Validity of unilateral grain retention and legal set-off under insolvency proceedings

Şedinţa publică din data de 7 octombrie 2020

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 27 martie 2015, pe rolul Tribunalului Arad, reclamanta S.C. A. ROMANIA S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.860.636,46 RON, în temeiul răspunderii civile contractuale, astfel:

1. 450.056,53 RON reprezentând contravaloarea cantităţii de 663.600 kg grâu preluată înspre depozitare de S.C. B. S.A. Arad şi reţinută nelegal, fără a avea acordul reclamantei, pentru compensarea unor facturi de servicii depozitare nerecunoscute ca datorate de reclamantă şi a unor scăzăminte care nu au fost agreate contractual;

2. 28.991,66 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare calculată până la data de 31.01.2015, pentru contravaloarea a 450.056,53 RON, marfă reţinută fără acordul reclamantei;

3. 495.256,36 RON reprezentând penalităţi contractuale datorate ca urmare a întârzierii livrărilor de marfă în raport cu graficul de livrări agreat conform art. 6 din contractul încheiat între părţi;

4. 188.959,67 RON reprezentând daune contractuale facturate de parteneri comerciali ai reclamantei ca urmare a executării defectuoase a contractului de prestări servicii nr. x/01.07.2013;

5. 58.250,14 RON reprezentând pierderi cantitative datorate minusurilor de cântar înregistrate de societate între cantitatea predată de siloz şi cantitatea recepţionată la destinaţie;

6. 639.122,10 RON reprezentând penalităţile contractuale datorate pentru cantitatea de 5.433 tone livrată dupa perioada angajată contractual;

7. plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350 C. civ., art. 1270 C. civ., art. 1516 alin. (1) şi 1518 C. civ.

Prin precizarea cererii reconvenţionale, inserată în cuprinsul întâmpinării, depusă la termenul din 4 iunie 2016, pârâta S.C. B. S.A. a solicitat instanţei admiterea cererii reconvenţionale, astfel cum a fost precizată, în sensul pronunţării unei hotărâri care să constate compensarea datoriei S.C. A. ROMÂNIA S.R.L. către S.C. B. S.A., în sumă de 267.567,07 RON, reprezentând contravaloarea facturilor de prestări servicii, conform contractului nr. x/01.07.2013, cu suma de 267.567,07 RON, reprezentând contravaloarea cantităţii de 381.100 kg grâu, reţinută de către S.C. B. S.A. în contul datoriei S.C. A. ROMÂNIA S.R.L, conform art. 10 alin. (2) din contractul nr. x/01.07.2013, cu cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru aferentă acestei cereri.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 10 alin. (2) din contract, raportat la prevederile art. 1270 alin. (1) din C. civ. şi, de asemenea, ale art. 1617 alin. (1) şi (2) din C. civ.

Prin notele scrise completatoare la întâmpinare, depuse la dosarul cauzei la data de 11 septembrie 2015, reclamanta-pârâtă reconvenţională a solicitat instanţei admiterea, în parte, a cererii reconvenţionale, în ceea ce priveşte compensarea debitelor reciproce şi, respectiv, a sumei de 267.567,07 RON, cu respingerea cererii de compensare a sumei de 267.567,07 RON cu contravaloarea cantităţii de 381.100 kg grâu, în valoare de 267.567,07 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 560 din data de 28 iunie 2016, Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă a respins acţiunea principală formulată de reclamanta-pârâtă S.C. A. ROMÂNIA S.R.L., a admis acţiunea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă S.C. B. S.A. Arad, şi, în consecinţă:

A constatat compensarea datoriei S.C. A. ROMÂNIA S.R.L., în sumă de 267.567,07 RON datorată S.C. B. S.A., reprezentând contravaloarea facturilor prestări servicii, conform Contractului nr. x/1.07.13, cu suma de 267.567,07 RON, reprezentând contravaloarea cantităţii de 381.100 kg grâu, reţinută de către S.C. B. S.A. Arad în contul datoriei S.C. A. ROMÂNIA S.R.L., conform art. 10 alin. (2) din Contractul nr. x/1.07.13.

A obligat reclamanta-pârâtă S.C. A. ROMÂNIA S.R.L. să plătească pârâtei-reclamantă reconvenţională S.C. B. S.A. Arad suma de 6.280,67 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, achitată conform dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, prin Ordinul de plată nr. x/11 septembrie 2015 de la dosar.

