Appeal admitted, contractual damages case quashed and remanded for re-hearing on ANL's mandate obligations and damages.

Şedinţa publică din data de 01 iulie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 7 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Enel Distribuţie Muntenia S.A. şi Distrigaz Sud Reţele S.R.L. au solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se dispună:

I. În principal: obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata sumei de 1.500 euro/luna (respectiv 6.690 RON/lună, la cursul de 1 euro/4,46 RON din data de 03.12.2015) pentru perioada cuprinsă între data de 03.12.2012 si data depunerii cererii de chemare în judecată, în total suma provizorie de 54.000 euro, (echivalentul sumei de 240.840 RON, la cursul de 1 euro/4,46 RON din data de 03.12.2015) cu titlu de daune interese, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă şi daune morale, din care suma de 1300 euro/lună reprezintă contravaloarea lipsei de folosinţă evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică de evaluare a sumei exacte, iar 200 euro/lună reprezintă daune morale, precum şi daunele interese ce se vor acumula in continuare până la data predării efective a locuinţei situată pe lotul x, constând din locuinţa tip I23N din localitatea Voluntari, judeţul Ilfov cu număr cadastral x şi înscris în CF nr. x conform încheierii nr. 16146/19.08.2004, in temeiul răspunderii civile contractuale.

II. În subsidiar: obligarea pârâtelor Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Ministerul Dezvoltării Regionale si Turismului, Judeţul Ilfov, Consiliul Judeţean Ilfov, Oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Distrigaz Sud Reţele S.R.L., Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Enel Distribuţie Muntenia S.A., Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, în solidar sau în cote corespunzătoare culpei fiecăreia, evaluate provizoriu la 90% ANL şi câte 1,11% pentru celelalte parate, la plata sumei de 1.500 euro/luna, echivalentul a 6.690 RON/luna, la cursul de 1 euro/4,46 RON din data de 03.12.2015) pentru perioada cuprinsă între data de 03.12.2012 şi data depunerii cererii de chemare în judecată, în total suma provizorie de 54.000 euro, (echivalentul sumei de 240.840 RON, la cursul de 1 euro/4,46 RON din data de 03.12.2015), cu titlu de daune interese constând in contravaloarea lipsei de folosinţa şi daune morale, din care suma de 1.300 euro/luna reprezintă contravaloarea lipsei de folosinţă evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică de evaluare a sumei exacte, iar 200 euro/lunar (echivalentul a 222 RON/luna) reprezintă daunele morale, precum şi daunele interese ce se vor acumula în continuare până la data predării efective a locuinţei situata pe lotul x, constând din locuinţa tip I23N din localitatea Voluntari, judeţul Ilfov cu număr cadastral x şi înscris în CF nr. x, conform încheierii nr. 16146/19.08.2004.

III. Obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză, în mod determinat în ceea ce priveşte suma de plată pentru fiecare pârâtă în parte.

Prin sentinţa civilă nr. 4152 din 13 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-au respins ca neîntemeiate excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia inadmisibilităţii.

A fost admisă în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Enel Distribuţie Muntenia S.A. şi Distrigaz Sud Reţele S.R.L..

A fost obligată pârâta ANL la plata către reclamanţi a sumei de 34.576,89 Euro (în RON la cursul BNR din ziua plăţii) cu titlu de daune şi 5000 Euro (în RON la cursul BNR din ziua plăţii) cu titlu de daune morale.

A fost respinsă în rest acţiunea ca neîntemeiată şi a fost obligată pârâta ANL la plata sumei de 13.861,80 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A., B. şi pârâtele Distrigaz Sud Reţele S.R.L. şi Agenţia Naţională Pentru Locuinţe.

Prin decizia civilă nr. 456 din 7 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de pârâtele Distrigaz Sud Reţele S.R.L. şi Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva sentinţei civile nr. 4152 din 13 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

A fost admis apelul reclamanţilor A. şi B. formulat împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A obligat pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe să plătească reclamanţilor A. şi B.:

- suma de 45.093,19 Euro reprezentând daune materiale (contravaloare lipsă de folosinţă imobil) pentru perioada 03.12.2012 - 07.03.2019, în echivalent RON la cursul BNR Euro - Leu din data plăţii.

