Qualification of municipal land sale with investment obligation as real action; imprescriptibility under Article 1368 of the Civil Code of 1864

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra recursurilor civile de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1719 din 09.10.2019, pronunţată de Tribunalului Specializat Cluj în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii prin primar în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L, ca fiind formulată de o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă.

A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului Municipiul Câmpia Turzii, excepţie invocată de pârâta A. S.R.L., şi, pe cale de consecinţă, s-a respins, ca fiind prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Municipiul Câmpia Turzii, prin Primar în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., având ca obiect rezoluţiune parţială contract de vânzare-cumpărare. A fost obligat reclamantul Municipiul Câmpia Turzii să plătească pârâtei suma de 28.920,95 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocaţial.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Municipiul Câmpia Turzii şi Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii solicitând admiterea apelului, cu consecinţa schimbării hotărârii atacate, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi a diminuării cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat şi, consecutiv, trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 500 din 16 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, apelul declarat de Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii a fost anulat, ca fiind tardiv formulat, potrivit dispoziţiilor regăsite în cuprinsul practicalei acestei decizii.

S-a respins apelul declarat de reclamantul Municipiul Câmpia Turzii împotriva sentinţei civile nr. 1719 din 09.10.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Specializat Cluj.

S-a dispus obligarea apelantului la plata sumei de 35.043,27 RON către intimata A. S.R.L, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel au formulat recurs principal reclamanţii Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii şi Municipiul Câmpia Turzii, iar pârâtă A. S.R.L. a formulat recurs incident.

Recursul declarat de recurentul-reclamant Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii.

Prin cererea de recurs, recurentul Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, susţinând că soluţia de admitere a excepţiei tardivităţii cererii de apel este eronată.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul-reclamant Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii a arătat că instanţa de apel a constatat că sentinţa civilă nr. 1719/2019, pronunţată de prima instanţă a fost comunicată atât Municipiului Câmpia Turzii, cât şi Consiliului Local al Municipiului Câmpia Turzii în data de 06.05.2020. După această dată, prin rezoluţia instanţei din data de 26.06.2020, ca urmare a nerestituirii la dosar a dovezilor de comunicare a hotărârii, s-a dispus o recomunicare a hotărârii, realizată în data de 02.07.2020.

Instanţa de apel a apreciat că, faţă de documentele aflate la dosarul cauzei, comunicarea sentinţei s-a realizat în data de 06.05.2020, astfel încât, faţă de data înregistrării apelului Consiliului Local, în data de 15.07.2020, acesta este tardiv, cu consecinţele prescrise de lege.

Recurentul motivează că atâta vreme cât s-a realizat a doua comunicare a sentinţei civile nr. 1719/2019, în baza rezoluţiei judecătorului, înseamnă că prevederile legale cu privire la comunicarea hotărârilor judecătoreşti faţă de părţile împrocesuate nu erau îndeplinite.

În contextul în care, în data de 02.07.2020 s-a recomunicat sentinţa civilă nr. 1519/2020, iar apelul Consiliului Local a fost depus în data de 15.07.2020, recurentul susţine că apelul a fost formulat în termen.

Instanţa de apel trebuia să ţină seama de aspectul că recomunicarea sentinţei fondului a fost realizată atât Municipiului Câmpia Turzii, cât şi Consiliului Local al Municipiului Câmpia Turzii, fapt care, în opinia recurentului, denotă neîndeplinirea condiţiilor legale pentru comunicarea hotărârilor judecătoreşti.

Susţine că apelul Consiliului Local Câmpia Turzii a fost formulat în data de 15.07.2020, în interiorul termenului de 30 zile de la comunicarea sentinţei din data de 02.07.2020.

Pentru aceste considerente a solicitat admiterea recursului formulat, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată în faţa instanţei de apel, întrucât soluţia de admitere a excepţiei tardivităţii cererii de apel este eronată.

În drept, a invocat prevederile art. 483 şi ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul Câmpia Turzii.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant Municipiul Câmpia Turzii a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Recurentul-reclamant a arătat că prin apelul formulat a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 14 şi art. 22 C. proc. civ., deoarece prima instanţă a reţinut în motivarea hotărârii adoptate, fără a pune în discuţia contradictorie a părţilor, calificarea naturii juridice a contractului încheiat între părţi ca fiind un contract nenumit, iar nu unul contract de vânzare-cumpărare. Instanţa de apel a constatat că prima instanţă a încălcat principiile statuate în aceste articole, atunci când, fără a pune în discuţia părţilor calificarea naturii juridice a contractului, a reţinut în cuprinsul considerentelor natura contractului ca fiind unul nenumit, însă a considerat că această încălcare nu este de natură să atragă nulitatea sentinţei atacate. A reţinut instanţa de apel că opinia exprimată de reclamant cu privire la natura juridică a contractului nu este aptă de a schimba hotărârea primei instanţe.

