Consumer status in real estate credit contracts: application of abusive clause protections to commercial-purpose acquisitions

Şedinţa publică din data de 7 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 25 iulie 2017 sub nr. x/2017, reclamanţii A., B. şi C. au chemat-o în judecată pe pârâta D. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 6, art. 7, art. 8 şi art. 9 din contractul de credit bancar pentru investiţii imobiliare pentru persoane fizice nr. 3379, încheiat de părţi la 15 noiembrie 2007, a celor inserate la pct. 4.2, pct. 4.7 şi pct. 4.13 din Condiţiile generale de creditare, anexă la contractul de credit, precum şi a clauzei inserate în actul adiţional nr. x din 26 februarie 2009, prin care pct. 6 din contract s-a modificat, în sensul că dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile D.., la care se adaugă 0,8 p.p., marjă de dobândă, diminuată cu 0,4 p.p. faţă de nivelul standard de 1,2 p.p., cu consecinţa eliminării clauzelor abuzive din cuprinsul contractului de credit şi al actelor adiţionale; de asemenea, au solicitat să fie obligată pârâta la restituirea către reclamanţi a sumelor încasate în baza clauzelor abuzive, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data încasării sumelor până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1272 din 11 iulie 2018, Tribunalul Specializat Cluj a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, A., B. şi C. au declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 201 din 4 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă; au fost obligaţi apelanţii în solidar la plata către intimată a sumei de 3.330 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A., B. şi C. au declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În motivare, au susţinut că instanţele de fond au apreciat că acţiunea este neîntemeiată, întrucât reclamanţii nu au calitatea de consumatori în sensul art. 2 din Legea nr. 193/2000 şi al art. 2 lit. b) din Directiva nr. 93/13/CEE, cu referire şi la jurisprudenţa C.J.U.E., astfel că nu au intrat în cercetarea fondului, ceea ce justifică solicitarea de casare şi de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Un prim motiv de nelegalitate, pe care recurenţii au înţeles să îl circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi art. 488 alin. (2) C. proc. civ., vizează încălcarea de către prima instanţă a normelor de procedură, motiv de nelegalitate pe care susţin că l-au invocat şi în apel şi asupra căruia instanţa de prim control judiciar a omis să se pronunţe.

În acest sens, au arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere criticile privind nelegalitatea sentinţei din perspectiva faptului că, refuzând reţinerea calităţii de consumator a reclamanţilor, tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului litigiului, reţinând, în realitate, lipsa calităţii procesuale active, fără însă ca, sub aspect procedural, în cauză să se fi ridicat şi să se fi pus în discuţie această excepţie; or, s-a afirmat, curtea de apel nu s-a pronunţat asupra acestui motiv de nulitate al hotărârii primei instanţe şi în mod nelegal a procedat la judecarea fondului cauzei.

A doua critică de nelegalitate, pe care au dezvoltat-o subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. priveşte încălcarea normelor de drept material care reglementează calitatea de consumator, respectiv art. 2 din Legea nr. 193/2000 şi art. 2 lit. b) din Directiva nr. 93/13/CEE, cu referire şi la jurisprudenţa C.J.U.E.

În opinia recurenţilor, soluţia instanţei de apel este nelegală deoarece, asemenea primei instanţe, curtea de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile legale naţionale şi comunitare în materia protecţiei consumatorului, ambele instanţe de fond pronunţând hotărârile în baza unor prezumţii judiciare bazate pe elemente străine de obiectul cauzei.

Astfel, s-a arătat că, deşi au încheiat contractul de credit în calitate de persoane fizice, în vederea cumpărării unor terenuri cu destinaţie forestieră, instanţa de apel a apreciat că nu au acţionat în calitate de consumatori obişnuiţi, ci în calitate de profesionişti, în considerarea calităţii de asociaţi şi/sau administratori pe care au avut-o A. şi C. în diferite societăţi comerciale care activau în domeniul construcţiilor, aspect pe care instanţa şi-a bazat concluzia conform căreia au acţionat în scop comercial şi la contractarea creditului.