A obligat reclamanta-pârâtă S.C. A. ROMÂNIA S.R.L. să plătească d-lui expert tehnic judiciar C. suma de 4.148 RON, reprezentând diferenţă onorariu pentru raportul de contraexpertiză, d-lui expert tehnic judiciar D. suma de 3.750 RON reprezentând diferenţă onorariu pentru raportul de contraexpertiză şi d-lui expert tehnic judiciar E. suma de 4.244 RON, reprezentând diferenţă onorariu pentru raportul de contraexpertiză.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta-pârâtă S.C. A. ROMÂNIA S.R.L., solicitând admiterea apelului, modificarea, în tot, a sentinţei atacate şi, în parte, a încheierii din 4 iunie 2016, cu privire la competenţa de soluţionare a cererii reconvenţionale formulate de pârâtă, reţinerea spre rejudecare, în fond, a cauzei, prin completarea probatoriului cu proba cu expertiză contabilă de gestiune şi expertiză contabilă şi, respectiv, suplimentarea probatoriului cu înscrisuri.

Pe fondul cauzei, a solicitat admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei la plata sumei de 1.860.636,46 RON, sumă formată din:

1. 450.056.53 RON, reprezentând contravaloarea cantităţii de 663.600 kg grâu, conform Anexei 1, preluată spre depozitare de pârâtă şi reţinută nelegal;

2. 28.991.66 RON - Anexa 5, reprezentând dobânda legală penalizatoare calculată până la data de 31.01.2015 pentru contravaloarea a 450.056,53 RON marfa reţinută fără acordul societăţii;

3. 495.256.36 RON - Anexa 3, reprezentând penalităţi contractuale datorate ca urmare a întârzierii livrărilor de marfă în raport cu graficul de livrări agreat conform art. 6 din prezentul contract;

4. 188.959.67 RON - Anexa 2, suma reprezentând daune contractuale facturate de parteneri comerciali ca urmare a executării defectuoase a contractului de prestări servicii nr. x/01.07.2013;

5. 58.250.14 RON - Anexa 4, reprezentând pierderi cantitative datorate minusurilor de cântar înregistrate de societate între cantitatea predată de siloz şi cantitatea recepţionată la destinaţie;

6. 639.122,10 RON - Anexa 6, reprezintă penalităţile contractuale datorate pentru cantitatea de 5.433 tone livrată după perioada angajată contractual.

În privinţa cererii reconvenţionale, a solicitat, în principal, respingerea cererii ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, respingerea cererii, ca nefondată.

A solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în fond şi apel.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub număr de dosar x/2015

Prin încheierea nr. 114 din 18 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost admisă cererea formulată de petenta S.C. A. S.R.L. Agigea Constanţa Sud privind strămutarea pricinii care formează obiectul dosarului nr. x/2015 al Curţii de Apel Timişoara, secţia a II a civilă şi a fost strămutată judecata cauzei de la Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă la Curtea de Apel Oradea.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub acelaşi număr de dosar.

Prin decizia civilă nr. 113/C/2019-A din 28 martie 2019, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamanta - pârâtă S.C. A. ROMÂNIA S.R.L. împotriva încheierii din 04.06.2016 a Tribunalului Arad.

A admis apelul declarat de reclamanta - pârâtă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.A. Arad, împotriva sentinţei nr. 560 din data de 28 iunie 2016 pronunţate de Tribunalul Arad, pe care a anulat-o, în parte, în ceea ce priveşte acţiunea principală şi acţiunea reconvenţională, a reţinut procesul spre judecare şi, în consecinţă:

A constatat suspendată de drept acţiunea reconvenţională formulată de reclamanta-reconvenţională S.C. B. S.A. Arad în contradictoriu cu pârâta-reconvenţională S.C. A. ROMÂNIA S.A.

A disjuns acţiunea reconvenţională şi a dispus formarea unui dosar nou.

A admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. ROMÂNIA S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. Arad.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 247.715 RON, reprezentând contravaloarea cantităţii de 381.100 kg grâu şi dobânda legală remuneratorie aferentă acestei sume, calculată conform art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 13/2011, pe perioada 26.03.2014 - 31.01.2015.

A respins restul pretenţiilor reclamantei.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, în primă instanţă.

A menţinut din sentinţă dispoziţia de obligare a reclamantei la plata diferenţei onorariului pentru raportul de contraexpertiză.

