Port authority fails to compel new port lease; tenant prevails as fair-market rent already paid wipes out damages claim

Şedinţa publică din data de 24 iunie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă la 25 august 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat obligarea acesteia, în temeiul art. 1349 C. civ., la plata următoarelor sume: 259.174,28 RON reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă teren aferentă perioadei aprilie- decembrie 2015; 37.918,16 RON reprezentând contravaloare chirie conform facturii nr. x/01.07.2015; 120.049,17 RON contravaloare utilităţi şi penalităţi de întârziere aferente perioadei 30.04-31.12.2015.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la încheierea contractului de închiriere teren domeniu public al statului, în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 22/1999 şi OMTI 1286/2012, precum şi obligarea pârâtei la semnarea Actului adiţional nr. x la contractul de închiriere x/2003.

Pârâta A. S.R.L. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care a solicitat respingerea în parte a pretenţiilor reclamantei şi, respectiv, obligarea reclamantei la negocierea tuturor clauzelor contractului de închiriere domeniu public şi a Actului adiţional nr. x şi la prezentarea documentelor care fundamentează şi justifică creşterile tarifare pretinse de reclamantă, dar şi a avizelor/aprobărilor obţinute de la Ministerul Finanţelor.

Prin sentinţa civilă nr. 56 din 16 ianuarie 2019 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă s-a luat act de renunţarea reclamantei CNAPM S.A. la judecata capătului de cerere ce priveşte obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 37.918,16 RON; s-a respins ca nefondată acţiunea promovată de reclamanta Compania Naţională "Administraţia Porturilor Maritime" S.A. sub toate celelalte capete de cerere şi s-a respins ca nefondată cererea reconvenţională formulată de pârâta reconvenientă A. S.R.L. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A..

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. şi pârâta A. S.R.L. au declarat apel.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a respins ca neutilă cauzei proba cu expertiză contabilă solicitată de apelante.

Prin decizia civilă nr. 635 din 11 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. şi de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 56 din 16 ianuarie 2019 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2016

Reclamanta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. a declarat recurs principal împotriva deciziei civile nr. 635 din 11 decembrie 2019 şi a încheierii din 7 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, iar pârâtă A. S.R.L. a declarat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 635 din 11 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Motivele de casare privind recursul reclamantei Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A.:

Prin memoriul de recurs, reclamanta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. a invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 635 din 11 decembrie 2019 şi a încheierii din 7 noiembrie 2019, pronunţate în dosarul nr. x/2016, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată aferente.

Cu privire la motivul de casare evocat, recurenta consideră că, pentru capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 147.895,68 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă teren, aferentă perioadei aprilie 2015- decembrie 2015, au fost încălcate dispoziţiile art. 1349, art. 1385 şi art. 1532 C. civ.

În acest context, recurenta arată, că în condiţiile în care pârâta a înţeles să achite parţial facturile emise cu titlu de contravaloare lipsire folosinţă, pe parcursul derulării litigiului, aceasta şi-a restrâns pretenţiile la suma de 147.895,68 RON, din care 21.014,65 RON, deşi aferentă sumelor acceptate la plată, nu a fost achitată de către pârâtă.

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, este necesar a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, săvârşirea acesteia cu vinovăţie, existenţa unui prejudiciu patrimonial, precum şi existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

În vederea stabilirii contravalorii lipsirii de folosinţă a terenului domeniu public al statului, ocupat fără titlu de bunurile pârâtei, instanţa de fond a încuviinţat administrarea probei cu expertiză tehnică judiciară, fiind întocmit în acest sens un Raport de evaluare. Conform concluziilor expertului, pentru anul 2015 valoarea de piaţă a chiriei pentru terenul în suprafaţă de 29.335 mp din Portul Constanţa este de 0,065 euro/mp/lună.

Cu privire la existenţa faptei ilicite, atât instanţa de fond cât şi cea de apel, au considerat că aceasta există, în condiţiile în care A. S.R.L. ocupă terenul domeniu public al statului, în suprafaţă de 29.335 mp, fără a deţine un titlu în acest sens.

Referitor la existenţa prejudiciului instanţa de fond şi ulterior cea din apel, au considerat că această condiţie nu este îndeplinită, având în vedere faptul că tariful de utilizare domeniu portuar rezultat din Raportul de expertiză judiciară întocmită în cauză a fost inferior celui rezultat din expertiza evaluatorie extrajudiciară întocmit de B. S.R.L., la solicitarea reclamantei, în anul 2014.