- suma de 10.000 Euro reprezentând daune morale pentru perioada 03.12.2012 - 07.03.2019, în echivalent RON la cursul BNR Euro - Leu din data plăţii.

A menţinut în rest dispoziţiile din sentinţa apelată.

A obligat apelanta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe să plătească apelantului-reclamant A. suma de 7.587 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel (4.017 RON taxă judiciară de timbru şi 3.570 RON onorariu avocat).

A luat act că apelanta-pârâtă Distrigaz Sud Reţele S.R.L. şi intimatele-pârâte Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Judeţul Ilfov şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii, pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei din apel şi reţinerea cauzei spre rejudecare în sensul respingerii acţiunii formulata de A. si B. ca neîntemeiată, în ceea ce priveşte răspunderea ANL.

Motivele de casare:

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta apreciază că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât instanţa de apel a reţinut că:

"Obligaţiile apelantei-parate ANL nu se limitau la urmărirea executării si realizării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea sa includă si realizarea utilităţilor;

- contractul de mandat a avut în vedere şi contractul de antrepriză generală .

prevederile art. 19 alin. (3);

- nu se poate concluziona că apelantul-reclamant a încheiat contractul de mandat cu apelanta-pârâtă ANL doar în scopul edificării unei locuinţe căreia să nu îi fie asigurată furnizarea utilităţilor, a unui drum public de acces, etc.;

- obligaţia asumata de pârâta ANL prin contractul de mandat este una de rezultat;

- este îndeplinită condiţia existenţei unei fapte ilicite care constă în neîndeplinirea de către ANL a obligaţiei de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a locuinţei şi a lucrărilor edilitare asumata prin contractul de mandat".

Faţă de aceste argumente, recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit legea, devenind incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., întrucât atragerea răspunderii contractuale a ANL trebuie analizată numai prin prisma prevederilor contractului de mandat - izvorul raportului juridic preexistent născut între reclamant şi Agenţie.

În continuare, recurenta prezintă instanţei o imagine completă asupra situaţiei de fapt şi de drept existentă, menţionând succint, raportul juridic născut între ANL-în calitate de mandatar şi intimatul A., în calitate de mandant şi constructor, precizând că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, atribuţiile menţionate au fost îndeplinite de către ANL, prin contractarea locuinţelor cu beneficiarii în vederea realizării lucrărilor de construire de către antreprenorul general.

Astfel, din obligaţiile pe care părţile şi le-au asumat în realizarea utilităţilor niciuna nu este în sarcina ANL, ci a celorlalte părţi semnatare ale Convenţiei nr. 1909/2004.

De asemenea, se arată că intimaţii aveau cunoştinţă că executarea lucrărilor de reţele de utilităţi şi dotări urbane aferente amplasamentului Henri Coanda se vor realiza conform Convenţiei MM nr. 1909/2004, de către membrele semnatare.

Mai mult, intimaţi nu au mandatat ANL să-i reprezinte în relaţia cu entităţile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea si execuţia reţelelor de utilităţi, astfel încât, nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligaţii a ANL sub acest aspect. Conform art. 973 C. civ. din 1864, convenţiile n-au efect decât între părţile contractante.

Cu toate acestea, ANL s-a implicat activ de la începutul lucrărilor în amplasament şi până în prezent, şi o va face şi în continuare. Demersul ANL în realizarea utilităţilor este unul de mijloace (de diligentă), nu de rezultat. ANL nu are cum să finanţeze sau să realizeze efectiv lucrările pentru utilităţi, deoarece ar fi contrar dispoziţiilor legale atât din Legea nr. 152/1998 de înfiinţare a ANL şi H.G. nr. 962/2001 (normele de aplicare la lege), din Legea locuinţei nr. 114/1996, cât şi din legislaţia care reglementează alimentarea cu gaze şi energie electrică.

