Statute of limitations for civil liability of company officers: start date is the accrual of the wrongful act, not a later administrative control report

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2021

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 17.05.2017, reclamanta DIRECŢIA PUBLICĂ MOTRU S.A. a chemat în judecată pârâţii A., B., C., D. şi E., solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce o va pronunţa, să oblige în solidar pârâţii la restituirea către reclamantă a sumei de 56.724 RON, reprezentând contravaloarea contractului de leasing nr. x/23.11.2011 încheiat cu F. S.A., precum şi suma de 822 RON, reprezentând accesorii calculate până la data de 31.05.2016.

În drept, a invocat prevederile Legii nr. 554/2004 şi Legii nr. 31/1990.

Prin sentinţa nr. 2328/22.09.2017, Tribunalul Gorj, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis exceptia necompetenţei materiale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civile a Tribunalului Gorj.

Prin sentinţa nr. 27/28.02.2018, Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis acţiunea şi a obligat pârâţii în solidar la plata către reclamantă a sumei de 56.724 RON, reprezentând contravaloare contract leasing şi a sumei de 822 RON, cu titlu de accesorii.

Împotriva acestei sentinţe, pârâţii au declarat apeluri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 93/11.03.2020, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a respins ca nefondate apelurile.

Împotriva acestei decizii, pârâţii A., B., C. şi D. au declarat recursuri.

Prin memoriul lor de recurs, A. şi B. au susţinut că instanţa de apel a respins în mod nelegal excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu aplicarea greşită a dispoziţiilor C. civ. şi ale Legii nr. 31/1990.

În opinia acestor recurenţi, curtea de apel a reţinut în mod greşit că termenul de prescripţie curge de la data întocmirii actului de control al A.N.A.F., apreciind că acţiunea a fost introdusă în cadrul termenului de prescripţie de trei ani.

Recurenţii au susţinut că momentul de la care curge termenul de prescripţie este cel la care autoturismul a fost achiziţionat (23.11.2011) sau momentele la care Adunarea Generală a Acţionarilor a aprobat bugetul de venituri şi cheltuieli pentru exerciţiile financiare aferente anilor 2011 şi 2012, când s-a încheiat contractul de leasing pentru autoturism şi s-a plătit preţul.

Potrivit recurenţilor, instanţa de apel a reţinut motive străine de natura cauzei, raportat la atribuţiile Adunării Generale a Acţionarilor prevăzute de dispoziţiile imperative ale Legii nr. 31/1990, fiind interpretate eronat elementele răspunderii administratorilor reglementate de art. 155 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 31/1990.

Au mai susţinut că nu prezintă relevanţă sub aspectul curgerii prescripţiei, constatarea făcută de organul de control din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Craiova - Activitatea de Inspecţie Fiscală - Serviciul de Inspecţie Economico-Financiară, care este un terţ faţă de raporturile juridice civile ce s-au derulat între părţi.

În continuare, au arătat că data naşterii dreptului la acţiune nu trebuie confundată sau identificată cu naşterea dreptului subiectiv, prezentând relevanţă momentul în care a fost nesocotit dreptul subiectiv şi s-a creat posibilitatea de a se cere protecţia lui pe calea justiţiei.

În acest context, au arătat că actul de control şi hotărârea instanţei de contencios administrativ şi fiscal prin care i s-a reţinut valabilitatea (decizia nr. 2274/16.10.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017 de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal) nu le sunt opozabile, producând efecte numai între părţi. Astfel, opozabilitatea unui act nu presupune extinderea efectelor sale obligatorii asupra terţilor.

În opinia acestor recurenţi, obligarea lor la plata unei sume de bani ar conduce la o îmbogăţire fără just temei a reclamantei, atât timp cât aceasta are în dotare autoturismul, care se află în folosinţa exclusivă a acesteia, fiind pus la dispoziţia directorului general, conform art. 6.6 din contractul de mandat încheiat cu acesta.

Prin memoriul lor de recurs, recurenţii C. şi D. au solicitat, în principal, casarea deciziei atacate şi a sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Gorj, iar, în subsidiar, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că în mod nelegal a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În acest sens, recurenţii au evocat dispoziţiile art. 2.523 şi 2.528 alin. (1) C. civ., art. 209 C. civ. şi art. 220 C. civ., precum şi cele ale art. 14 din actul constitutiv al intimatei, susţinând că atât timp cât adunarea generală a acţionarilor a S.C. DIRECŢIA PUBLICĂ MOTRU S.A. a aprobat bilanţul contabil şi s-a pronunţat asupra gestiunii consiliului de administraţie în care erau evidenţiate şi achiziţionarea autoturismului şi plăţile efectuate pentru acesta, este evident că organul de conducere sus-menţionat a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea încă din anii 2011 şi 2012.