A obligat apelanta să plătească expertului F. suma de 7400 RON, reprezentând diferenţa onorariu pentru raportul de expertiză contabilă.

A obligat apelanta să plătească experţilor G., H. şi I. suma de câte 3000 RON pentru fiecare, reprezentând diferenţă onorariu pentru noul raport de expertiză contabilă.

A obligat intimata să plătească apelantei suma de 13.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, în apel.

La data de 17 mai 2019, reclamanta S.C. A. ROMÂNIA S.R.L. - PRIN ADMINISTRATOR SPECIAL J. ŞI ADMINISTRATOR JUDICIAR CII K. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 113/C/2019-A din 28 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Şi pârâta S.C. B. S.A. a formulat recurs împotriva aceleiaşi decizii, la data de 3 iunie 2019.

Recursurile au fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub nr. x/2015.

Recurenta-reclamantă S.C. A. ROMÂNIA S.R.L. - prin administrator special J. şi administrator judiciar CII K., a invocat prevederile art. 488 alin 1 pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, a susţinut că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1270 C. civ., care reglementează forţa obligatorie a contractului, fiind greşit interpretat acordul de voinţă intervenit între părţi, precum şi dispoziţiile art. 1266 C. civ., care stabileşte interpretarea după voinţa părţilor, nu după sensul literal al termenilor, în legătură cu maniera greşită de interpretare a prevederilor art. 8 din Contractul de prestări servicii nr. x/01.07.2013 şi Anexa 3 privind Normele Tehnice privind determinarea şi aplicarea scăzămintelor şi perisabilităţilor pentru seminţe de consum.

În acest sens, în ceea ce priveşte modul de interpretare a prevederilor contractuale prin care s-a stabilit modalitatea de calcul a scăzămintelor, a precizat că la stabilirea cuantumului scăzămintelor, pe lângă pierderile tehnologice de 8.796 kg se calculează şi perisabilităţi, în mod contrar prevederilor contractuale, care, atunci când definesc perisabilităţile, definesc, în fapt, pierderile tehnologice.

Or, cu privire la pierderile tehnologice, contractul stabileşte un maxim de 0,4%, adăugarea perisabilităţilor la scăzăminte fiind contrară prevederilor contractuale.

În ceea ce priveşte perisabilităţile, a precizat că experţii care au efectuat raportul de contraexpertiză tehnică agricolă judiciară au arătat ca acestea nu au corespondent în contract, neregăsindu-se în nici o verigă a procesului tehnologic din siloz, iar cuantumul perisabilităţilor (pierderilor tehnologice), reprezentând 8796 kg, este sub limita contractuală de 0,4% şi sub nivelul perisabilităţilor uzuale.

Cu privire la scăzăminte, a arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că recurenta-reclamantă nu a cerut să se efectueze îmbunătăţiri de calitate, în condiţiile în care scăzămintele reprezintă:

"cantităţile de seminţe de consum care au înregistrat îmbunătăţiri de calitate, prin reducerea umidităţii şi a conţinutului de impurităţi sau corpuri străine în perioada de gestiune, cât şi cantitatea şi componenta gozurilor rezultate în urma condiţionărilor efectuate în perioada de gestiune".

Recurenta-reclamantă s-a referit la împrejurarea că probatoriul administrat, cu expertiza tehnică agricolă şi contraexpertiza, a verificat doar modul de calcul procentual al unor scăzăminte stabilite unilateral de pârâtă, cu ignorarea prevederilor art. 4 din Contractul de prestări servicii nr. x/01.07.2013, conform cărora recepţia s-a efectuat conform standardului de calitate SR ISO 7970/2001 pentru grâu, concluzia fiind că operaţiunile tehnologice reprezentând scăderi din greutate a cantităţii intrate nu aveau corespondent contractual, în raport cu standardele de calitate.

A considerat că scăzămintele, în cuantum de 273.704 kg, calculate prin proba cu expertiză şi contraexpertiză, nu au fost susţinute de operaţiuni reale, nu au fost identificate în procesul tehnologic de preluare a cantităţii de 19.411.700 kg grâu în depozit şi nici nu s-au regăsit în nici unul din actele de gestiune ale depozitarului;

De asemenea, a arătat că pârâta a întocmit unilateral Actul de justificare a gestiunii nr. 6 din 17.03.2014 şi Avizul tehnic nr. 16 din 17.03.2014, prin care a stabilit unilateral, la nouă luni după depozitare, că a identificat 282.500 kg scăderi în greutate (273.704 kg provenind din scăzăminte şi 8.796 kg din pierderi tehnologice) fără să aibă acordul/semnătura sau acceptul de recunoaştere a recurentei-reclamante în legătură cu acest act de justificare gestiune.