Or, au susţinut recurenţii, sub acest aspect instanţa de apel a aplicat şi interpretat eronat statuările C.J.U.E., care în cauza Costea a reţinut că normele uniforme privind clauzele abuzive trebuie să se aplice tuturor contractelor încheiate între consumatori şi vânzători sau furnizori, iar noţiunea de consumator "are un caracter obiectiv şi este independentă de cunoştinţele concrete pe care o persoană în cauză le poate avea sau de informaţiile de care această persoană dispune în mod real. Astfel, nu poate fi exclusă posibilitatea de a califica un avocat drept consumator, atunci când acţionează în afara activităţii sale profesionale, deoarece sistemul de protecţie instituit de directivă se bazează pe faptul că un consumator se află pe o poziţie de inferioritate nu doar în ceea ce priveşte nivelul de informare, dar şi în privinţa puterii sale de negociere şi nu poate să exercite o influenţă reală asupra conţinutului unui contract redactat în prealabil de către profesionist, vânzarea bunului sau prestarea serviciului fiind condiţionate de acceptarea întocmai a condiţiilor solicitate de profesionist, în caz de neacceptare a acestora consumatorul neavând posibilitatea să achiziţioneze bunul sau să-i fie prestat serviciul dorit."

Or, în cauză, susţin recurenţii, creditul nu a fost contractat de societăţile comerciale la care erau asociaţi şi/sau administratori, ci de ei, în calitate de persoane fizice, iar bunurile dobândite au intrat în patrimoniul lor.

Mai mult decât atât, au arătat că B. nu are şi nu a avut niciodată calitatea de asociat sau de administrator al vreunei societăţi comerciale, împrejurare ignorată de instanţa de apel.

Potrivit recurenţilor, referirile instanţei de apel la scopul previzionat la încheierea contractului excedează cauza şi nu pot fi avute în vedere, întrucât se raportează la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare începând cu anul 2012, iar nu la cea în vigoare la data încheierii contractului de credit, iar potrivit acestor dispoziţii "în sensul prezentei legi, prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care încheie un contract în afara activităţii lor autorizate, profesionale sau comerciale."

Totodată, au subliniat că instanţa de apel a adăugat la lege, aplicând un criteriu pe care aceasta nu îl prevede (nici în forma iniţială a actului normativ şi nici în forma actuală): cuantumul sumei împrumutate.

În acest context, au arătat că la momentul contractării creditului, raportat la preţurile de piaţă, au considerat că este oportun să achiziţioneze terenuri forestiere în vederea creşterii patrimoniului familiei, iar instanţele de fond au omis să aibă în vedere împrejurarea că, în conformitate cu prevederile urbanistice, pe aceste terenuri forestiere nu se pot edifica construcţii.

O altă critică de nelegalitate, care în opinia recurenţilor atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează pronunţarea hotărârii pe baza unor motive străine de natura cauzei, atât curtea de apel, cât şi tribunalul analizând în fapt un alt contract de credit încheiat cu intimata, care nu are nicio legătură cu contractul de credit ce constituie obiectul prezentului litigiu, respectiv un contract în valoare de 2.944.825 euro, încheiat ulterior, la 11 august 2018.

Au subliniat recurenţii că întregul raţionament al instanţei de fond în susţinerea soluţiei de respingere a acţiunii, cu motivarea că nu au calitatea de consumatori şi, pe cale de consecinţă, nu pot uza de prevederile Legii nr. 193/2000, se bazează pe o prezumţie, nesusţinută de probele administrate

Or, potrivit art. 329 C. proc. civ., prezumţiile judiciare pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori.

Cum în speţă contractul de credit asupra căruia poartă litigiul a fost încheiat pentru suma de 858.963 euro, proba cu martori fiind astfel inadmisibilă, în conformitate cu dispoziţiile art. 308 alin. (5) C. proc. civ. instanţa nu putea uza de o prezumţie judiciară.

Mai mult, au susţinut că nu ei erau ţinuţi a face dovada contrară a celor menţionate în cuprinsul contractului de credit sau a faptului că au contractat creditul în scopul obţinerii de profit, aşa cum reţine instanţa, ci, dimpotrivă, pârâta trebuia să facă această dovadă; având în vedere că pârâta nu a dovedit acest aspect, instanţa de fond a recurs la prezumţii.