În acest sens, recurenta a arătat provenienţa sumei de 21.014,65 RON, precum şi algoritmul de calcul care a condus la determinarea valorii acceptate la plată, dar neachitată de pârâtă.

Din cuprinsul deciziei atacate, se observă faptul că instanţa de judecată nu a analizat acest aspect, neexistând nicio referire la această problemă.

Mai mult, tocmai pentru soluţionarea acestei situaţii, reţinută în mod eronat de instanţa de fond, ambele părţi au apreciat necesar şi au solicitat în faţa instanţei de apel, administrarea probei cu expertiză contabilă, iar solicitarea părţilor a fost soluţionată, în sensul respingerii acesteia, prin încheierea din data de 7 noiembrie 2019.

Concluziile expertizei contabile ar fi fost de natură să determine în ce măsură plăţile efectuate de către A. S.R.L. ar fi suficiente sau nu, să acopere prejudiciul înregistrat de CN APM S.A., chiar şi prin raportare la valoarea stabilită prin raportul de expertiză evaluatorie, întocmit la judecata în fond a cauzei.

În opinia recurentei, instanţa a respins în mod neîntemeiat pretenţiile sale, considerând că nu există un prejudiciu, fără a aplica dispoziţiile art. 1532 alin. (3) C. civ., în lipsa unei determinări clare a prejudiciului total, prin raportare la concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară şi a comparării acestuia cu sumele achitate de către pârâtă cu titlu de lipsire folosinţă, nu se poate aprecia dacă prejudiciul a fost sau nu reparat integral, fiind respectate astfel prevederile art. 1385 C. civ.

Cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la semnarea Actului Adiţional nr. 7 la contractul de închiriere nr. x/01.08.2003, recurenta apreciază că în cauză s-au încălcat dispoziţiile art. 1270 C. civ., precum şi dispoziţiile Legii nr. 235/2017 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 22/1999 privind administrarea porturilor şi a căilor navigabile, utilizarea infrastructurilor de transport naval aparţinând domeniului public.

În acest sens, se arată că între părţi a fost încheiat şi Contractul de închiriere nr. x/01.08.2003, având ca obiect asigurarea contra-cost, a folosinţei bunurilor imobile arătate în Anexa I, în schimbul unei plăţi semestriale, în vederea desfăşurării activităţii de încărcare/descărcare şi depozitare fier vechi şi alte mărfuri precum şi dezmembrare nave în danele 89-90, durata de valabilitate a contractului fiind până la data de 30.06.2021.

Conform art. 1 din Anexa I la contractul de închiriere, Administraţia închiriază Chiriaşului platforma în suprafaţă de 18.372 mp, pentru desfăşurarea activităţilor de încărcare/descărcare, depozitare fier vechi şi alte mărfuri precum şi dezmembrare nave în danele 89 şi 90.

Astfel, deşi pârâta a înţeles şi aplicat în consecinţă dispoziţiile art. 27 alin. (3) din contract, achitând facturile emise la nivelul tarifului de 0,08 euro/mp/lună, recurenta consideră că se impune ca manifestarea de voinţă a părţilor, în sensul majorării tarifului, să îmbrace şi forma scrisă, prin modalitatea încheierii unui act adiţional la contract. Pe lângă îndeplinirea scopului de "ad probationem", acest demers este util şi necesar pentru o oglindire clară a drepturilor şi obligaţiilor ce revin părţilor.

Aşadar, din cele menţionate anterior, se poate observa că obiectul contractului nr. x/01.08.2003 nu priveşte închirierea terenului portuar, ci doar a unor bunuri proprietatea CN APM S.A., precum şi plata tarifului de utilizare domeniu portuar, care nu poate fi asimilat unui chirii.

În schimb, petitul 2 al cererii de apel privea reglementarea unei situaţii juridice, prin încheierea unui contract de închiriere, pentru o suprafaţă de teren cu privire la care nu erau reglementate niciun fel de raporturi contractuale.

Cele două situaţii menţionate nu pot fi tratate unitar, dispoziţiile legale pe care instanţa le-a avut în vedere la pronunţarea deciziei atacate, respectiv O.U.G. nr. 22/1999 şi OMTI 1286/2012, Legea nr. 235/2017 precum şi decizia nr. 21/2018 a Consiliului Concurenţei nu pot fi aplicate unui contract aflat în derulare şi care nu vizează închirierea terenului domeniu public.