Întrucât contractul prevede o pierdere tehnologică de maxim 0.4%, iar actele de justificare gestiune nu au fost însuşite de recurenta-reclamantă, aceasta a apreciat ca neîntemeiat dreptul pârâtei de a calcula cantitatea de 282.500 kg cu titlu de pierdere tehnologică şi/sau scăzăminte.

Remarcând că, prin cererea reconvenţională, pârâta nu a solicitat să se constate intervenţia compensării judiciare, recurenta-reclamantă a considerat că instanţa de apel a respins în mod greşit cererea recurentei-reclamante de obligare a pârâtei la plata contravalorii cantităţii de 282.500 kg, deşi instanţa a decis, în mod corect, că în cauză nu poate opera compensarea de drept (pe de o parte, creanţa pârâtei nu este certă, lichidă, exigibilă, iar pe de altă parte, compensarea poate interveni doar dacă datoriile reciproce au ca obiect fie o sumă de bani, fie o cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură).

Recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului declarat, casarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat, cu consecinţa menţinerii, în totalitate, a sentinţei pronunţate de prima instanţă.

Sub un prim aspect, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., a considerat că hotărârea recurată a fost pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 210 din C. proc. civ. privind condiţiile disjungerii cererii reconvenţionale, precum şi cu încălcarea principiilor contradictorialităţii procesului civil şi al respectării dreptului la apărare al recurentei-pârâte.

A susţinut că excepţia disjungerii cererii reconvenţionale şi cererea de suspendare a judecării acesteia, formulate de recurenta-reclamantă, nu puteau fi luate în considerare şi analizate de prima instanţă, astfel cum corect s-a reţinut în sentinţa pronunţată, deoarece nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor.

Precizând că instanţa de apel a suspendat judecarea cererii reconvenţionale, în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, recurenta-pârâtă a considerat că această măsură este una greşită, deoarece dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 85/2006 derogă de la prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006, astfel că invocarea compensaţiei de către un creditor poate fi opusă şi după deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitorului.

În consecinţă, nu se impunea suspendarea cererii reconvenţionale, ci aceasta trebuia soluţionată împreună cu cererea principală, urmând a se constata compensarea creanţelor reciproce ale părţilor.

Mai mult, deşi a disjuns cererea reconvenţională, constatând-o suspendată de drept, instanţa de apel s-a pronunţat asupra fondului acestei cereri, deoarece a analizat condiţiile compensării legale prevăzute de art. 1617 alin. (1) C. civ., reţinând neîndeplinirea acestora.

Recurenta-pârâtă a precizat, pe de o parte, că această soluţie va fi opusă, cu autoritate de lucru judecat, în cadrul dosarului ce se va forma ca urmare a disjungerii cererii reconvenţionale, iar pe de altă parte, cererea reconvenţională rămâne, în acest mod, fără obiect.

A mai menţionat că, procedând în această manieră, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură referitoare la oralitatea şi contradictorialitatea dezbaterilor, de vreme ce s-a pronunţat pe fondul cererii reconvenţionale, în pofida faptului că obiectul acestei cereri nu mai putea face obiectul analizei judiciare.

De asemenea, a considerat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 210 C. proc. civ., întrucât, potrivit textului menţionat, disjungerea poate fi invocată, pe cale de excepţie, de către părţi sau de instanţă, din oficiu, numai în faţa primei instanţe şi numai după punerea acesteia în discuţia contradictorie a părţilor, nu prin concluziile scrise depuse în prima instanţă de recurenta-reclamantă, în perioada de amânare a pronunţării.

În acest mod, recurenta susţine că s-au încălcat şi dispoziţiile art. 394 alin. (3) din C. proc. civ., care prevede că după închiderea dezbaterilor nu mai pot fi administrate probe şi nici formulate cereri noi, întrucât s-ar încălca principiul contradictorialităţii procesului civil şi dreptul la apărare al părţii ce a fost privată de dreptul de a cunoaşte pretenţiile părţii adverse şi de a le combate.