O ultimă critică priveşte împrejurarea că nici instanţa de fond şi nici curtea de apel nu a analizat în mod distinct situaţia reclamantei B., care are calitatea de codebitor în contractul de credit si faţă de care instanţa trebuia sa analizeze calitatea de consumator prin raportare la situaţia sa concretă, sens în care au evocat jurisprudenţa C.J.U.E.

În final, au arătat că au invocat toate aceste aspecte de nelegalitate şi în apel, însă instanţa de prim control judiciar nu le-a analizat, reţinând fără niciun suport şi cu aplicarea greşită a legii că nu au calitatea de consumatori.

La 26 august 2019, cu respectarea termenului prevăzut de art. 485 C. proc. civ., recurenţii au depus o cerere de completare a recursului, prin care au arătat că sunt incidente şi motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ., întrucât la deliberare şi pronunţare a participat ca membru al completului de judecată doamna judecător E., iar nu doamna judecător F., care a participat la dezbateri.

În acest sens, au arătat că, deşi în decizie se menţionează ca membru al completului de judecată doamna judecător F., pe lista de şedinţă corespunzătoare termenului la care a fost amânată pronunţarea se menţionează că face parte din completul de judecată doamna judecător E..

La 21 octombrie 2019 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, iar la 8 noiembrie 2019 recurenţii au răspuns la întâmpinare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Acesta a fost întocmit şi comunicat părţilor, care nu au uzat de dreptul de a depune punct de vedere la raport.

La termenul din 3 iunie 2020, recursul a fost admis în principiu şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a acordat termen pentru soluţionarea căii de atac la 7 octombrie 2020, în şedinţă publică, fiind citate părţile.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat şi îl va respinge pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, instanţa supremă stabileşte că analiza motivelor de recurs nu va urma ordinea stabilită de părţi, dând prevalenţă criticilor care vizează aspecte de nelegalitate formală, de natură procedurală, care au potenţialul, în cazul în care ar fi găsite întemeiate, de a atrage nulitatea deciziei recurate fără a mai fi necesară antamarea aspectelor de fond vizând aplicarea normelor de drept substanţial.

De aceea va proceda cu prioritate la examinarea criticii întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ., critică dezvoltată, aşa cum s-a arătat, în completarea la motivele de recurs depusă la 26 august 2019.

Această critică este nefondată.

Deşi recurenţii invocă atât dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 (instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale), cât şi pe cele ale pct. 2 teza I ale aceluiaşi articol din C. proc. civ. (pronunţarea hotărârii de către un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului), instanţa supremă reţine că în realitate critica formulată poate fi subsumată exclusiv ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 2 teza I C. proc. civ., întrucât se invocă faptul că hotărârea ar fi fost pronunţată de un complet din care nu a făcut parte doamna judecător F., ci doamna judecător E..

Această susţinere este contrazisă de actele dosarului, care relevă faptul că la termenul din 21 martie 2019, completul de judecată compus din preşedinte - judecător G. şi judecător F. a amânat pronunţarea deciziei la 4 aprilie 2019, că la această din urmă dată s-a întocmit minuta deciziei civile nr. 201/2019, în care nu apare nicio menţiune despre schimbarea componenţei completului de judecată, la fel după cum nici în practicaua şi nici în dispozitivul aceleiaşi decizii, redactată la 16 iulie 2019, nu apare în locul doamnei judecător F., care a participat la dezbaterea în fond a apelului, un alt judecător.

Împrejurarea că decizia redactată a fost semnată pentru judecătorul F., aflată în concediu de odihnă, de către preşedintele completului nu poate conduce la concluzia susţinută de recurenţi, întrucât judecătorul respectiv se afla în concediu de odihnă la 16 iulie 2019, nu şi la data pronunţării deciziei - 4 aprilie 2019, iar semnarea deciziei de către preşedintele de complet nu are semnificaţia modificării compunerii completului de judecată, ci doar pe aceea a suplinirii semnăturii unuia dintre membrii completului pe decizia redactată la o dată ulterioară pronunţării, cu respectarea dispoziţiilor art. 426 alin. (4) teza I C. proc. civ.