În acest context, au arătat recurenţii că au depus la dosar Hotărârea Consiliului Local Motru nr. 1/02.12.2010, prin care s-a stabilit, la art. 2, că se aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli al S.C. DIRECŢIA PUBLICĂ MOTRU S.A. pentru anul 2011, defalcat pe trimestre şi echilibrat în sumă de 5.650 RON şi a listei de investiţii, conform anexelor nr. 4 şi 5 la hotărâre, astfel de hotărâri fiind adoptate şi pentru anii 2012 şi următorii, cât şi hotărâri prin care au fost aprobate rapoartele cu privire la activitatea societăţii şi bilanţurile contabile pe anii 2010, 2011 şi 2012.

Au conchis autorii căii de atac că instanţa de apel le-a respins în mod nelegal apelul, cu motivarea că "momentul la care societatea DIRECŢIA PUBLICĂ MOTRU S.A. a cunoscut paguba şi persoanele care răspund de pagubă este cel al întocmirii actului de control constând în Dispoziţia obligatorie nr. x/28.06.2016 a Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, prin care s-a stabilit, pe de o parte, încălcarea prevederilor legale instituite de O.U.G. nr. 34/2009 şi O.U.G. nr. 55/2010, ce interziceau achiziţionarea, preluarea în leasing sau închirierea de: a) autoturisme (...), şi, pe de altă parte, persoanele responsabile de achiziţionarea în leasing a autoturismului x, respectiv A., B., C., D., în calitate de membri ai Consiliului de Administraţie şi E., în calitate de şef serviciu financiar contabil".

În cadrul dezbaterilor, recurenţii au făcut referire şi la efectele deciziei nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii,

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 16, art. 22 alin. (1), art. 264, art. 425 alin. (1) lit. b), art. 478 şi art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

Au arătat recurenţii că, prin memoriul lor de apel, au criticat soluţia primei instanţe, susţinând, pe de o parte, că tribunalul a soluţionat cauza într-un cadru juridic necorespunzător, nefăcând aplicarea în cauză a dispoziţiilor legale arătate mai sus, pe care le-a ignorat, iar, pe de altă parte, a reţinut pe baza unor probe insuficiente (exclusiv pe baza actului administrativ de control reprezentat de decizia Agenţia Naţională de Administrare Fiscală), faptul că pârâţii sunt răspunzători, mai mult, în mod exclusiv, de producerea prejudiciului.

Au subliniat recurenţii că au criticat sentinţa primei instanţe, arătând că în mod nelegal tribunalul nu a procedat la analiza îndeplinirii condiţiilor atragerii răspunderii lor civile, întemeindu-şi soluţia de admitere a acţiunii în mod exclusiv pe actul de control al Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, cu toate că această decizie nu le este opozabilă, raportat la calitatea lor de terţi faţă de aceasta şi nu face dovada deplină a vinovăţiei lor pentru prejudiciul creat.

În acest context, au arătat recurenţii că, în condiţiile în care operaţiunile de achiziţionare a autoturismului şi plata preţului au fost aprobate de adunarea generală a acţionarilor, conform actului constitutiv, nu ei sunt responsabili sau, oricum, nu sunt singurii responsabili pentru producerea prejudiciului.

În continuare, recurenţii au arătat că în mod eronat le-a respins curtea de apel criticile potrivit cărora prima instanţă nu şi-a motivat corespunzător hotărârea, dar şi cele vizând faptul că intimata nu a urmat procedura prevăzută de art. 220 C. civ. privind răspunderea membrilor organelor persoanelor juridice.

În acest sens, au redat fragmente din considerentele deciziei atacate, subliniind că instanţa de apel nu a verificat şi nu s-a pronunţat motivat cu privire la temeinicia şi legalitatea sentinţei apelate, în raport cu toate motivele de fapt şi de drept invocate de ei prin cererea de apel, astfel cum avea obligaţia potrivit art. 22 şi art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

În final, au mai susţinut că în apel nu a fost schimbat cadrul procesual stabilit în fata instanţei de fond şi nici nu s-au schimbat calitatea părţilor, cauza sub obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu au formulat pretenţii noi, contrar dispoziţiilor imperative ale art. 478 C. proc. civ., aşa cum în mod eronat a reţinut curtea de apel.