Totodată, în condiţiile în care cererea reconvenţională a fost deja soluţionată în primă instanţă, fiind administrate probe complexe, atât pentru cererea principală, cât şi pentru cea reconvenţională, măsura disjungerii apare ca fiind lipsită de interes sau obiect, câtă vreme raţiunea pentru care aceasta a fost reglementată nu mai există, în sensul că judecata acestei cereri nu este de natură a întârzia judecata cererii principale.

Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, a considerat că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor art. 1616 - 1617 din C. civ. şi art. 51-52 din Legea nr. 85/2006.

A susţinut că în mod greşit a analizat instanţa de apel cerinţele compensaţiei, reţinând că sunt neîndeplinite.

În acest sens, s-a referit la faptul că recurenta-pârâtă a solicitat primei instanţe, legal învestită cu soluţionarea cererii reconvenţionale, să constate compensarea datoriilor reciproce ale părţilor, fără a preciza expres natura compensaţiei invocate (legală, convenţională sau judiciară). Din redactarea motivelor invocate în sprijinul compensaţiei rezulta, însă, că recurenta-pârâtă a avut în vedere compensaţia legală, în raport cu care prima instanţă s-a şi pronunţat, reţinând aplicabilitatea art. 52 din Legea nr. 85/2006.

Împrejurarea că, prin întâmpinarea din apel, recurenta-pârâtă ar fi menţionat ca este vorba despre o compensaţie judiciară, iar nu legală, nu trebuia să conducă la concluzia că se solicită constatarea unei compensaţii judiciare, cum greşit a reţinut instanţa de apel, deoarece argumentele invocate au fost identice cu cele expuse şi în prima instanţă, susţinându-se natura legală a compensaţiei invocate recurenta-pârâtă.

O asemenea reţinere a instanţei de apel (că în cauză este vorba despre o compensaţie judiciară, nu legală) reprezintă, în opinia recurentei-pârâte, o schimbare a cauzei juridice a cererii reconvenţionale, realizată direct în apel, cu încălcarea interdicţiei prevăzute de art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

În acest sens, a considerat că instanţa de apel ar fi trebuit să pună în discuţia părţilor calificarea juridică a cererii reconvenţionale deduse judecăţii, conform prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ. şi ar fi trebuit să aibă în vedere scopul urmărit de recurenta-pârâtă (de a stinge, prin compensare, contravaloarea serviciilor de depozitare prestate).

Aşadar, a susţinut că în cauză trebuia constatată compensarea datoriilor reciproce ale părţilor şi trebuiau aplicate dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 85/2006.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia recurată şi sub aspectul greşitei reţineri a instanţei de apel că o compensaţie legală nu poate interveni între o datorie având ca obiect o sumă de bani şi una care se referă la restituirea unor unor bunuri (pag. 15, paragraf final din decizia recurata), cu toate că textul art. 10 din contractul părţilor stabileşte că, în caz de neplată la scadenţă a facturilor emise de prestator, aceasta are dreptul ca în schimbul datoriei, să preia o cantitate de produs depozitat de reclamantă în silozurile pârâtei, la preţul pieţei din zonă.

Prin urmare, obiectul ambelor datorii ce se solicită a fi compensate îl reprezintă o sumă de bani, nicidecum restituirea unor bunuri, cum greşit a reţinut instanţa de apel, cu atât mai mult cu cât, prin acţiunea principală, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata unei sume de bani, nu la restituirea cantităţii de grâu reţinute în temeiul art. 10 din contract.

Întrucât ambele datorii au acelaşi obiect, respectiv o sumă de bani, era îndeplinită cerinţa prevăzută de dispoziţiile art. 1617 alin. (1) C. civ., prin urmare, putea interveni compensaţia legală, fiind aplicabile şi prevederile art. 52 din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora "deschiderea procedurii insolvenţei nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii".

Recurenta-reclamantă S.C. A. ROMÂNIA S.R.L. - prin administrator special J. şi administrator judiciar CII K. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A., solicitând, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului, întrucât motivele invocate sunt de netemeinicie, nu de nelegalitate a deciziei recurate, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, ca nefondat.