Aşadar, contractul aflat în derulare valabil până în 2021 nu are ca obiect închirierea terenului domeniu public, ci închirierea bunurilor proprietate privată a CN APM, iar legea reglementează numai dreptul/obligaţia administraţiei portuare şi a operatorului economic de a încheia un contract în cazul în care între părţi nu este încheiat un astfel de contract.

Cum între părţi există deja un contract de închiriere nu sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 22/1999 privind obligaţia de a încheia un contract de închiriere teren portuar, în acest sens trebuie avute în vedere prevederile actuale ale O.G. nr. 22/1999, modificate prin Legea nr. 235/2017, art. II din Lege pct. 5.

Ori, la data intrării în vigoare a Legii nr. 235/2014, raporturile contractuale dintre părţi erau şi sunt în continuare reglementate de un contract de închiriere, cu valabilitate până în anul 2021.

Motivele de casare privind recursul incident declarat de pârâtă A. S.R.L.:

Prin cererea de recurs formulată, pârâta A. S.R.L. a solicitat în temeiul art. 491 şi art. 490 alin. (2) C. proc. civ. admiterea recursului incident, casarea în parte a considerentelor deciziei atacate, în sensul reţinerii lipsei săvârşirii unei fapte ilicite delictuale de către intimată; în ipoteza admiterii capătului 2 al cererii de recurs, solicită casarea deciziei atacate cu privire la soluţia pronunţată asupra cererii-reconvenţionale formulată de intimată, în sensul obligării recurentei la: 1) negocierea tuturor clauzelor contractuale conţinute de documentele pe care recurenta solicită să fie obligată să le încheie intimata, respectiv Actul Adiţional nr. 7 la contractul de închiriere nr. x/01.08.2003 (cu menţiunea că prin cererea de recurs recurenta nu a formulat critici şi cu privire la soluţia pronunţata faţă de capătul cererii de chemare în judecată ce privea obligarea intimatei la încheierea contractului de închidere teren domeniu public al statului, în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 22/1999 si OMTI nr. 1286/2012, rezultând astfel faptul că soluţia pronunţată de Tribunalul Constanta şi menţinută de Curtea de Apel Constanta cu privire la acest aspect este definitivă): 2) prezentarea cu ocazia negocierilor părţilor a documentelor ce fundamentează şi justifică creşterile tarifare pretinse în mod unilateral de recurentă şi a avizelor/aprobărilor obţinute de la Ministerul Finanţelor Publice pentru acestea.

Totodată se arată faptul că recursul incident formulat împotriva considerentelor deciziei atacate vizează doar considerentele, conform dispoziţiilor art. 462 alin. (2) C. proc. civ., privind existenţa unei fapte ilicite, nu şi restul considerentelor sau soluţia pronunţata pe fondul cauzei.

Cu privire la capătul 2 al recursului incident, se arată faptul că, în cazul în care instanţa de control judiciar va casa decizia atacată, în sensul obligării intimatei la semnarea Actului Adiţional nr. 7 la contractul de închiriere nr. x/01.08.2003, se solicită admiterea capătului 2 al recursului incident, in sensul casării în parte a deciziei atacate şi admiterea cererii reconvenţionale formulate de intimata cu privire la acest aspect.

Recurenta susţine că deşi reclamanta a formulat recurs împotriva deciziei şi a încheierii de şedinţă din 7.11.2019, se observă că în realitate critica deciziei vizează doar soluţia pronunţata faţă de căpătul 1 al cererii de chemare în judecată - obligarea pârâtei la plata sumei de 147.895,68 RON si cu privire la capătul de cerere privind obligarea paratei la semnarea Actului Adiţional nr. 7, restul solicitărilor din cuprinsul cererii de chemare în judecata, tranşate prin hotărârile pronunţate în cauză bucurându-se la acest moment de autoritate de lucru judecat, întrucât nu au fost criticate prin cererea de recurs.

Cu privire la recursul formulat împotriva încheierii de şedinţă din data de 7.11.2019, recurenta înţelege să invoce excepţia nulităţii recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 489 C. proc. civ., având în vedere că recurenta nu indică nici temeiul de drept pentru care solicita casarea acestei încheieri şi nici motivele de fapt pentru care apreciază încheierea ca fiind nelegală.