Pe de alta parte, este important de subliniat faptul că ANL nu are prerogativă legală de a aloca sume de bani necesare realizării investiţiei în utilităţi şi nici nu are dreptul (conform Legii nr. 152/1998 de înfiinţare) de a executa efectiv prin proprii angajaţi sau de a contracta cu firme/operatori de profil, lucrările de execuţie necesare realizării reţelelor de canalizare, de alimentare cu apă, de comunicaţii, instalaţii de iluminat public, reţele de alimentare cu gaz metan, reţele de alimentare cu energie electrică, reţele de drumuri, sistematizare verticală şi dotări urbane.

Prin urmare, ANL nu are obligaţia legală şi nici nu şi-a asumat prin vreun document obligaţia asigurării finanţării şi realizării efective a lucrărilor de execuţie a utilităţilor în amplasamentul Henri Coandă, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel:

"...fapta ilicită a ANL care constă în neîndeplinirea obligaţiei de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a locuinţei şi a lucrărilor de edilitare asumată prin contractul de mandat . . . . . . . . . .".

Acest aspect rezultă din faptul că obligaţia de realizare a reţelelor de utilităţi nu este în sarcina ANL, aceasta fiind stabilită şi de către instanţele de judecată, în mod definitiv.

Prin urmare, motivarea instanţei de apel potrivit căreia:

"pârâta ANL avea la îndemâna mijloacele juridice pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor . . . . . . . . . ." este fără sens şi vădit neîntemeiată, întrucât părţile semnatare ale Convenţiei nr. 1909/2004 au fost obligate de instanţele judecătoreşti la realizarea utilităţilor privind Cartierul Henri Coandă, acest lucru neputând fi pus în sarcina ANL.

În acest context, recurenta demonstrează instanţei de recurs că, în raport de circumstanţele concrete ale cauzei, faţă de conţinutul amplu al înscrisurilor depuse în probaţiune, hotărârea a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a legii şi constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

Astfel, cum ar putea fi considerată ca temeinică şi legală o hotărâre a instanţei de apel care obliga doar ANL la plata unor despăgubiri pentru lipsa de folosinţă cauzată de nerealizarea utilităţilor, în condiţiile în care problema utilităţilor a fost tranşata definitiv şi irevocabil de instanţa de judecată, stabilindu-se astfel, părţile responsabile pentru realizarea utilităţilor în întregul cartier Henri Coanda (şi nu doar la anumite imobile).

Prin ignorarea acestor soluţii deja pronunţate şi chiar puse în executare, recurenta susţine că se ignoră un adevăr juridic deja tranşat, care a produs efecte juridice, se ajunge la soluţii contradictorii care nu oferă o garanţie a respectării principiilor de drept aplicabile şi care vatămă grav drepturile subiecţilor de drept implicate - indiferent de calitatea lor procesuală.

Astfel, în susţinerea şi dovedirea demersurilor întreprinse de pârâtă privind realizarea utilităţilor, în completarea celor aflate la dosarul cauzei, recurenta depune corespondenţa purtata cu părţile implicate în acest proiect.

Prin urmare, atât timp cât există părţi membre semnatare ale Convenţiei nr. 1909/2004 obligate de instanţele judecătoreşti la realizarea utilităţilor privind Cartierul Henri Coanda şi care îşi execută în prezent obligaţiile (executarea utilităţilor fiind în derulare) acest lucru nu poate fi pus în sarcina ANL.

Pe de alta parte, împrejurarea că ANL are ca obiectiv realizarea locuinţelor pe credit ipotecar (dezvoltarea construcţiilor de locuinţe), nu schimbă câtuşi de puţin natura juridică a contractului încheiat între părţi (mandat) şi nici nu modifică dispoziţiile legale de drept comun aplicabile mandatului.

