Territorial jurisdiction for labor claims by Anti-Organized Crime prosecutors: inapplicability of special rules for judicial staff

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2021, reclamanţii A., B. şi C. în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării au solicitat: recunoaşterea stării de discriminare în care se află raportat la personalul auxiliar de specialitate care beneficiază de sporuri în procent de 45%, uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfăşurarea activităţii în aceleaşi condiţii de muncă şi vechime, repararea prejudiciului şi plata diferenţelor salariale, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

Prin sentinţa civilă nr. 2279/2021 din 30 martie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a litigii de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Brăila.

În esenţă, Tribunalul Bucureşti a reţinut că în cauză devin aplicabile dispoziţiile art. 269 din Codul muncii şi art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă, dispoziţiile art. 210 din Legea 62/2011 a dialogului social reglementează:

"cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

În cauză, la data introducerii acţiunii, reclamanţii aveau locul de muncă în raza teritorială a judeţului Brăila, după cum rezultă din cererea de chemare în judecată fără să facă dovada că au domiciliile în raza teritorială a Tribunalului Bucureşti şi nu este aplicabilă nici situaţia de excepţie impusă de art. 123 C. proc. civ.

Prin urmare, în considerarea dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 şi ale art. 210 din Legea 62/2011, coroborate cu dispoziţiile art. 130 C. proc. civ., faţă de caracterul exclusiv al competenţei teritoriale în această materie, s-a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi s-a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila.

Ca urmare, cauza a fost trimisă spre soluţionare Tribunalului Brăila .

La termenul de judecată de la 26 mai 2021, Tribunalul Brăila, secţia I civilă a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale teritoriale, pe care a admis-o prin sentinţa civilă nr. 424 din 26 mai 2021, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus trimiterea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

În esenţă, Tribunalul Brăila, secţia I civilă a reţinut că reclamanţii A. şi B. au calitatea de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Brăila, iar reclamantul C., a avut aceeaşi calitate până la data de 20.12.2020.

Tribunalul a constatat că litigiul face parte din categoria celor date de lege în competenţa jurisdicţiei muncii, în raport de obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată.

Instanţa a constatat că din punct de vedere material competenţa aparţine Tribunalului conform dispoziţiilor Art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Din punct de vedere teritorial, având în vedere calitatea reclamanţilor A. şi B., de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Brăila, instanţa a constatat incidente în cauză dispoziţiile art. 127 C. proc. civ.

Instanţa a reţinut de asemenea, că raportul dintre dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii referitoare la competenţa teritorială şi dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. este de la general la special, norma de drept procesual prevăzută de art. 127 C. proc. civ. fiind norma specială derogatorie care se aplică ori de câte ori ne aflăm în ipoteza prevăzută de acest text de lege potrivit principiului de drept specialia generalibus derogant.

Aplicând criteriile de stabilire a competenţei teritoriale prevăzute de art. 127 C. proc. civ., prin raportare la calitatea reclamanţilor şi pârâţilor din prezenta cauză, s-a considerat că pentru soluţionarea prezentei cauze competenţa teritorială nu revine Tribunalului Brăila, situaţiile premise reglementate de textul de lege menţionat fiind îndeplinite în cauză, prin raportare la calitatea părţilor.

Astfel, instanţa arată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., dacă un procuror are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei de la Parchetul la care funcţionează sau dacă funcţionează la un Parchet de grad superior instanţei competente, va sesiza o instanţă competentă material din raza unei curţi de apel învecinate.

Având în vedere calitatea celor doi reclamanţi, A. şi B., de procurori din cadrul Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Brăila, care instrumentează dosare ce intră în competenţa Tribunalul Brăila şi a Curţii de Apel Galaţi, se reţine că în mod legal aceştia au sesizat Tribunalul Bucureşti, instanţă competentă material din raza unei curţi de apel învecinate.

Cu privire la reclamantul C., instanţa reţine incidenţa dispoziţiilor art. 123 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "când instanţa este exclusiv competentă pentru una dintre părţi, ea va fi exclusiv competentă pentru toate părţile."

În raport de aceste considerente, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Brăila şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. Totodată, a constatat ivit conflict negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Brăila competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că instanţele, respectiv Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a litigii de muncă şi asigurări sociale şi Tribunalul Brăila, secţia I civilă s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Nici una din instanţele aflate în conflict nu se consideră competentă din punct de vedere teritorial să judece cererea cu care a fost sesizată.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Înalta Curte reţine că instanţele au fost învestite cu un litigiu de muncă, având ca obiect drepturi salariale, solicitate de către reclamanţii A. şi B., procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism- Biroul Teritorial Braila şi reclamantul C., care a avut aceeasi calitate până la data de 20.12.2020.

Art. 127 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, prevede că:

"dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", iar potrivit alin. (2), "în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care îşi acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii."

Totodată, potrivit art. 127 alin. (3) C. proc. civ., dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 78/2016, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism funcţionează ca structură în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi este condusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul procurorului-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism; are personalitate juridică şi sediul în municipiul Bucureşti.

Prin urmare, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism are o structură organizatorică de sine-stătătoare, subunităţile acesteia nefiind arondate instanţelor, astfel că ipoteza avută în vedere la instituirea art. 127 alin. (1) C. proc. civ. nu-şi găseşte aplicabilitatea în cauzele în care sunt părţi procurorii sau personalul auxiliar al acestei instituţii.

Aşa fiind, competenţa teritorială trebuie stabilită conform dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora competenţa de soluţionare a conflictelor de muncă aparţine instanţei de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, conform cărora "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

În temeiul textelor de lege mai sus menţionate, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Brăila.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila, secţia I civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 septembrie 2021.