Nici înscrisul numit "Lista cauzelor aflate pe rol la data de 04/04/2019, ora 09:00, sala 38", aflat la filele x ale dosarului de recurs nu poate conduce la concluzia avansată de recurenţi, atât în considerarea faptului că din conţinutul acestuia nu rezultă condiţiile sale de editare, dar îndeosebi în raport de faptul că în hotărârea judecătorească recurată nu există nicio menţiune privitoare la modificarea compunerii completului de judecată, iar aceasta reprezintă un înscris autentic, în condiţiile art. 269 alin. (2), raportat la art. 434 C. proc. civ., făcând dovadă deplină până la declararea sa ca fals, potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, această primă critică adusă hotărârii recurate este nefondată şi urmează a fi înlăturată.

Înalta Curte apreciază ca nefondată critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi alin. (2) C. proc. civ.

Preliminar, instanţa supremă apreciază că dezvoltarea acestei critici conduce la concluzia că în realitate nu se face trimitere expres la încălcarea unei/unor norme de procedură, ci la omisiunea instanţei de apel de a examina unul dintre motivele de apel, anume pe cel referitor la necercetarea de către tribunal a fondului litigiului, în condiţiile în care prima instanţă s-a cantonat doar la examinarea calităţii de consumatori a reclamanţilor, reţinând în fapt, în opinia apelanţilor, lipsa calităţii lor procesuale active fără invocarea excepţiei în mod formal şi fără punerea acesteia în discuţie.

Or, acest motiv poate fi subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru că recurenţii, susţinând omisiunea de cercetare a unui motiv de apel, invocă în esenţă lipsa din considerentele instanţei de apel a motivelor prin care să i se răspundă acestei critici.

Critica nu poate fi primită. Aceasta întrucât, şi dacă susţinerea ar fi întemeiată, ea nu are aptitudinea de a conduce la o soluţie de admitere a căii de atac a recursului, în condiţiile în care chiar instanţa de apel şi-a limitat examenul la determinarea condiţiei de consumator a reclamanţilor, astfel cum aceasta este prevăzută de art. 2 din Legea nr. 193/2000 şi de art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE, apreciind-o ca pe o premisă necesară a aplicării dispoziţiilor acestor două acte normative în stabilirea caracterului abuziv al anumitor clauze contractuale.

Or, această abordare a instanţei de apel, care corespunde cu cea a primei instanţe nu formează obiect de critică în calea de atac a recursului de faţă, în care recurenţii nu au invocat necercetarea fondului litigiului de către instanţa de apel ca o critică distinctă.

Distinct de aceste argumente, instanţa supremă apreciază şi faptul că în cauză nu poate fi reţinută nici încălcarea normelor de procedură privitoare la regimul de invocare a excepţiilor procesuale (în cauză excepţia lipsei calităţii procesuale active), dar nici omisiunea de cercetare a fondului litigiului, în condiţiile în care determinarea calităţii de "consumator" nu s-a realizat pe cale de excepţie, ci, aşa cum s-a remarcat în precedent, din perspectiva stabilirii existenţei unei premise necesare atragerii incidenţei legislaţiei de protecţie a consumatorilor, premisă care, neverificată în cadrul acestui litigiu, face de prisos cercetarea celorlalte condiţii impuse de Legea nr. 193/2000 şi de Directiva 93/13/CEE.

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu raportare la art. 2 din Legea nr. 193/2000 şi la art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE este apreciată ca nefondată şi va fi înlăturată.

Indiscutabil că obiect al criticii întemeiate pe aceste dispoziţii legale îl pot forma aspecte care să vizeze greşita interpretare ori aplicare a art. 2 din Legea nr. 193/2000 şi a art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE, a condiţiilor şi cerinţelor impuse de acestea ori neaplicarea acestor texte legale sau chiar nesocotirea statuărilor din deciziile pronunţate de C.J.U.E. în cauze cu elemente de similitudine.

Înalta Curte constată însă că în speţă recurenţii, susţinând că au fost încălcate şi greşit interpretate şi aplicate dispoziţiile legale arătate în precedent, precum şi statuări ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, urmăresc în realitate ca instanţa supremă să cenzureze evaluarea probelor administrate şi stabilirea de către instanţa de apel a situaţiei de fapt, aspecte care ţin de temeinicia hotărârii şi care nu cad sub controlul de legalitate în calea de atac a recursului, în cadrul căreia, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., instanţa competentă stabileşte conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Din această perspectivă, instanţa supremă apreciază că nu poate cenzura elementele în raport cu care instanţa de apel, după evaluarea probelor administrate, a conchis în sensul că recurenţii-reclamanţi nu pot fi consideraţi consumatori în accepţiunea art. 2 din Legea nr. 193/2000 şi a art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE, întrucât toate acestea reprezintă aspecte ataşate situaţiei de fapt, condiţiilor concrete în care s-au derulat raporturile juridice dintre părţile litigante, astfel cum au fost deduse din interpretarea probelor.