Recurentul-reclamant motivează că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material cu prilejul calificării contractului încheiat de părţi ca fiind un contract nenumit, iar nu un contract de vânzare-cumpărare. Arată că natura contractului este aceea a unui contract de vânzare-cumpărare şi că această calificare rezultă din clauzele contractuale referitoare la obiectul contractului (în cap. II şi III din contract) şi la obligaţiile asumate de părţile contractante. În capitolul V "Obligaţiile cumpărătorului" este convenită o obligaţie suplimentară a cumpărătorului, aceea de a realiza investiţia propusă în planul de investiţii.

Recurentul a motivat că această obligaţie nu este stipulată la cap. II/III referitor la obiectul contractului, deoarece are caracter secundar faţă de obligaţia de a vinde şi obligaţia de a cumpăra teren, iar sancţiunea nerealizării este, potrivit clauzei din cap. V alin. (2) din contract, desfiinţarea contractului şi restituirea imobilului către vânzător.

Aşadar, obiectul contractului a constat în vânzarea unei suprafeţe de teren, consecutiv cu transmiterea dreptului de proprietate din patrimoniul Municipiului Câmpia Turzii în patrimoniul cumpărătorului fiind convenită şi obligaţia suplimentară pentru cumpărător să realizeze investiţia pe care şi-a asumat-o în planul de investiţii propus. Consideră recurentul că această împrejurare nu este de natură să schimbe calificarea contractului dedus judecăţii dintr-un contract civil de vânzare-cumpărare, cum corect l-au denumit părţile în conformitate cu voinţa şi intenţiile lor, într-un contract nenumit.

Părţile, dorind o operaţiune mai complexă, au consimţit la transferul dreptului de proprietate în patrimoniul intimatei dacă realizează investiţia pe care şi-a asumat-o. Realizarea investiţiei este o condiţie rezolutorie compatibilă cu vânzarea, iar neîndeplinirea obligaţiei poate fi valorificată în cadrul unei acţiuni reale în rezoluţiunea vânzării. În concluzie, recurentul susţine că obiectul contractului rămâne vânzarea-cumpărarea terenului, iar proiectul asumat de cumpărător îi conferă o afectaţiune specială fără a avea consecinţa schimbării vânzării într-un alt tip de contract numit sau într-un contract nenumit.

Sub un alt aspect, recurentul a motivat că incidenţa Decretului nr. 167/1958 şi calificarea acţiunii ca fiind una personală cu caracter patrimonial, prescriptibilă, este de asemenea greşită din acelaşi considerent şi anume că obligaţia cumpărătorului de a realiza pe terenul cumpărat o investiţie, sub sancţiunea rezoluţiunii, nu a modificat obiectul contractului din vânzare-cumpărare în contract de investiţii sau de realizare lucrări sau într-un contract nenumit.

Pentru neîndeplinirea acestei obligaţii ce incumbă cumpărătorului, sancţiunea convenită de părţi în pactul comisoriu expres stipulat la cap. V alin. (2) este rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, acţiunea fiind una reală, imprescriptibilă potrivit art. 1368 C. civ. de la 1864.

Recurentul apreciază că în cauză este incidenţă norma juridică din art. 1368 C. civ. de la 1864, deoarece la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat s-a realizat transmisiunea proprietăţii terenului în patrimoniul cumpărătorului şi s-au îndeplinit obligaţiile specifice vânzării, respectiv predarea bunului şi plata integrală a preţului.

Susţine că în situaţia unei acţiuni în rezoluţiunea unui contract asumat de părţi ca fiind vânzare-cumpărare, în care obligaţiile specifice - predarea bunului şi plata preţului, respectiv transmisiunea proprietăţii - au fost integral executate, prescripţia nu se supune dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, ci C. civ., chiar dacă cumpărătorul din contract şi-a asumat o obligaţie suplimentară.

În drept, a invocat prevederile art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L.

Recurenta-pârâtă a precizat în partea introductivă a cererii de recurs că aceasta are caracter subsidiar, în măsura în care se vor admite cererile privind recursurile principale.

Sub un prim motiv a arătat că soluţia dată excepţiei netimbrării cererilor de apel este contrară prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., fiind nelegală.

Instanţa de apel a soluţionat excepţia nulităţii cererilor de apel cu interpretarea greşită a normelor prevăzute de art. 197 C. proc. civ., text care instituie sancţiunea nulităţii cererii pentru netimbrarea cererii. Raţionamentul instanţei de apel în sensul că "împotriva modalităţii de stabilire a acestei obligaţii există o singură cale de atac de retractare, respectiv cererea de reexaminare, care este la dispoziţia reclamantului" este contrar normei prevăzute de art. 197 C. proc. civ., text care ar rămâne neaplicabil, excluzând dreptul părţii adverse de a invoca neregularităţile cererii formulate din perspectiva art. 176 pct. 6 C. proc. civ., ceea ce este inadmisibil.