Cu privire la recursul formulat împotriva deciziei atacate, referitor la primul capăt al cererii de recurs, respectiv casarea deciziei recurate şi obligarea intimatei la plata sumei de 147.895,68 RON, reprezentând contravaloare lipsire de folosinţă teren, pentru perioada aprilie 2015- decembrie 2015, în temeiul dispoziţiilor art. 1349 C. civ., se solicită respingerea acestuia, motivat de faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile privind atragerea răspunderii civile delictuale, astfel:

Cu privire la existenta faptei ilicite, se arată faptul că pârâta nu se raliază considerentelor instanţei de fond şi instanţei de apel cu privire la existenţa faptei ilicite, instanţa de fond şi de apel reţinând în considerente faptul că intimata a săvârşit o faptă ilicită, deoarece ocupă o suprafaţa de teren domeniu public al statului fără a deţine un titlu in acest sens. In acest sens, ţinând cont de argumentele de fapt şi de drept, care vor fi prezentate în continuare, se solicită instanţei de control judiciar să constate faptul că intimata nu a săvârşit o fapta ilicită delictuală, cu consecinţa casării în parte a considerentelor instanţei de apel, în sensul reţinerii inexistenţei unei fapte ilicite delictuale săvârşită de către intimată.

Cu privire la prejudiciu, se arată că în mod corect a reţinut instanţa de fond şi de apel faptul că acesta nu există, argumentul principal pentru această soluţie fiind reprezentat de concluziile expertului, de răspunsul la obiecţiunile raportului de expertiză (necontestat de recurentă), în sensul că pentru anul 2015, valoarea de plată a chiriei pentru terenul în suprafaţa de 29.335 mp din Portul Constanţa este de 0.065 euro/mp/luna, iar în fata primei instanţe, recurenta nu a solicitat efectuarea unei expertize de un alt expert şi nici prin cererea de recurs şi de apel recurenta nu a criticat în niciun moment concluziile expertului cu privire la cuantumul chiriei determinate de acesta şi nici nu a cerut în cadrului probatoriului efectuarea unei expertize, de unde se poate concluziona faptul că recurenta este de acord cu concluziile acestuia.

În acest context, recurenta subliniază un aspect deosebit de important raportat la apărările recurentei din cererea de recurs: motivul principal pentru care aceasta apreciază decizia pronunţata ca fiind netemeinică este reprezentat de faptul că intimata ar mai avea de achitat suma de 21.014.65 RON ca suma nerefuzată la plată, susţinând că instanţa de apel nu a ţinut cont de acest lucru.

O astfel de apărare nu poate fi primita motivat de faptul ca instanţa de apel a reţinut ca intimata oricum a achitat o suma mult mai mare decât datora în realitate, prin raportare la concluziile expertizei necontestate de recurentă, fapt pentru care intimata este îndreptăţită să solicite restituirea sumelor achitate în plus, în temeiul plăţii nedatorate, sens în care suma de 21.014.65 RON nerefuzată la plata şi neachitată nu mai prezintă relevanţă în prezenta cauză, din moment ce s-a stabilit în mod clar faptul că recurenta nu a suferit niciun prejudiciu şi oricum a achitat mai mult decât datora.

De vreme ce nu s-au contestat şi nu se contesta concluziile raportului de expertiză şi recurenta nu face apărări concrete cu privire la soluţia instanţelor de judecată ce vizează lipsa prejudiciului, este evident ca recursul este neîntemeiat şi se impune respingerea acestuia.

In primul rând, subliniază faptul că pentru a discuta despre o faptă ilicită, ar fi trebuit să se demonstreze faptul că intimata ocupa acest teren fără drept, fără încuviinţarea recurentei. Or, de vreme ce recurenta emite facturi pentru lipsa de folosinţă teren şi încasează sumele de bani din partea intimatei, fără a-i solicita să elibereze terenul, în cauză nu se poate discuta despre o faptă ilicită care să atragă incidenţa dispoziţiilor legale privind răspunderea civilă delictuală.

Pentru a se vorbi despre o utilizare fără drept, ar trebui ca la dosarul cauzei să existe un înscris sau orice alta proba din care să rezulte faptul că în toată această perioadă, recurenta a solicitat intimatei eliberarea terenului sau dacă a luat vreo măsură în acest sens, iar intimata a refuzat acest lucru.