Mai susţine recurenta, că instanţa de apel a încălcat principiului înscris în art. 969 C. civ., potrivit căruia, "convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante". Este evident că antrenarea răspunderii contractuale a ANL, conform raţionamentului expus de instanţă, a fost analizată nu doar în baza contractului de mandat, ci în baza tuturor contractelor încheiate de ANL, a tuturor actelor normative care guvernează activitatea Agenţiei şi în baza tuturor relaţiilor stabilite.

Astfel, nu se pot contopi obligaţiile asumate de constructor cu cele asumate de mandatar sau cu cele asumate de autorităţile locale, nu se pot transfera obligaţiile din sarcina unuia în sarcina celuilalt după cum pare sau nu mai favorabil, la fel cum extinderea sau restrângerea limitelor mandatului acordat expres, în scris, de intimata, şi acceptat în acelaşi mod de mandatar, nu se poate "deduce" sau nu se poate prezuma doar pentru că, într-o anumită situaţie, aceasta apare ca fiind mai favorabilă.

Aşadar, instanţa de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor şi nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi, contracte prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

In ceea ce priveşte prejudiciul, recurenta susţine că instanţa a dispus efectuarea unei expertize de specialitate pentru a se determina eventualul prejudiciu cauzat reclamantului constând în lipsa de folosinţă a imobilului contractat prin nepredarea la timp a acestuia, stabilind în sarcina ANL existenta unui prejudiciu, pentru nepredarea si nefinalizarea la termen a imobilului cu utilităţi.

In materia răspunderii contractuale, prejudiciul cauzat creditorului trebuie să fie consecinţa directă a executării necorespunzătoare sau a neexecutării obligaţiilor prevăzute în contractul încheiat între părţi. Ori, în baza contractului de mandat, obligaţia ANL este aceea de a urmări executarea lucrărilor şi de a depune toate diligentele pe lângă constructor în vederea realizării locuinţei, obligaţie pe care Agenţia şi-a respectat-o.

Astfel, o altă condiţie esenţială pentru angajarea răspunderii civile în cazul prejudiciului suferit prin pierderea unei şanse este aceea ca şansa să fie reală şi serioasă.

Deci "pierderea unei şanse" este parte a prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale, pentru ca în cazul răspunderii contractuale prejudiciul este estimat de părţi prin clauza penală. Or, în speţa de faţă, nici în Contractul de mandat nici în Convenţia nr. MMI 909 nu s-a stipulat nicio clauză penală tocmai în considerarea faptului că aceasta exista în contractul de construire, încheiat exclusiv între reclamant şi constructor.

Prin urmare, pentru a se putea acorda indemnizarea prejudiciului constând în pierderea unei şanse se cere a se dovedi atât că la momentul intervenţiei faptei ilicite, care a cauzat pierderea şansei, "victima" era în cursul exercitării şansei sale ori în măsură să profite de ea, cât şi că exista o probabilitate a obţinerii avantajului dorit.

O altă condiţie pentru reparaţia acestui prejudiciu o reprezintă existenţa unei legături de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu (ori în cauză nu a fost analizată), în sensul că fapta ilicită a determinat neproducerea evenimentului de natură să îi creeze "victimei" un avantaj sau să ocazioneze evitarea unei pagube. Astfel, principiul reparării integrale a prejudiciului impune acoperirea întregului avantaj ce putea fi obţinut doar dacă probabilitatea obţinerii întregului avantaj era de 100%, pentru ca atunci este normal ca şi despăgubirea să fie de 100% din valoarea economică pierdută.

Pe de altă parte, situaţiile avute în vedere de expert şi analizate din cadrul raportului de expertiză nu reprezintă o dovadă a prejudiciului, întrucât reclamantul nu a probat existenţa unui contract de închiriere sau a unui antecontract de închiriere pe care să îl fi încheiat în calitate de locator, respectiv de promitent-locator, cu un terţ, cu privire la imobilul edificat, în conformitate cu prevederile contractului de construire.