Procedând în sensul arătat, Curtea de Apel Cluj nu a înţeles să răspundă argumentelor invocate, pe care le-a ignorat cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, are totuşi obligaţia de a examina în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse judecăţii (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997), întrucât numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiţiei (Hirvisaari c. Finlandei, 27 septembrie 2001).

Se arată că, din această perspectivă, judecătorii Curţii de Apel au încălcat şi prevederile art. 470 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ. şi au ignorat faptul că cererile formulate de Consiliul Local şi de Municipiul Câmpia Turzii erau suspuse obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, prin raportare la prevederile art. 25 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Cererea de apel formulată împotriva unei hotărâri prin care s-a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă este supusă taxei judiciare de timbru de 50 RON, iar conform art. 470 alin. (2) C. proc. civ. dovada achitării taxelor judiciare se ataşează cererii de apel. Sub acest aspect, a arătat şi faptul că prevederile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 nu au aplicabilitate în prezenta cauză, aceste prevederi legale fiind circumscrise exclusiv noţiunii de venituri publice. Noţiunea de venit public/venit bugetar este conturată de prevederile Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, care la art. 2 pct. 58 prevede că venituri bugetare sunt acele resurse băneşti "care se cuvin bugetelor prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. a)-f), după caz, în baza unor prevederi legale, formate din impozite, taxe, contribuţii, alte vărsăminte, alte venituri, cote defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi cele prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. b) -d)".

Rezultă aşadar că, în ceea ce priveşte sursa veniturilor în bugetul local este necesară o dispoziţie expresă a legii speciale, în sensul includerii oricăror cereri adresate justiţiei, ceea ce în cazul de faţă nu poate fi reţinut.

În temeiul dispoziţiilor legale evocate, solicită reformarea hotărârii recurate sub aspectul caracterului timbrabil al demersului judiciar. În temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, solicită obligarea recurentelor la plata taxelor judiciare de timbru pentru apelul formulat.

Excepţia nulităţii cererii de recurs formulate de Consiliul Local Câmpia Turzii pentru lipsa capacităţii de folosinţă;

Sub acest aspect a invocat că hotărârea recurată este contrară prevederilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., întrucât încheierea de dezbateri din data de 25.09.2019 prin care instanţa de fond a tranşat chestiunea lipsei capacităţii de folosinţă, în sensul admiterii acesteia, nu a făcut obiectul cererilor de apel, astfel încât raportat la art. 477 alin. (1) C. proc. civ., considerentele instanţei de fond nu mai puteau fi supuse controlului judecătoresc, acestea beneficiind de autoritate de lucru judecat.

Pe cale de consecinţă, cererea de recurs formulată de Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii se impune a fi anulată în temeiul dispoziţiilor art. 56 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 32 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a acesteia.

Pentru motivele arătate a solicitat admiterea cererii de recurs incident şi obligarea recurentelor la plata taxelor judiciare de timbru, iar, în privinţa cererilor de apel şi de recurs formulate de recurenta Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii, a solicitat admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi anularea acestora ca urmare a lipsei capacităţii de folosinţă.

În drept, a invocat art. 488 şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ., art. 1368 C. civ. anterior, art. 22 C. proc. civ. şi art. 490 Cod procedură, precum şi principiile în care îşi are sediul materia.

Intimata-pârâtă A. S.R.L a formulat întâmpinare faţă de recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi.

Prin intermediul întâmpinării, intimata-reclamantă a solicitat anularea sau respingerea cererilor de recurs şi menţinerea deciziei civile nr. 500/16.10.2020 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2019 şi obligarea, în solidar, a recurentului Municipiul Câmpia Turzii şi a Consiliului Local al Municipiului Câmpia Turzii la plata cheltuielilor de judecată.

În subsidiar, în temeiul art. 490 C. proc. civ. raportat la art. 488 pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea cererii de recurs incident şi obligarea recurentelor la plata taxelor judiciare de timbru, iar, în privinţa cererilor de apel şi de recurs formulate de recurentul Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii a solicitat admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi anularea acestora ca urmare a lipsei capacităţii de folosinţă.

În dezvoltarea apărărilor formulate, intimata-pârâtă a invocat excepţia nulităţii cererilor de recurs pentru lipsa motivelor de nelegalitate, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 486 alin. (3) C. proc. civ.

A susţinut că, nemulţumirile recurentului nu pot lua forma unor simple susţineri de fapt (referitoare la clauzele contractuale sau la intenţia părţilor referitoare la îndeplinirea sau neîndeplinirea obligaţiilor asumate, din care instanţa de recurs să deducă anumite aspecte neprecizate expres.