Astfel, în opinia recurentei, nu se poate discuta despre existenţa unei fapte ilicite, de vreme ce intimata a continuat sa folosească terenul în aceleaşi condiţii, timp de mai bine de un an, recurenta nu s-a împotrivit acestei situaţii, ba mai mult de atât, nici din anul 2015 recurenta nu s-a împotrivit folosirii terenului de către intimata, divergentele apărute între părţi având ca obiect tariful de utilizare şi în niciun caz utilizarea în sine. Cu acest din urma aspect, respectiv cu utilizarea terenului de către intimata, recurenta nu a ridicat probleme, nu a solicitat eliberarea terenului, corespondenţa purtată vizând strict tariful de utilizare.

Reţinând incidenţa dispoziţiilor privind tacita relocaţiune, urmează ca instanţa să constate faptul că efectele contractului ce ajunsese la termen, continuă să se producă în aceeaşi manieră, contractul urmând să fie considerat încheiat pe perioadă nedeterminată.

Astfel, ţinând cont de faptul că recurenta, o perioada lunga de timp a continuat să emită facturi pentru a solicita plata tarifului de utilizare pe care se regăseşte menţiunea "chiriaş" şi totodată a emis facturi pentru contravaloarea utilităţilor si a penalităţilor de întârziere potrivit contractului, ar fi excesiv să se considere că aceasta poate să susţină după 2 ani faptul că intimata săvârşeşte o faptă ilicită delictuală prin aceea că utilizează în continuare terenul.

Mai mult, se apreciază faptul că este evident motivul pentru care instanţa de apel a respins primul motiv de apel, respectiv inexistenţa unui prejudiciu cauzat recurentei, sens în care, recurenta consideră faptul că prin apărările formulate de recurenta prin cererea de recurs, aceasta încearcă să inducă în eroare instanţa de control judiciar, instanţa de fond motivând în mod corect, complet şi legal care au fost considerentele pentru care aceasta a apreciat faptul că intimata nu a cauzat recurentei niciun prejudiciu, nefiind astfel întrunite cumulativ condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Cu privire la proba cu expertiză contabilă solicitată, din nou, recurenta prezintă în mod eronat situaţia, în sensul că intimata nu a solicitat expertiza contabilă pentru că ar exista dubii cu privire la existenţa/inexistenţa prejudiciului, ci motivat de faptul că prin raportare la argumentele şi apărările recurentei din cererea de apel, existau dubii cu privire la modalitatea în care aceasta din urmă a efectuat imputaţia plăţilor efectuate de intimată, chestiunea vizând inexistenţa prejudiciului nefiind criticată de intimata, mai mult de atât, acesta fiind unul dintre argumentele acesteia pentru respingerea cererii de chemare în judecată.

Obiectul cererii de chemare în judecata vizează perioada aprilie 2015- decembrie 2015. Intimata a achitat facturile la un tarif de 0,47 iei/mp/luna + TVA (echivalentul a cea 0,11 euro/mp/luna + TVA - calculat la un curs valutar mediu), iar expertul a stabilit faptul că chiria pentru anul 2015 este de 0.065 euro/mp/luna adică echivalentul a 0,294 RON/mp/lupa plus TVA. Analizând aceste cifre este evident faptul ca intimata a achitat mai mult decât datora, sens în care apărările recurentei ce vizează o suma de bani acceptată şi neachitată sunt irelevante.

Cu privire la existenţa şi cuantumul prejudiciului, trebuie constatat faptul că pentru anul 2015 expertul stabileşte o valoare de piaţa a chiriei de 0,065 Euro/mp/luna plus TVA, adică echivalentul a 0,294 RON/mp/luna plus TVA, aceasta reprezentând o chiriei mult mai mica decât cea pretinsă de către CN APM S.A. de 0,18 euro/mp/luna plus TVA adică cea de 0,80 RON/mp/luna plus TVA (valoarea exacta diferă de la o perioada la alta în funcţie de cursul valutar).

Astfel, intimata a achitat lunar în anul 2015 valoarea de 13.787,45 RON plus TVA (29.335 mp x 0,47 RON/mp/luna plus TVA =13.787,45 RON plus TVA), or potrivit valorii determinate prin răspunsul la obiecţiuni valoarea chiriei datorate era de 8.624,49 RON/tuna plus TVA, de unde rezultă că intimata a achitat lunar în plus valoarea de 5.162,96 RON/luna plus TVA, adică 61.955,52 RON plus TVA/an pe care recurenta i-a încasat în mod nedatorat şi care sunt supuşi restituirii.