In aceste condiţii, recurenta arată că prejudiciul a cărui reparare o solicită reclamantul - cel constând în lipsirea sa de folosinţa imobilului, nu este sigur in privinţa existenţei, deoarece în absenţa unor probe care să ateste posibilitatea reală şi efectivă a reclamantului de a ceda contra cost folosinţa imobilului pe toata perioada în litigiu, este pur speculativ să se susţină că reclamantul ar fi putut închiria imobilul, daca acesta ar fi fost dotat cu toate utilităţile, la preţul practicat pe piaţa liberă.

Prin urmare, recurenta susţine că prejudiciul nu a fost dovedit de reclamant si, că acesta nu întruneşte condiţiile pentru a fi reparat, nefiind sigur sub aspectul întinderii.

In altă ordine de idei, se arată că reclamantul prin cererea de chemare în judecată a înţeles să pretindă despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, ori folosinţa este un atribut al dreptului de proprietate, iar dreptul de proprietate în speţă nu a fost constituit.

In ceea ce priveşte obligarea ANL la daune morale în cuantum de 10.000 euro începând cu 3 decembrie 2012 şi până la 7 martie 2019, pe lângă celelalte despăgubiri acordate, instanţa de apel, în mod greşit a reţinut că:

"este evident că familia reclamanţilor nu şi-a realizat această speranţă, iar acest lucru contribuie la disconfortul psihic resimţit de aceştia.." întrucât o astfel de măsură este una abuzivă, nedovedită şi contrară dispoziţiilor legale, deoarece la dosar nu exista nicio probă din care să rezulte un disconfort aşa de mare care să justifice acordarea unor daune morale rezultat al neîndeplinirii obligaţiilor ANL.

În acest context, recurenta susţine că există o contradictorialitate cu privire la acest aspect, având în vedere că pe o parte instanţa de apel reţine că:

"din actele medicale depuse la dosar rezulta că starea de sănătate le-a creat apelanţilor-reclamanţi o serie de neplăceri (fără a le specifică)", iar pe de altă parte, în paragraful următor reţine că:

"însă nu a fost administrată nicio proba din care să rezulte că afecţiunile medicale au fost provocate de suferinţa psihică resimţită ca urmare a neîndeplinirii de către apelanta ANL a obligaţiei de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor de construire si a lucrărilor edilitare".

Însă, în speţa de faţă, recurenta susţine că reclamanta nu se încadrează în nici una dintre situaţiile enumerate, desigur limitativ, mai sus şi mai mult, pretinsul prejudiciu despre care face vorbire nu poate fi pus în sarcina ANL.

Prin întâmpinarea depusă, la 24 iulie 2020, intimatul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei (MLPDA solicită respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Prin întâmpinarea depusă, la 29 iulie 2020, intimatul Oraşul Voluntari solicită ca instanţa să constate că nu are calitate procesual pasivă în judecarea recursului formulat de ANL, sens în care solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii pronunţate de către instanţa de apel ca legală, sub aspectul criticilor formulate şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă, la 7 august 2020, intimaţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă, la 3 august 2020, intimata E-Distribuţie Muntenia S.A. a solicitat ca, pe baza argumentelor invocate şi în urma examinării probatoriilor administrate, să se respingă ca neîntemeiată cererea de recurs formulată de A. si B..

Prin întâmpinarea depusă, la 5 august 2020, intimata Distrigaz Sud Reţele S.R.L. solicită respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Prin întâmpinarea depusă, la 6 august 2020, intimatul Judeţul Ilfov solicită respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 noiembrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Prin încheierea din 11 martie 2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 24 iunie 2021, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Cu titlu preliminar, instanţa supremă, având în vedere excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului Oraşul Voluntari, pe care acesta a invocat-o prin întâmpinare, reţine că legitimarea procesuală nu se raportează la criticile dezvoltate în faza recursului de către partea nemulţumită de decizia recurată, cum apreciază intimatul, că aceasta înseamnă că legitimarea procesuală se raportează la obligaţia de a răspunde faţă de pretenţiile formulate prin actul de învestire al instanţei şi că în raport de hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosar şi de motivele de recurs care vizează nelegalitatea deciziei instanţei de apel pronunţată în contradictoriu şi cu acest intimat, excepţia invocată de Oraşul Voluntari apare ca neîntemeiată.