De asemenea, susţinerile recurentului Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii în sensul că, în soluţionarea excepţiei tardivităţii căii de atac "instanţa de judecată a aplicat greşit normele de drept material" este eronată, întrucât maniera de soluţionare a excepţiei decăderii, nu reprezintă consecinţa încălcării normelor de drept substanţial.

Or, criticând soluţia instanţei de apel pe motiv că operaţiunea de calificare juridică a contractului dedus judecăţii ar contraveni dispoziţiilor de drept material sau că, în cauză, s-a efectuat de două ori comunicarea hotărârii primei instanţe, recurentele nu au făcut altceva decât să solicite instanţei de recurs reaprecierea situaţiei de fapt, nicidecum interpretarea legii.

Ceea ce se solicită instanţei de recurs, afirmându-se încălcarea normelor de drept material, este să efectueze o interpretare diferită în drept, nicidecum să verifice realitatea elementelor de fapt care au condus instanţa de apel la adoptarea unei anumite soluţii.

Se tinde, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţele de fond mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei, invocarea încălcării normelor de drept material de către instanţa de apel, fiind o critică pur formală.

Întrucât criticile formulate nu se subsumează motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata-pârâtă a solicitat anularea recursurilor.

Pe fond, a solicitat respingerea cererii de recurs formulate de recurentul Municipiul Câmpia Turzii, ca nefondată.

Intimata a susţinut că examenul întreprins de instanţele de fond este legal şi temeinic, iar critica recurentului referitoare la faptul că "instanţa de apel a procedat la aplicarea greşită a normelor de drept material, în sensul în care a calificat contractul încheiat de părţi, autentificat la notarul public sub nr. x/14.06.2006, ca fiind un contract nenumit şi nu unul de vânzare-cumpărare", se impune a fi respinsă ca nefondată.

Intimata a motivat că recurentul a ignorat raţionamentul instanţei de apel, care a ajuns la o soluţie concordantă cu cea a primei instanţe, însă aceste dezlegări nu au fost criticate, motiv pentru care au dobândit autoritate de lucru judecat.

De asemenea, arată că susţinerile recurentului referitoare la incidenţa prevederilor art. 1368 C. civ. anterior, în raport de care acţiunea vânzătorului pentru rezoluţiunea vânzării este reală, au fost înlăturate în mod just de către instanţa de apel.

Se relevă că instanţa de apel a reţinut că "Ceea ce reclamă apelantul este nerespectarea unei obligaţii de a face, aşadar, dreptul patrimonial ce se cere a fi protejat nu este unul real, ci este dreptul de creanţă corelativ îndeplinirii obligaţiei de a realiza parcul industrial pe întreaga suprafaţă achiziţionată de intimată", fără ca această dezlegare judicioasă să facă obiectul criticilor recurentei.

Prin raportare la analiza efectuată, intimata consideră că în mod judicios a reţinut instanţa de apel că "este incident art. 1 alin. (1) şi art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, care stabileşte că dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar termenul de prescripţie este de 3 ani. Raportat la expirarea celor 5 ani de zile pentru realizarea planului de investiţii prevăzuţi de convenţia părţilor, 14 iunie 2011, dată la care s-a născut dreptul la acţiunea în rezoluţiunea convenţiei, termenul de prescripţie extinctivă s-a împlinit la data de 14 iunie 2014, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 20 februarie 2019 pe rolul tribunalului, deci cu depăşirea termenului de prescripţie extinctivă".

Faţă de aceste împrejurări, solicită a se observa că recurenta nu a arătat motivele pentru care instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile legale aplicabile, după cum simpla reiterare a apărărilor întemeiate pe prevederile art. 1368 C. civ. anterior nu este suficientă pentru reformarea hotărârii recurate, astfel încât, în cauză, nu este incident motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 496 C. proc. civ., a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În privinţa cererii de recurs formulate de recurentul Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii intimata relevă că nu se contestă faptul că în data de 06.05.2020 s-a realizat o primă comunicare a hotărârii judecătoreşti, dar se prevalează de a doua comunicare pentru a justifica formularea cu întârziere inexplicabilă a cererii de apel, ceea ce este inadmisibil.

Curtea de Apel Cluj a reţinut că data de comunicare a sentinţei civile nr. 1719/2019 pronunţată la data de 9 octombrie 2019 este cea din 05.05.2020, potrivit dovezii din dosarul tribunalului.