În atare condiţii nu-şi mai găsesc aplicabilitate apărările intimatei din cuprinsul cererii de chemare în judecata, ba mai mult de atât, din concluziile expertului reiese fără putinţă de tăgadă faptul că poziţia intimatei în această perioadă nu a depăşit în niciun fel cadrul normativ şi totodată faptul că refuzul de a semna contractul de închiriere cu tariful stabilit arbitrar de recurentă este justificat.

Având în vedere că acţiunea are ca temei de drept prevederile art. 1439 C. civ., se solicită să se reţină că în cauză, nu sunt îndeplinite în mod cumulativ elementele răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, deoarece recurenta nu a produs dovezi din care să rezulte întrunirea cumulativa a condiţiilor de admisibilitate a acţiunii, impuse de dispoziţiile art. 1349 C. civ., neproducând probe privind săvârşirea de intimata a unor fapte ilicite "de natură a-i atrage responsabilizarea pentru angajarea răspunderii patrimoniale - administrarea probelor cu interogatoriu sau existenţa anterioară a unor contracte ce şi-au încetat efectele, nefiind de natură a face dovada existenţei unei fapte ilicite" (Decizia civila nr. 297/CA/21.04.2016 pronunţata de către Curtea de Apel Constanta în dosarul nr. x/2013).

Ţinând cont de aceste aspecte, precum şi de argumentele prezentate în faţa primei instanţe şi în faţa instanţei de apel, se solicită instanţei de control judiciar să constate faptul că intimata nu se face vinovată de existenţa unei fapte ilicite delictuale, nefiind îndeplinite în mod cumulativ condiţiile privind existenta unei fapte ilicite, a prejudiciului, legătura de cauzalitate si vinovăţia acesteia, urmând astfel a se respinge recursul formulat de recurenta.

Cu privire la capătul 2 al cererii de recurs, respectiv obligarea intimatei la semnarea Actului Adiţional nr. 7 la contractul de închiriere nr. x/D1.08.2003, se solicită instanţei respingerea solicitărilor recurentei, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinic a deciziei recurate.

In primul rând, la acest moment părţile urmează procedura de încheiere a contractelor stabilită prin angajamentul asumat faţă de Consiliul Concurentei, urmare a Deciziei nr. 21/24.04.2018 şi prevăzută de art. 401 din O.G. nr. 22/1999 modificat prin Legea 235/2017.

Ţinând cont de această situaţie, precum şi de angajamentul asumat de către recurentă faţă de Consiliul Concurentei, se apreciază că la acest moment solicitarea recurentei din capătul 2 este inadmisibilă.

In ipoteza în care instanţa va aprecia că solicitarea recurentei este admisibilă, recurenta invocă excepţia lipsei de interes motivat de faptul că, la acest moment, părţile urmează procedura prevăzuta de art. 401 din O.G. nr. 22/1999 modificat prin Legea nr. 235/2017 şi de angajamentul asumat de recurentă faţă de Consiliul Concurenţei, urmând astfel ca raporturile contractuale să se concretizeze la finalizarea acestor proceduri, în măsura în care părţile ajung la un consens. In ipoteza în care părţile nu se vor înţelege asupra conţinutului contractului, există o altă procedură legală pentru ca fiecare dintre părţi să încerce să îşi protejeze drepturile/interesele, sens în care solicitările din cuprinsul prezentei sunt lipsite de interes, întrucât şi în ipoteza în care s-ar admite de către instanţă, atât contractul încheiat, cât şi actul adiţional ar fi nelegale.

Cu privire la semnarea actului adiţional nr. x la contractul de închiriere nr. x/01.08.2003 se arată că intimata a refuzat semnarea acestuia din cauza modalităţii în care recurenta a majorat cuantumul tarifelor, iar la acest moment trebuie parcurse anumite proceduri pentru stabilirea chiriei, situaţie în care intimata nu poate fi obligată să semneze actul adiţional nr. x în condiţiile impuse de către recurenta, de vreme ce este prevăzută o altă procedură.

Un ultim aspect se referă la faptul că recurenta susţine în mod eronat faptul că obiectul contractului ce este în derulare până în 2021 este reprezentat de un bun proprietate privată a acesteia, terenul în discuţie fiind un bun aflat în domeniul public al statului, astfel cum rezultă din raportul de expertiză şi din înscrisurile depuse în probaţiune (a se vedea obiectul contractului de închiriere x propus de CN APM S.A. pentru semnare).