În contextul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti constituie motiv de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină decizia judecătorului, ci şi atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Motivele contradictorii ori cele străine de obiectul sau natura cauzei echivalează cu o nemotivare.

În accepţiunea art. 425 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să răspundă în fapt şi în drept pretenţiilor formulate de părţi, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părţi o garanţie împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.

Obligaţia statuată la art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. impune aprecierea naturii cauzei, circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie; motivarea unei hotărâri trebuie deci înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată.

Din perspectiva celor enunţate mai sus se constată ca fiind întemeiate criticile recurentei Agenţia Naţională pentru Locuinţe (ANL.) referitoare la motivarea contradictorie din considerentele deciziei instanţei de apel.

Astfel, cu ocazia analizării apelului declarat de către reclamanţii A. şi B., pe de o parte, şi a apelului declarat de către pârâta ANL., pe de altă parte, instanţa de apel a concluzionat că apelanţii-reclamanţi au dreptul să solicite de la apelanta-pârâtă ANL., în temeiul răspunderii contractuale, doar în baza contractului de mandat nr. x/2.07.2004, daune interese constând în contravaloare lipsei de folosinţă imobil pentru perioada 3.12.2012-7.03.2019 precum şi daune morale rezultate din suferinţa psihică resimţită de reclamanţi ca urmare a neîndeplinirii de către apelanta-pârâtă a obligaţiei de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a locuinţei propriu-zise şi a lucrărilor edilitare.

În contextul aceluiaşi raţionament, instanţa de apel a reţinut că obligaţia asumată de către apelanta-pârâtă ANL. prin contractul de mandat încheiat cu reclamanţii este una de rezultat, respectiv de a urmări executarea lucrărilor de construire a locuinţei, expresia "la cheie" având semnificaţia că acea locuinţă tip 123N, pe lotul x, în amplasamentul Henri Coandă, corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări propice scopului pentru care s-a edificat, gata de a fi folosită şi locuită.

A mai reţinut instanţa de apel că încheierea în mod separat de către reclamanţi a unui contract de construire autentificat sub nr. x/23.09.2004 cu antreprenorul general nu are nicio relevanţă întrucât prin cererea de chemare în judecată nu au fost solicitate despăgubiri pentru neîndeplinirea obligaţiei de construire/predare a locuinţei în termenul convenit în contract, obligaţie care i-ar reveni antreprenorului general care nu este parte în cauză, ci se impută neîndeplinirea altor obligaţii care au condus la nefinalizarea lucrărilor de construire a locuinţei propriu-zise şi a lucrărilor care să asigure folosinţa completă a locuinţei într-un cartier urbanizat şi funcţional.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat ca întemeiate pretenţiile reclamanţilor referitoare la obligarea pârâtei ANL. de a plăti daune materiale constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a locuinţei tip 123N, echivalentă cu chiria practicată pe piaţa liberă relevantă pentru imobile similare ca valoare şi poziţie, în mod lunar pentru întreaga perioadă solicitată prin acţiune şi de a plăti şi daune morale ce au rezultat din atingerea adusă persoanei reclamanţilor şi familiei acestora, dat fiind faptul, cum se arată în cererea de chemare în judecată, că imobilul contractat trebuia să constituie locuinţa familiei.

Pentru a cuantifica însă prejudiciul material înregistrat până la data pronunţării deciziei, instanţa de apel a mai reţinut şi că reclamanţii nu aveau posibilitatea de a încheia un antecontract/contract de închiriere întrucât starea imobilului nu permitea acest lucru dar că în zonă există o cerere şi o ofertă de închiriere a unor imobile asemănătoare aşa încât nu se poate susţine că apelanţii-reclamanţi nu ar fi avut o şansă de a perfecta un contract de închiriere în cazul în care ar fi fost finalizate lucrările de construie a locuinţei şi lucrările edilitare.