Mai mult, în condiţiile în care cererea de apel formulată de Municipiul Câmpia Turzii a fost înregistrată în data de 05.06.2020, iar cererea de apel formulată de Consiliul Local Câmpia Turzii, având conţinut şi semnatari identici, a fost transmisă pe cale electronică şi înregistrată la instanţă abia în data de 15.07.2020, dezlegarea dată de Curtea de Apel Cluj este legală şi temeinică, recurenta înţelegând să-şi invoce propria turpitudine, pentru a obţine reformarea hotărârii judecătoreşti.

Intimata-pârâtă a solicitat respingerea cererii de recurs formulată de recurentul Consiliul Local şi menţinerea hotărârii recurate ca legală şi temeinică.

Recursul declarat de recurentul-reclamant Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii este nefondat pentru cele ce se arăta în continuare:

Recurentul a motivat că apelul împotriva hotărârii pronunţate de Tribunal a fost formulat în termenul legal de 30 de zile, calculat de la data ultimei comunicări a hotărârii, efectuată de Tribunal în data de 02.07.2020, iar nu de la prima comunicare hotărârii care a avut loc în data de 06.05.2020, reţinută de instanţa de apel în calcularea termenului pentru exercitarea căii de atac a apelului. Recurentul a motivat că instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de faptul că recomunicarea sentinţei pronunţate în primă instanţă a fost realizată atât faţă de municipiul Câmpia Turzii, cât şi faţă de Consiliul Local al municipiului Câmpia Turzii, ceea ce denotă neîndeplinirea condiţiilor legale pentru comunicarea hotărârilor judecătoreşti în privinţa primei comunicări.

Critica astfel prezentată poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 468 alin. (1) C. proc. civ.

Instanţa de recurs constată că recurentul, deşi invoca neîndeplinirea condiţiilor legale în legătură cu comunicarea hotărârii pronunţate în primă instanţă, nu indică în concret care sunt neregularităţile care afectează prima comunicare a hotărârii, în data de 06.05.2020.

Împrejurarea că prima instanţă a efectuat comunicarea de două ori, nu se poate constitui într-un viciu de procedură care să afecteze valabilitatea primei comunicări a hotărârii, ci reprezintă o eroare administrativă a instanţei, care nu poate justifica decalarea momentului care marchează data în raport cu care se calculează termenul de 30 de zile pentru exercitarea căii de atac a apelului.

Instanţa de recurs constată că hotărârea pronunţată în primă instanţă a fost comunicată în mod valabil recurentului-reclamant Consiliul Local al municipiului Câmpia Turzii în data de 06.05.2020, potrivit dovezii de comunicare aflată la dosar. În absenţa invocării vreunei neregularităţi a actului de procedură care atestă comunicarea hotărârii pronunţate în primă instanţă, în mod corect instanţa de apel a stabilit data primei comunicări a hotărârii, ca moment la care se raportează calculul termenului pentru exercitarea căii de atac a apelului. De asemenea, instanţa de apel a ţinut seama că termenul pentru exercitarea recursului a început să curgă după încetarea stării de urgenţă, în data de 15.05.2020, cu respectarea art. 63, capitolul VII din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/14.04.2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României şi s-a împlinit în data de 15.06.2020, apelul fiind declarat în data de 15.07.2020, cu depăşirea evidentă a termenului legal înăuntrul căruia putea fi exercitat dreptul de a ataca hotărârea pronunţată de prima instanţă. În acest cadru, soluţia privind anularea apelului este legală.

Faţă de considerentele mai sus reţinute, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de recurentul-reclamant Consiliul Local al municipiului Câmpia Turzii este nefondat.

Recursul incident declarat de intimata-pârâta A. S.R.L.

Sub un prim motiv de recurs, intimata-pârâta a invocat că instanţa de apel încălcat prevederile art. 197 C. proc. civ. care instituie sancţiunea nulităţii cererii pentru netimbrare. A susţinut că motivarea instanţei de apel, potrivit căruia împotriva modului de stabilire a taxei de timbru se poate formula doar cerere de reexaminare de către reclamant, este contrară prevederilor art. 197 C. proc. civ. şi exclude dreptul părţii adverse de a invoca neregularităţi din perspectiva art. 176 pct. 6 C. proc. civ.

Procedând la verificarea deciziei pronunţate de instanţa de apel, se constată că excepţia netimbrării cererilor de apel a fost invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare. Instanţa de apel a soluţionat excepţia netimbrării apelurilor declarate de apelanţii reclamanţi în sensul respingerii acestei excepţii.