In ipoteza în care instanţa de control judiciar va aprecia ca fiind întemeiate apărările recurentei cu privire la acest capăt de cerere, se solicită schimbarea în parte a deciziei recurate şi admiterea cererii reconvenţionale formulate de intimată cu privire la acest aspect, motivat de toate argumentele prezentate atât în cuprinsul prezentei cât şi în faţa instanţei de fond şi de apel.

Concluzionând, se solicită instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună admiterea recursului incident cu privire la casarea în parte a considerentelor deciziei atacate ce vizează existenţa faptei ilicite delictuale, urmând a se reţine faptul că intimata nu a săvârşit nicio faptă ilicită delictuală şi respingerea recursului formulat de recurenta, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate, ca fiind legală şi temeinică.

In ipoteza în care instanţa va respinge excepţiile şi apărările intimatei cu privire la capătul 2 al cererii de recurs şi va admite solicitarea recurentei, se solicită admiterea recursului incident formulat cu privire la acest aspect, cu consecinţa schimbării în parte a deciziei recurate şi admiterea cererii reconvenţionale formulate de intimată ce vizează semnarea actului adiţional nr. 7.

Prin întâmpinarea depusă odată cu recursul incident, pârâta A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta, Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. cu consecinţa menţinerii deciziei atacate şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezenta acţiune.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei şi întâmpinare la recursul incident, recurenta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. a solicitat înlăturarea susţinerilor intimatei ca nefondate şi respingerea recursului incident, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că ambele recursuri sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

Reclamanta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. a criticat în temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsirii de folosinţă teren, aferentă perioadei aprilie 2015- decembrie 2015 şi capetele de cerere privind obligarea pârâtei la încheierea contractului de închiriere teren domeniu public al statului şi obligarea pârâtei la semnarea actului adiţional nr. x la contractul de închiriere.

În ceea ce priveşte primul capăt al cererii, reclamanta a invocat greşita aplicare a legii cu privire la concluzia instanţei de apel referitoare la inexistenţa prejudiciului, care să justifice aceste pretenţii.

În ceea ce priveşte dispoziţiile de drept material încălcate, recurenta face trimitere la art. 1349 C. civ., art. 1385 C. civ. şi art. 1532 C. civ.

Se reproşează instanţei de apel faptul că a achiesat la concluziile instanţei de fond, potrivit cărora tariful de utilizare domeniu portuar rezultat din raportul de expertiză judiciară a fost inferior celui rezultat din expertiza evaluatorie extrajudiciară şi a încălcat dispoziţiile art. 1532 alin. (3) C. civ., în lipsa unei determinări clare a prejudiciului.

Mai mult, criticile recurentei vizează şi încheierea de şedinţă din 07.11.2019, prin care a fost respinsă proba cu expertiză contabilă.

Înalta Curte constată că deşi recurenta a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut, în esenţă, prin acest motiv de recurs, respingerea probei cu expertiză contabilă, ceea ce vizează greşita aplicare a unei norme de procedură.

Evaluările instanţei de apel care privesc concluzia degajată asupra utilităţii probei prin raportare la obiectivele expertizei solicitate, ţin de resortul instanţei de fond, care are o marjă de apreciere integrată în domeniul cercetării de fapt a cauzei.

Faţă de concluzia instanţei de fond în ceea ce priveşte concludenţa probei, instanţa de recurs constată că existenţa prejudiciului nu a fost demonstrată, raportat la tariful de utilizare domeniu portuar de 0,18 euro/mp/lună pretins pârâtei şi nu poate constitui un criteriu obiectiv în determinarea prejudiciului produs reclamantei, ca urmare a neîncheierii contractului de utilizare domeniu portuar.

Prin concluziile raportului întocmit în cauză s-a stabilit dacă tariful de 0,18 euro/mp/lună este perceput în mod efectiv în cadrul contractelor de închiriere încheiate cu alţi operatori portuari şi s-a oferit şi motivul disproporţionalităţii dintre tariful stabilit prin expertiza tehnică extrajudiciară şi cea judiciară.

Obiectivul expertizei tehnice judiciare a fost de a stabili dacă faptele care au declanşat acţiunea au o fundamentare justificată, concluzia fiind în sensul că reclamanta a impus tarife/chirii de utilizare a domeniului portuar inechitabile, drept urmare nefiind îndeplinită cerinţa privind existenţa prejudiciului, astfel încât dispoziţiile art. 1357 C. civ. au fost pe deplin respectate.