De asemenea, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul declarat de către recurenta-reclamantă, solicitând, în principal, să se constate nulitatea căii de atac, pentru nemotivare, întrucât criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., soluţia preconizată fiind aceea de admisibilitate în principiu a recursului.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2020 a fost încuviinţat în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 29 mai 2020, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A., invocată de recurenta-reclamantă S.C. A. ROMÂNIA S.R.L. prin administrator special J. şi administrator judiciar CII K.; a fost respinsă excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. ROMÂNIA S.R.L. prin administrator special J. şi administrator judiciar CII K., invocată de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A.

Au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă şi de recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 113/C/2019-A din 28 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a fost acordat termen pentru soluţionarea acestora în şedinţă publică.

La 24 septembrie 2020 L., în calitate de succesor al CII K., a precizat că îşi însuşeşte recursul declarat de reclamantă şi a confirmat mandatul acordat apărătorului ales.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul declarat de reclamanta S.C. A. ROMANIA S.R.L., prin administrator special J. şi prin administrator judiciar L. (succesor al CII K.), nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocate de recurenta - reclamantă S.C. A. ROMANIA S.R.L., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă, în cauză, acest motiv de recurs nu-şi găseşte incidenţa pentru considerentele care succed.

La 1 iulie 2013, între A. România S.R.L., în calitate de beneficiar, şi B. S.A., în calitate de prestator, a fost încheiat Contractul de prestări servicii nr. x, având ca obiect executarea de către prestator în favoarea beneficiarului, pentru silozul Arad, a lucrărilor de recepţie, depozitare şi livrare a cantităţii de 15.000 tone +/-10% cereale şi oleaginoase recolta 2013.

Primul capăt al acţiunii promovate de către reclamanta A. România S.R.L. a vizat obligarea pârâtei la plata sumei de 431.340 RON reprezentând contravaloarea cantităţii de 663.600 kg, preluată spre depozitare de pârâtă şi reţinută nelegal.

Prezentul recurs vizează nemulţumirea reclamantei sub aspectul neadmiterii în totalitate a acestui capăt de cerere, în sensul că intimata-pârâta a fost obligată să plătească doar contravaloarea a 381.100 Kg grâu din 663.600 kg, diferenţa dintre aceste cantităţi reprezentând pierderi de 282.5000 Kg, care, în opinia recurentei, au fost calculate în mod greşit de către instanţa de apel, în condiţiile în care perisabilităţile/pierderile tehnologice ar fi trebuit incluse în scăzăminte.

În mod nefondat a susţinut recurenta că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1270 C. civ., care reglementează forţa obligatorie a contractului, prin greşita interpretare a acordului de voinţă intervenit între părţi, precum şi dispoziţiile art. 1266 C. civ., care stabilesc interpretarea după voinţa părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor, în legătură cu maniera de interpretare a prevederilor art. 8 din Contractul de prestări servicii nr. x/01.07.2013 şi Anexa 3 privind Normele Tehnice privind determinarea şi aplicarea scăzămintelor şi perisabilităţilor pentru seminţe de consum.

Este de necontestat că instanţa de apel este obligată să interpreteze contractul după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 1266 C. civ., însă, în cauză, instanţa de apel a făcut această analiză, interpretând, pe baza probelor administrate, clauza contractuală prevăzută la art. 8 din contract, de care se prevalează recurenta, potrivit căreia: "Se acceptă max. 0,4 % pierderi tehnologice de manipulare în siloz. Pierderile tehnologice peste această limită vor fi pe spezele prestatorului. Cuantumul scăzămintelor va fi dat de diferenţa dintre indicii (U; Imp) de la intrare şi cei de la ieşire".

Pornind de la prevederile art. 8 din contractul încheiat între părţile aflate în litigiu şi de efectul devolutiv al apelului, ţinând cont şi de concluziile rapoartelor de expertiză tehnică agricolă întocmite în cauză, s-a reţinut prin decizia atacată că pierderile de 282.5000 Kg au fost calculate legal, în baza H.G. nr. 684/2003, în raport de cele două cauze care produc scăderi în greutate la seminţele de consum, respectiv scăzăminte şi perisabilităţi.

Este de amintit că instanţa de apel are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, neputând reprezenta critici de nelegalitate decât invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic sau limitează puterea de apreciere a judecătorului, sau a celor privind admisibilitatea probelor ori administrarea acestora.