În motivarea soluţiei adoptate, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 197 din C. proc. civ. sancţionează cu nulitatea cererii de chemare în judecată nerespectarea de către parte, subiectul activ al obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, a obligaţiei stabilite în mod expres de instanţă. Referindu-se la dispoziţiile O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, instanţa de apel a reţinut că acest act normativ prevede în mod expres că judecătorul este cel care stabileşte caracterul timbrabil sau netimbrabil al cererii deduse judecăţii, iar împotriva modalităţii de stabilire a taxei judiciare de timbru există o singură cale de atac de retractare, respectiv cererea de reexaminare, care este la dispoziţia reclamantului. Astfel, în analiza excepţiei netimbrării s-a verificat dacă s-a respectat sau nu obligaţia de către titularul cererii deduse judecăţii. Având în vedere că a fost stabilită scutirea apelantei de la plata taxei judiciare de timbru, Curtea de apel a constatat că nu se poate reţine nerespectarea obligaţiei de a achita taxa judiciară de timbru, astfel încât nu sunt incidente prevederile art. 197 din C. proc. civ. în prezenta cauză, considerente pentru care s-a respins excepţia netimbrării.

Instanţa de recurs constată, contrar celor susţinute de intimata-pârâtă, că soluţia de respingere a excepţiei de netimbrare a cererilor de apel este motivată, instanţa de apel reţinând că nu se poate aplica sancţiunea nulităţii cererilor de apel, potrivit art. 470 alin. (3) C. proc. civ., întrucât nu se verifică neîndeplinirea cerinţei extrinseci prevăzute de art. 470 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la dovada achitării taxelor de timbru, întrucât apelanţii sunt scutiţi de taxa judiciară de timbru. Motivarea instanţei de apel, potrivit căreia împotriva modului de stabilire a taxei de timbru se poate formula cerere de reexaminare, este corectă şi respectă statuările din Decizia nr. 7/2014 din 08/12/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completul competent să judece recursul în interesul legii, care sunt valabile şi în privinţa prevederilor art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât au acelaşi conţinut normativ cu cele ale art. 18 din Legea nr. 146/1997, aceste din urmă dispoziţii legale făcând obiectul dezlegărilor date prin această decizie.

Instanţa supremă a stabilit prin Decizia nr. 7/2014, în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului".

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că, prin intermediul cererii de reexaminare, se permite părţii în sarcina căreia s-a impus obligaţia de timbrare să supună contestaţia sa unei instanţe imparţiale şi independente, care nu trebuie să funcţioneze neapărat la nivelul unei jurisdicţii superioare celei care a stabilit taxa de timbru contestată, având în vedere că art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul la un dublu grad de jurisdicţie.

Este adevărat că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a cristalizat principiul potrivit căruia, în situaţia în care dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească pe calea apelului sau a recursului este prevăzut în legislaţia unui stat parte la Convenţie, instanţa învestită cu aceste căi de atac este chemată să soluţioneze cauza respectând toate condiţiile instituite de art. 6 paragraful 1 (Cauza Delcourt contra Belgiei, 17 ianuarie 1970). Această ipoteză nu este aplicabilă însă în materia contestării modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, domeniu în care legislaţia naţională prevede exclusiv calea de atac a reexaminării.

În raport de statuările din Decizia nr. 7/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completul competent să judece recursul în interesul legii, ale cărei efecte sunt obligatorii potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., criticile care susţin caracterul timbrabil al cererilor de apel nu pot fi primite.

În acest cadru, cererea privind obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata taxelor de timbru aferente apelurilor formulate apare ca lipsită de obiect, câtă vreme textul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 are în vedere situaţia în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că, în fazele procesuale anterioare, "taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal", nicidecum situaţia în care s-a stabilit că partea este scutită de taxa judiciară de timbru.

În această situaţie, contrarietatea de interese nu intervine între părţi, ci între reclamanţi, pretinşi debitori ai obligaţiei de plată şi stat, care ar putea fi creditor al acestei obligaţii.

Sub un alt motiv de recurs, intimata-pârâtă a susţinut că hotărârea recurată este contrară prevederilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., întrucât prin încheierea de dezbateri din data de 25.09.2019, prima instanţă a soluţionat excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Consiliului Local al Municipiului Câmpia Turzii, în sensul admiterii acestei excepţii, iar această excepţie nu a făcut obiectul cererilor de apel şi nu mai putea fi supusă controlului, modalitatea de soluţionare dobândind autoritate de lucru judecat.

Instanţa de recurs constată că prin sentinţa civilă nr. 1719 din 09.10.2019, pronunţată de Tribunalului Specializat Cluj în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii prin Primar în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L, ca fiind formulată de o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă. Apelul formulat de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii, prin Primar împotriva soluţiei date excepţiei privind lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a fost anulat, întrucât a fost tardiv formulat. Prin anularea cererii de apel, ca efect al decăderii reclamantului din dreptul de a exercita calea de atac a apelului, soluţia dată excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a dobândit autoritate de lucru judecat.