Apreciază Înalta Curte că singurele critici care ar putea fi încadrate în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt cele referitoare la greşita raportare a instanţei de apel la forma art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în analiza scopului previzionat, formă care nu era aplicabilă la momentul încheierii contractului de credit, la adăugarea la textul de lege a unui criteriu neprevăzut, anume cel referitor la cuantumul sumei împrumutate, precum şi la neanalizarea distinctă a situaţiei recurentei B., această din urmă critică căzând, în aprecierea instanţei supreme, şi sub incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la aceste critici, Înalta Curte constată şi reţine că primele două (aplicarea unui text de lege cu încălcarea principiului neretroactivităţii şi a principiului tempus regit actum, respectiv adăugarea la textul de lege a unei condiţii neprevăzute) pot fi doar formal încadrate în ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât scopul previzionat la încheierea contractului de credit, precum şi cuantumul creditului contractat sunt aspecte factuale, care scapă cenzurii instanţei de recurs, dar în raport cu care instanţa de apel era în drept, dar şi obligată să aprecieze asupra naturii activităţii desfăşurate şi asupra scopului contractării împrumutului, pentru a decide dacă natura operaţiunii de creditare se înscria în situaţiile de excepţie prevăzute chiar de art. 2 alin. (1) teza finală din Legea nr. 193/2000, în forma pretinsă de recurenţi.

Ultima dintre criticile subsumate aceluiaşi motiv de recurs (referitoare la omisiunea de pronunţare asupra situaţiei recurentei B.) este nefondată, instanţa de apel analizând expres şi detaliat calitatea acesteia de consumator şi înlăturând-o argumentat în considerentele care încep cu penultimul paragraf al paginii 18 a deciziei şi se continuă până în finalul deciziei atacate, considerente care, pentru motivele deja expuse, ţin de aspecte factuale şi de modul de evaluare a probelor şi vizează temeinicia, nu legalitatea hotărârii atacate.

Critica întemeiată de recurenţi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondată.

Înalta Curte subliniază faptul că această critică, astfel cum este construită, nu poate fi primită pentru următoarele motive:

În primul rând, trebuie notat faptul că, spre deosebire de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. de la 1865, Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., aplicabilă litigiului de faţă instituie măsura casării doar pentru hotărârile întemeiate exclusiv pe motive străine de natura pricinii, ceea ce în cauză recurenţii nici nu pretind. Aşadar, critica dezvoltată din această perspectivă, şi dacă ar fi găsită întemeiată, nu ar avea aptitudinea să conducă la casarea deciziei recurate.

În al doilea rând, instanţa supremă constată că restul argumentaţiei subsumate acestei critici se bazează pe susţinerea că în cauză instanţa de apel a uzat de instituţia prezumţiei judiciare cu încălcarea dispoziţiilor art. 329 şi ale art. 308 (în realitate art. 309) alin. (5) C. proc. civ., critica putând fi circumscrisă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Aceasta nu are, însă, vocaţia de a conduce la admiterea recursului, în condiţiile în care argumentaţia instanţei de apel nu se bazează exclusiv pe prezumţii judiciare, probele administrate (înscrisuri, interogatorii) fiind evaluate separat, dar şi coroborat, cu respectarea dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ.

Toate argumentele ce preced au format convingerea instanţei supreme că în cauză nu se verifică existenţa niciunui motiv de recurs din cele invocate şi calificate din oficiu, de aceea, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 453 C. proc. civ., recurenţii vor fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către intimată în recurs, cheltuieli constând în onorariu de avocat, dovedite cu înscrisurile aflate la filele x ale dosarului de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B., A. şi C. împotriva deciziei civile nr. 201/2019 din 04 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenţii la plata către intimată a sumei de 5.653,81 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 octombrie 2020.