Cu alte cuvinte, situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, instanţa de recurs neputând proceda la o reapreciere a probelor administrate, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Or, din expunerea argumentelor evocate de recurenta-reclamantă, rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., motiv pentru care, se impune respingerea criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, sunt nefondate şi criticile recurentei-reclamante referitoare la modalitatea de compensare a datoriei cu cantitatea de grâu aflată în depozit, întrucât instanţa de apel a admis în parte cererea reclamantei, în raport cu prevederile contractuale coroborate cu probele aflate la dosar, iar nu în raport de o pretinsă compensare a datoriilor reciproce.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. ROMANIA S.R.L. prin administrator special J. şi prin administrator judiciar L. (succesor al CII K.) împotriva deciziei nr. 113/C/2019 - A din 28 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Trecând la examinarea recursului declarat de pârâta S.C. B. S.A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Sunt nefondate criticile recurentei-pârâte ce vizează motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere "când prin aceasta, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă a susţinut încălcarea prevederilor art. 210 din C. proc. civ. privind condiţiile disjungerii cererii reconvenţionale, precum şi încălcarea principiilor contradictorialităţii procesului civil şi al respectării dreptului la apărare al recurentei-pârâte.

Potrivit art. 210 alin. (2) C. proc. civ.:

"Dacă numai cererea principală este în stare de a fi judecată, instanţa poate dispune judecarea separată a cererii reconvenţionale".

Înalta Curte reţine că, prin decizia atacată, instanţa de prim control judiciar a admis apelul declarat de S.C. A. Romania S.R.L., a anulat în parte sentinţa primei instanţe, în ceea ce priveşte acţiunea principală şi acţiunea reconvenţională, a reţinut procesul spre judecare şi în consecinţă, a constatat suspendată de drept, în baza art. 36 din Legea nr. 85/2006, cererea reconvenţională formulată de pârâta -n reclamantă S.C. B. S.A. Arad, în contradictoriu cu reclamanta - pârâtă S.C. A. România S.A., a disjuns cererea reconvenţională şi a dispus formarea unui dosar nou.

Prin urmare, în condiţiile în care numai cererea principală se afla în stare de judecată, în raport cu prevederile art. 210 C. proc. civ., instanţa de apel a disjuns cererea reconvenţională.

În conformitate cu dispoziţiile art. 465 C. proc. civ., masurile de administrare judiciara nu pot face obiectul niciunei cai de atac, fiind lipsite de temei criticile recurentei referitoare la încălcarea principiului contradictorialităţii în procesului civil şi a dreptului la apărare al părţii.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia pronunţată învederând că soluţia de suspendare a cauzei în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006 este nelegală.

În ceea ce priveşte constatarea suspendării de drept a judecăţii cauzei, se reţine că instanţa a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 potrivit cărora:

"De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale".

Din actele dosarului rezultă că, prin încheierea nr. 1095 din 28 august 2014, pronunţată în dosarul x/2014 al Tribunalului Constanţa s-a deschis procedura generală a insolvenţei faţă de reclamantă .

Prin cererea reconvenţională, pârâta S.C. B. S.A. a solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să constate compensarea datoriei S.C. A. România S.R.L. în sumă de 267.567,07 RON datorată S.C. B. S.A., reprezentând contravaloarea facturilor de prestări servicii conform contractului nr. x/01.07.2013, cu suma de 267.567,07 RON reprezentând contravaloarea cantităţii de 381.100 kg grâu reţinută de către S.C. B. S.A. în contul datoriei S.C. A. România S.R.L, conform art. 10 alin. (2) din contractul nr. x/01.07.2013.

Cererea reconvenţională are ca obiect valorificarea unei pretenţii împotriva unei societăţi aflate în procedura insolvenţei.

Potrivit art. 36 din Legea nr. 85/2006, anterior enunţat, instanţa învestită cu o astfel de acţiune este obligată să dispună suspendarea judecăţii, creditorul urmând să-şi valorifice creanţa în procedura insolvenţei.

Dispoziţia legală reprezintă o reflectare a caracterului concursual al procedurii insolvenţei, reglementând un caz de suspendare obligatorie a judecăţii din momentul în care se constată îndeplinite condiţiile textului: creditorul să urmărească realizarea unei creanţe băneşti şi debitorul să se afle în procedura de insolvenţă. Suspendarea operează în orice stare a judecăţii cauzei.