Această soluţie nu a fost cenzurată în calea de atac a apelului. Prin urmare, nu se confirmă susţinerile intimatei potrivit cărora soluţia dată acestei excepţii ar fi fost cenzurată în apel, întrucât Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii a fost decăzut din dreptul de a exercita calea de atac a apelului.

În raport de considerentele mai sus arătate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul incident ca nefondat.

Analizând recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul Câmpia Turzii instanţa de recurs reţine următoarele:

Recurentul-reclamant Municipiul Câmpia Turzii a motivat că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material în procesul de calificare a contractului, stabilind că între părţi s-a încheiat un contract nenumit. Susţine că între părţi s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, întrucât obiectul contractului încheiat cu intimata-pârâtă A. S.R.L. constă în vânzarea unei suprafeţe de teren, care a avut ca efect transmiterea dreptului de proprietate din patrimoniul privat al Municipiului Câmpia Turzii în patrimoniul intimatei-cumpărătoare A. S.R.L.. Împrejurarea că în sarcina cumpărătorului s-a stabilit pe lângă obligaţia de plată a preţului şi obligaţia suplimentară de a realiza investiţia propusă în planul de investiţii nu transformă contractul de vânzare-cumpărare într-un contract nenumit.

Instanţa de recurs reţine, cu caracter prealabil, că operaţiunea de calificare a contractului, în scopul determinării şi aplicării regimului său juridic, trebuie să se raporteze la elementele esenţiale ale contractului care au relevanţă în procesul de calificare precum: obiectul, natura acordului de voinţă, privită ca fundament al contractului la momentului încheierii acestuia, obiectul obligaţiilor asumate de părţi, calitatea acestora.

În cauza dedusă spre soluţionare, potrivit statuărilor din considerentele sentinţei pronunţate în primă instanţă şi confirmate prin decizia instanţei de apel, între reclamantul Municipiul Câmpia Turzii, prin Primar şi pârâta A. S.R.L. a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14 iunie 2006 de notarul public B., prin care reclamantul a vândut pârâtei suprafaţa de teren de 520.774 mp (suprafaţă rezultată din datele de carte funciară) înscrisă în CF x Câmpia Turzii, pentru preţul total de 1.760.000 RON, preţ achitat integral în două tranşe.

Potrivit art. V din contractul de vânzare-cumpărare, cumpărătorul s-a obligat să realizeze investiţia propusă în Planul de investiţii prezentat vânzătorului în cadrul "Formularului de ofertare" şi care face parte integrantă din contract, în termen de cinci ani de la data încheierii contractului. În cazul nerealizării investiţiei promise în termenul asumat şi în condiţiile indicate în planul de investiţii acceptat de către vânzător, contractul urmează a fi desfiinţat. În urma desfiinţării contractului, cumpărătorul este ţinut să restituie vânzătorului imobilul vândut, însă vânzătorul nu va fi obligat la restituirea preţului încasat până la acea dată.

În raport de considerentele care au fundamentat decizia atacată, instanţa de recurs constată că, în procesul de calificare a contractului, instanţele devolutive au limitat analiza doar la obiectul obligaţiilor pe care cumpărătoarea şi le-a asumat, respectiv plata preţului şi efectuarea anumitor investiţii, cu neobservarea contextului în care se încadrează clauzele care conţin aceste obligaţii, fără a se realiza o coordonare cu celelalte clauze contractuale spre a obţine o corectă lămurire a sensului lor real.

Apărarea intimatei-pârâte potrivit căreia recurentul-reclamant nu a criticat decizia instanţei de apel în privinţa calificării contractului intervenit între părţi este infirmată de critica formulată de recurent prin care a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material prin calificarea contractului ca fiind un contract nenumit.

Prin raportare la data încheierii contractului şi la prevederile art. 3, art. 102 şi art. 201 din Legea nr. 71/2011, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. de la 1864 şi ale Decretului nr. 167/1958.

În sistemul fostului C. civ. român, în vigoare până la 1 octombrie 2011, problema interpretării contractului se pune atunci când acesta este neclar, fiind susceptibil de a primi două sensuri, fie atunci când există o contradicţie între clauzele sale.

Instanţa de recurs relevă că, pe calea unei interpretări a contractului, nu pot fi suplinite, dar nici nu pot fi ignorate elemente esenţiale ce ţin de calificarea şi natura respectivului act juridic. În acest sens, este de precizat că una dintre condiţiile de valabilitate ale unei vânzări o reprezintă învoiala asupra lucrului şi asupra preţului, potrivit art. 1295 alin. (1) C. civ. de la 1864. Prin urmare, trebuie stabilit dacă voinţa prioritară a părţilor la momentul încheierii contractului a fost aceea de a vinde, respectiv de a cumpăra terenul sau doar de a se realiza o investiţie pe respectivul teren.