Încercând o sintetizare a acestor considerente reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte observă că pe de o parte se dezvoltă ideea încălcării dreptului de proprietate, ca drept eminamente patrimonial, care ar conduce atât la producerea de prejudicii materiale, cât şi la producerea de prejudicii morale, prin raportare la natura bunului afectat, la durata privării sau limitării dreptului, la persoana reclamanţilor şi la nevoile acestora, iar pe de altă parte că în sarcina pârâtei ANL. se reţine existenţa unei fapte ilicite constând în neîndeplinirea obligaţiei de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a locuinţei propriu-zise şi a lucrărilor edilitare asumată prin contractul de mandat nr. x/2.07.2004 încheiat cu reclamanţii, sens în care au fost exemplificate prevederile art. 1, art. 2, art. 4, art. 5, art. 13, art. 14 şi art. 15 din convenţia de mandat.

A mai considerat instanţa de apel că obligaţiile pârâtei ANL. nu se limitau la urmărirea executării şi realizării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă şi realizarea utilităţilor.

În lipsa realizării utilităţilor şi, deci, a finalizării imobilului în litigiu, fără a se face vorbire de obligaţiile specifice care îi reveneau antreprenorului general, instanţa de apel a concluzionat că răspunderea pentru lipsa de folosinţă a locuinţei îi revine în mod indubitabil mandatarei ANL.

Cu toate acestea, instanţa supremă constată că răspunderea pârâtei ANL. nu poate fi antrenată decât pe tărâmul răspunderii civile contractuale, în contextul analizării raporturilor juridice de mandat existente între părţi, iar la stabilirea cuantumului eventualelor despăgubiri ce s-ar cuveni reclamanţilor pentru neexecutarea sau executarea culpabilă a obligaţiilor de către mandatar trebuie să se aibă în vedere obiectul şi întinderea mandatului, cum se prevede în art. 1535 şi urm. din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de mandat nr. x/2.07.2004.

Tranşarea caracterului cert al întinderii prejudiciului de către instanţa de apel, prin raportare la atingerea dreptului de proprietate al reclamanţilor, drept care nu a fost susţinut de către reclamanţii mandanţi, vine în contradicţie cu considerentele deciziei în care se face referire la răspunderea pârâtei-mandatar ANL pentru neexecutarea obligaţiilor de rezultat ce ar reieşi din contractul de mandat.

Se observă că reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului în litigiu dar şi că întreaga lor construcţie juridică se întemeiază pe răspunderea civilă contractuală, pe contractul de mandat încheiat cu ANL., aşa încât instanţa de apel, cu ocazia cercetării apelului părţilor ar fi trebuit să clarifice aspectele care ţineau de obiectul şi întinderea mandatului acordat ANL. şi să verifice temeinicia pretenţiilor băneşti formulate de reclamanţi din perspectiva raporturilor juridice existente între părţi.

De altfel, instanţa de apel justifică pretenţiile băneşti formulate de către reclamanţi prin invocarea contractului de mandat fără a cerceta în concret cererea de despăgubire în lumina regulilor mandatului, reguli care ar fi impus verificarea obligaţiei de plată a remuneraţiei ce revine mandanţilor, şi la care s-a făcut referire prin acţiune atunci când reclamanţii au pretins că în familie li se fac reproşuri legate de costurile generate de semnarea convenţiei de mandat şi de durata prea mare de timp până la finalizarea acestuia, şi posibilitatea sancţionării mandatarului în sarcina căruia se reţine culpa pentru neîndeplinirea mandatului cu titlu oneros.

Din cele expuse reiese că instanţa de apel a dispus obligarea intimatei ANL. la plata unor sume de bani fără a se raporta efectiv la obligaţiilor contractuale care reveneau părţilor, iar motivele contradictorii şi străine de natura cauzei echivalează în dosar cu lipsa motivării deciziei recurate.