Astfel, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de apel a constatat suspendarea de drept a cererii reconvenţionale în temeiul art. 36 din Legea nr. 86/2006, neavând relevanţă nici faptul că pretenţia societăţii aflate în reorganizare şi cererea reconvenţională sunt în strânsă legătură, instanţa fiind obligată să constate suspendarea de drept a judecăţii cauzei de îndată ce sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţia legală. Prin urmare, nu se poate reţine o încălcare a normei cuprinse în legea specială.

Este adevărat că, potrivit art. 52 din Legea nr. 85/2006, de care se prevalează recurenta-pârâtă:

"Deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii", însă este de necontestat că faţă de debitoarea S.C. A. România S.R.L s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei prin încheierea din 28 august 2014, pronunţată de judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Constanţa în dosarul nr. x/2014, iar la această dată creanţa invocată asupra reclamantei nu era certă, lichidă şi exigibilă, situaţie în care nu s-ar putea aprecia că, în speţă, erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1617 alin. (1) C. civ. în materie de compensaţie judiciară la data deschiderii procedurii.

Aceasta este, de altfel, raţiunea pentru care instanţa de apel, mai înainte de a constata suspendată de drept judecata cererii reconvenţionale, a verificat condiţiile suspendării legale, concluzionând, în mod corect, că acestea nu sunt îndeplinite.

În sensul celor de mai sus, decizia atacată reţine că "la data deschiderii procedurii insolvenţei, nu erau îndeplinite condiţiile compensării legale,prevăzute de art. 1617 alin. (1) C. civ. deoarece pe de o parte creanţa pârâtei nu era certă şi lichidă, fiind contestată, aşa cum s-a arătat mai sus, de către reclamantă, iar pe de altă parte compensarea poate interveni doar dacă datoriile reciproce au ca obiect fie o sumă de bani, fie o cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură, compensarea legală neputând interveni între o datorie ce are ca obiect bani şi o datorie ce are ca obiect restituirea unor bunuri".

În ceea ce priveşte natura datoriilor reciproce, compensarea poate interveni doar dacă datoriile reciproce au ca obiect fie o sumă de bani, fie o cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură, compensarea legală neputând interveni între o datorie ce are ca obiect bani şi o datorie ce are ca obiect restituirea unor bunuri.

Or, prin cererea reconvenţională pârâta - reclamantă a solicitat să se constate compensarea, invocând o creanţă asupra reclamantei, în condiţiile în care creanţa sa era contestată, aşa cum s-a reţinut că atestă corespondenţa purtată între părţi în perioada august 2013- aprilie 2014, instanţa de apel apreciind în mod corect că prin acţiunea reconvenţională se urmăreşte stabilirea existenţei şi întinderii creanţei, fiind, de fapt, o acţiune în realizarea creanţei asupra reclamantei aflată în insolvenţă, cu atât mai mult cu cât părţile au solicitat efectuarea unei expertize contabile având printre obiective stabilirea întinderii creanţei pârâtei reclamante reconvenţionale.

Este evident că, în speţă, clauza de la art. 10 alin. (2) din contract prin care s-a stipulat reţinerea unei cantităţi de grâu în contul facturilor neachitate, ar avea, mai degrabă, natura juridică a unei dări în plată sau a unei novaţii prin schimbare de obiect, impunându-se, indiferent de calificarea juridică dată acestei clauze, stabilirea existenţei şi întinderii creanţei pârâtei, pentru a se determina dacă aceasta putea să reţină grâul şi în ce cantitate, pentru stingerea eventualei obligaţii a reclamantei.

În altă ordine de idei, recurenta-pârâtă încearcă să genereze o confuzie între compensaţia legală şi compensaţia judiciară.

Se impune precizarea faptului că, reţinând incidenţa art. 1617 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., prima instanţă a statuat că ne aflăm în situaţia unei compensaţii judiciare, natura juridică a compensaţie solicitate de pârâta S.C. B. S.A. prin cererea reconvenţională rămânând astfel stabilită, în condiţiile în care aceasta nu a declarat apel împotriva hotărârii primei instanţe.

Aşa fiind, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, astfel cum s-a arătat, instanţa de apel a dat o corectă eficienţă normelor de drept material incidente speţei şi regulilor de drept pe care s-a bazat soluţia.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi invocate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 113/C/2019 - A din 28 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. ROMANIA S.R.L. prin administrator special J. şi prin administrator judiciar L. (succesor al CII K.) împotriva deciziei nr. 113/C/2019 - A din 28 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 113/C/2019 - A din 28 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2020.