Contractul în structura sa cuprinde capitolele II şi III cu denumirea "obiectul contractului", în cuprinsul capitolului II fiind descris şi identificat imobilul pe care reclamantul, în calitate de vânzător îl vinde cumpărătorului, iar în capitolul III fiind indicat cuantumul preţului, modalitatea de plată.

Din analiza de ansamblu a elementelor esenţiale ale contractului, privite ca un tot unitar, rezultă că obligaţia vânzătorului de a înstrăina o suprafaţă de teren se află în interdependenţă cu obligaţia cumpărătoarei de a plăti preţul terenului şi, subsecvent, de a efectua investiţiile stabilite în capitolul V din contract. Obiectul acestor obligaţii au un rol principal şi determinant în stabilirea obiectului contractului şi în calificarea acestuia. În raport de obligaţiile principale ale părţilor şi de principiul priorităţii voinţei reale, rezultă că operaţiunea de vânzare a terenului constituie obiectul contractului, în absenţa căruia nu ar fi existat premisa pentru asumarea obligaţiei de efectuare a investiţiei şi, totodată, această obligaţie ar fi lipsită de cauza juridică.

Faţă de considerentele arătate, instanţa de recurs reţine că între părţi s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, iar nu un contract nenumit, cum în mod greşit au reţinut instanţele devolutive, cu nesocotirea regulilor de interpretare a contractului prevăzute de art. 977 şi art. 982 C. civ. de la 1864.

Pornind de la calificarea greşită a contractului, instanţa de apel a exclus de la aplicare prevederile art. 1368 C. civ. de la 1864, reţinând că, prin acţiunea promovată, recurentul-reclamant tinde la protejarea unui drept de creanţă corelativ obligaţiei care incumbă pârâtei, de a realiza parcul industrial pe întreaga suprafaţă achiziţionată.

Reclamantul şi-a fundamentat juridic acţiunea, între altele, pe dispoziţiile art. V, teza finală din contract. Prin efectul pe care îl instituie clauza cuprinsă în art. V, teza finală din contract, acela al desfiinţării contractului şi al restituirii imobilului vândut în situaţia în care intimata-cumpărătoare nu realizează investiţia, rezultă că recurentul-reclamant tinde la redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, iar nu la valorificarea unui drept de creanţă, cum greşit au reţinut instanţele devolutive.

Aşadar, prin acţiunea promovată, recurentul-reclamant invocă nerealizarea investiţiei de către intimata-pârâtă şi solicită desfiinţarea contractului, cu consecinţa redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului, în temeiul stipulaţiilor pe care le conţine clauza art. V din contract, ceea ce imprimă caracter real acţiunii promovate, potrivit art. 1368 C. civ. de la 1864.

Calificarea greşită a contractului s-a repercutat asupra stabilirii naturii dreptului pe care vânzătorul tinde să îl valorifice pe calea acţiunii în rezoluţiune, cu stabilirea greşită a domeniului de aplicare a prescripţiei extinctive.

În temeiul art. 1368 C. civ. de la 1864, acţiunea vânzătorului în rezoluţiunea contractului încheiat este o acţiune reală prin care se tinde la dobândirea dreptului real de proprietate asupra bunului vândut. Această acţiune nu cade sub incidenţa prescripţiei extinctive reglementate prin Decretul nr. 167/1958, aşa cum rezultă din prevederile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora dispoziţiile acestui act normativ "nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate (...)". De aici rezultă că regimul acestui drept real, din punct de vedere al prescripţiei extinctive, urmează a fi stabilit în cadrul dispoziţiilor legale prevăzute de C. civ. de la 1864.

Prin urmare, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, ci dispoziţiile art. 1890 C. civ. de la 1864, în temeiul cărora toate acţiunile reale se prescriu în termen de 30 de ani, dacă prin lege nu se dispune altfel.

În raport de considerentele mai sus expuse, recursul recurentului-reclamant Municipiul Câmpia Turzii este fondat, întrucât instanţele devolutive au dat o calificare greşită contractului intervenit între părţi, şi, în acest cadru, au aplicat greşit legea cu prilejul soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În temeiul art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., fiind îndeplinite şi condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3) C. proc. civ., va casa decizia şi sentinţa primei instanţe, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare. Prima instanţă va soluţiona cu prioritate excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin raportare la dezlegările date.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii împotriva deciziei civile nr. 500/2020 din 16 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondate.

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul Câmpia Turzii împotriva deciziei civile nr. 500/2020 din 16 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Casează, în parte, decizia atacată şi sentinţa civilă nr. 1719/2019 din 9 octombrie 2019 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj şi trimite cauza primei instanţe, pentru o nouă judecată a cererii formulate de reclamantul Municipiul Câmpia Turzii.

Menţine, în rest, dispoziţiile deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 21 septembrie 2021.