. S.A., pentru orice proiect de natură investiţională a cărei valoare depăşeşte suma de 100.000 de RON, această clauză fiind în opinia recurentei una neuzuală în sensul art. 1203 C. civ. deoarece este de natură să intervină în voinţa socială.

Şi prin această critică recurenta tinde la a solicita instanţei de recurs să dea o altă interpretare contractului dintre părţi ceea ce, aşa cum s-a mai arătat, nu este îngăduit de dispoziţiile procedurale ce reglementează calea extraordinară de atac a recursului, astfel că se reţine că instanţa de apel nu a încălcat normele de drept material (art. 1169 C. civ. sau cele din Legea nr. 31/1990) prin soluţia pronunţată asupra apelului.

Este nefondată şi critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva căruia recurenta a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre prin care se încalcă principiul disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, întrucât a avut în vedere incidenţa unor texte de lege fără să fi fost învestită în acest sens, respectiv art. 1530 şi art. 1461 - 1468 C. civ.

Conform acestui motiv de nelegalitate, casarea hotărârii se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Din considerentele deciziei atacate rezultă că instanţa de apel, analizând critica recurentei cu privire la interpretarea clauzei 4.2.5 din perspectiva art. 1538 C. civ., a indicat acest text de lege pentru a argumenta natura acestei clauze ca fiind una penală, contrar celor susţinute prin interpretarea dată de reclamantă.

Aşadar, prin trimiterea la acest text de lege, instanţa nu a încălcat principiul disponibilităţii sau al contradictorialităţii întrucât nu a învederat o situaţie juridică nouă şi nici nu a făcut referire la o instituţie de drept civil străine de natura pricinii ci a indicat o normă de principiu în ceea ce priveşte consecinţele neexecutării obligaţiilor asumate, respectiv art. 1530 C. civ. conform căruia creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i 1-a cauzat si care este consecinţa directă si necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei.

In mod similar trimiterile instanţei de apel la art. 1461-1468 C. civ. nu au rolul de a schimba cadrul juridic dedus judecăţii, ci de a argumenta complet în drept greşita interpretare a normelor legale susţinută de către recurentă, în ceea ce priveşte calificarea clauzei prevăzute la art. 4.2.5. din contract, textele legale succedând celor invocate de părţi.

Pentru considerentele expuse, înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2058 din 22 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2058 din 22 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 octombrie 2020.