De asemenea, din perspectiva neanalizării condiţiilor răspunderii contractuale decurgând din contractul de mandat, decizia atacată apare ca fiind nelegală, aşa încât Înalta Curte consideră întemeiat şi motivul de recurs care se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanţa de apel, prin hotărârea recurată a subliniat faptul că reclamanţilor nu le sunt opozabile convenţiile pe care pârâta ANL. le-a încheiat cu antreprenorul general sau cu pârâţii implicaţi în convenţia pentru realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă nr. MM 1909/6.05.2004, situaţie în care ar fi trebuit să ţină seama în mod corespunzător de prevederile art. 998-999 din C. civ. de la 1864 care le sunt aplicabile părţilor ce au semnat contractul de mandat nr. x/2004.

Astfel, dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 152/1998 şi Anexa 13 la Normele metodologice de aplicare a acestei legi, introdusă prin art. 1 pct. 38 din H.G. nr. 592/2006, cât şi convenţia încheiată cu toate instituţiile implicate (Convenţia nr. MM 1909/6.05.2004) i-au conferit recurentei ANL prerogative clare în vederea atingerii scopului final-realizarea ansamblului de locuinţe.

Este necesar ca instanţa de rejudecare a apelului reclamanţilor şi pârâtei ANL să stabilească dacă recurenta este în culpă în raport cu obligaţiile asumate prin Convenţia MM 1909/2004, în care la art. 2 lit. b) se prevede că ANL trebuie să asigure realizarea obiectivelor de investiţii din cadrul programului "Locuinţe pentru tineri, destinate închirierii" şi să asigure contractarea şi realizarea locuinţelor finanţate cu credit ipotecar, sau prin raportare exclusivă la contractul de mandat pe care l-a încheiat cu reclamanţii-mandanţi şi în cuprinsul căruia se face vorbire de obligaţia ANL de a urmări finalizarea imobilului reclamanţilor.

Prin urmare, se impune analizarea, în rejudecare, a condiţiilor răspunderii contractuale a pârâtei ANL cu privire la calificarea contractului de mandat şi obligaţiile mandatarului care decurg din acesta.

În analizarea condiţiilor răspunderii contractuale se va lămuri dacă mandatara ANL. s-a obligat la încheierea efectivă de acte juridice în numele şi pe seama mandanţilor, dacă sintagma "va urmări" din contractul de mandat desemnează conceptul unei obligaţii de rezultat sau de diligenţă asumată de către pârâtă, în ce constă fapta ilicită, cadrul contractual, voinţa părţilor şi obligaţiile ce le reveneau părţilor, acţiunile ori inacţiunile imputate în concret mandatarei, dacă pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate contractual.

Pornind de la această dezlegare, în rejudecare se va analiza cererea în pretenţii băneşti îndreptată împotriva pârâtei Agenţi Naţională pentru Locuinţe corespunzător efectuării cercetării judecătoreşti, potrivit îndrumărilor din prezenta decizie, prin stabilirea corectă a stării de fapt şi de drept şi aplicarea dispoziţiilor legale incidente.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta ANL împotriva deciziei civile nr. 456 din 7 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o va casa în parte şi va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor formulate de reclamanţi şi de pârâtă, aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de intimata-pârâtă ORAŞUL VOLUNTARI.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 456 din 07 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B. şi intimaţii-pârâţi MINISTERUL LUCRĂRILOR PUBLICE DEZVOLTARII şi ADMINISTRAŢIEI, SECTORUL 1 BUCUREŞTI, JUDEŢUL ILFOV, ORAŞUL VOLUNTARI, MUNICIPIUL BUCUREŞTI, E-DISTRIBUTIE MUNTENIA S.A. şi DISTRIGAZ SUD RETELE S.R.L.

Casează în parte decizia recurată.

Trimite cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva sentinţei civile nr. 4152 din 13 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, aceleiaşi instanţe de apel.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 01 iulie 2021.