De altfel, propunerea recurentei de reexaminare a probelor cauzei şi reevaluarea, în recurs, a stării de fapt constatate în apel, nu pot face obiectul controlului de legalitate al hotărârii pe care partea doreşte să o cenzureze şi de aceea modul de evaluare a probelor nu va fi examinat în această procedură.

Astfel, pentru toate aceste considerente, primul motiv al recursului reclamantei este considerat nefondat şi va fi înlăturat.

Al doilea motiv de apel vizează greşita aplicare a legii cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la încheierea contractului de închiriere teren domeniu public, în temeiul prevederilor O.G. nr. 22/1999 şi a Ordinului Ministerului Transporturilor nr. 1286/2012.

Dezlegările în drept ale instanţei de apel sunt corecte. Astfel, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 40 indice 1 din O.G. nr. 22/1999, modificată prin Legea nr. 235/2017, statuând în sensul că, contractul de închiriere trebuie încheiat cu parcurgerea procedurii prevăzute de textul sus evocat.

Pârâta nu se opune încheierii contractului, însă preţul acestuia urmează să fie determinat în concordanţă cu criteriile cuprinse în Metodologia întocmită de reclamantă, ca urmare a modificărilor legislative menţionate, iar contractul va produce efecte de la momentul semnării sale.

Prin urmare, va fi înlăturat şi acest motiv de recurs.

Criticile din recurs dezvoltate de recurentă cu privire la obligarea pârâtei la semnarea actului adiţional nr. x la contractul de închiriere sunt nefondate, dezlegările instanţei de apel fiind corecte, în sensul că acesta nu respectă noile dispoziţii legale, adoptate în domeniul stabilirii preţurilor contractelor de închiriere privind terenurile din domeniul portuar.

Metodologia de stabilire a chiriei pentru terenurile din domeniul portuar s-a schimbat, ca urmare a adoptării Legii nr. 235/2017, astfel că propunerile de modificare a preţului contractului de închiriere nr. x/2003 au căzut în desuetitudine, părţile urmând să parcurgă paşii stabiliţi prin metodologia pentru stabilirea chiriei, pentru închirierea terenurilor portuare care aparţin domeniului public al statului, urmând să fie avizate de Consiliul de supraveghere din Cadrul Consiliului Concurenţei.

Astfel, în baza celor reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că recursul principal al reclamantei nu este fondat şi, potrivit art. 312 C. proc. civ., va fi respins atât în ceea ce priveşte decizia din apel, cât şi în ceea ce priveşte încheierea de şedinţă din 07.11.2019.

Examinând, în continuare, recursul pârâtei A. S.R.L., Înalta Curte arată că recursul incident al pârâtei este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs dezvoltat de pârâtă vizează doar considerentele privind existenţa unei fapte ilicite, fiind întemeiat pe dispoziţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

În esenţă, recurenta arată că nu se poate discuta despre existenţa unei fapte ilicite în prezenta cauză, de vreme ce pârâta a continuat să folosească terenul în aceleaşi condiţii, timp de mai bine de un an, iar reclamanta nu s-a opus acestei situaţii, în speţă fiind incidente dispoziţiile privind tacita relocaţiune.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este fondat, considerentele decizorii privind soluţia cu privire la constatarea existenţei faptei ilicite a pârâtei fiind legale şi logice.

S-a reţinut că pârâta îşi exercită dreptul de folosinţă asupra terenului ce face parte din domeniul portuar, fără a deţine un titlu, ceea ce reprezintă o faptă ilicită ce intră în sfera ilicitului, ca cerinţă a răspunderii civile delictuale.

Plata de bună voie a contravalorii taxei de utilizare a domeniului public portuar la nivelul ultimei valori negociate efectiv de către părţi semnifică achitarea prejudiciului pentru producerea faptei ilicite amintite mai sus.

Nu vor fi reţinute nici criticile recurentei privind tacita relocaţiune, în condiţiile în care părţile au convenit încheierea unui nou contract, având în vedere că în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului s-a statuat în sensul că acesta este demonstrat de lipsa de fundament a tarifului de utilizare impus de reclamantă, neputând constitui temei juridic pentru încheierea unui nou contract.

De aceea, pentru aceste considerente, recursul pârâtei A. S.R.L. va fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ ADMINISTRAŢIA PORTURILOR MARITIME S.A. împotriva deciziei nr. 635 din 11 decembrie 2019 şi a încheierii din 7 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 635 din 11 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2021.