La dosar intimata nu a depus întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 21.04.2021, Înalta Curte a admis în principiu recursurile şi a stabilit termen în şedinţă publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând recursurile, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, faţă de împrejurarea că prin recursurile declarate de pârâţi se invocă critici referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul prescripţiei extinctive, acestea vor fi analizate împreună urmând a se răspunde printr-un considerent comun:

Aşadar, chestiunea de drept supusă analizei vizează modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, prin prisma căreia recurenţii invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor în materia prescripţiei extinctive prevăzute de art. 2.523 şi art. 2.528 C. civ., în ce priveşte momentul de la curge termenul de prescripţie.

În justificarea demersului său judiciar, reclamanta a invocat măsura dispusă la pct. 4.1 din Dispoziţia obligatorie nr. x/28.06.2016, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în cuprinsul căreia s-a arătat că prin achiziţionarea în cursul anului 2011 de către societate a autoturismului marca x, au fost încălcate prevederile O.U.G. nr. 55/2010, coroborate cu dispoziţiile din O.U.G. nr. 34/11.04.2009.

Situaţia de fapt reţinută în etapele devolutive ale procesului presupune un pretins prejudiciu produs intimatei-reclamante de către recurenţii-pârâţi, în calitate de membri ai consiliului de administraţie şi de şef serviciu financiar contabil, prin încălcarea unor dispoziţii legale imperative din O.U.G. nr. 34/2009, coroborate cu cele ale O.U.G. nr. 55/2010, în ce priveşte achiziţionarea unui autoturism, chestiune constatată în urma efectuării unui control fiscal.

Astfel, consecinţa acestui control fiscal rezidă în promovarea de către reclamantă a prezentei acţiuni, la 17.05.2017, de obligare a pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 56.724 RON, reprezentând prejudiciul produs reclamantei şi accesoriile în sumă de 822 RON, constând în contravaloarea autoturismului achiziţionat aflat în discuţie, recurenţii-pârâţi fiind în dezacord cu privire la momentul de la care a început să curgă prescripţia reţinut de instanţele de fond, ca fiind cel de la data 28.06.2016, când a fost emisă decizia organului de control.

Regula generală prevăzută de art. 2.523 C. civ. stabileşte că "Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui", iar în cazul acţiunii în răspundere pentru pagubele cauzate prin fapte ilicite, art. 2.528 alin. (1) C. civ. prevede că "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Aşadar, regula generală privind începutul prescripţiei extinctive are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripţia începe să curgă, şi anume: un moment subiectiv, principal, constând în data cunoaşterii naşterii dreptului la acţiune, şi un moment obiectiv, subsidiar, constând în data când, după împrejurări, trebuia cunoscută naşterea acestui drept.

În cauză, dreptul subiectiv civil pretins de intimata-reclamantă este cel de a obţine plata contravalorii autoturismului achiziţionat prin contractul de leasing la data de 23.11.2011, contrar prevederilor din O.U.G. nr. 55/2010, coroborate cu cele din O.U.G. nr. 34/11.04.2009, faptă pe care o impută recurenţilor-pârâţi.

Aşadar, dreptul reclamantei de a pretinde plata contravalorii autoturismului s-a născut la data achiziţionării acestuia, 23.11.2011, acesta fiind momentul subiectiv de la care prescripţia curge.

Totodată, în cazul în care reclamanta nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască, momentul obiectiv de la care curge termenul de prescripţie este cel de la data plăţilor efectuate în 2011 şi 2012, evidenţiate în situaţiile financiare ale respectivului an şi supuse aprobării adunării generale, conform art. 111 din Legea nr. 31/1990.

Astfel, dreptul reclamantei de a pretinde contravaloarea autoturismului s-a născut în raport cu cele două momente arătate mai sus, când a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul şi persoana care l-a provocat, nicidecum la data de 28.06.2016, când a fost întocmit actul de control, constând în dispoziţia nr. x/28.06.2016.

În ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie, în condiţiile emiterii unui act de control, prin care se stabileşte în sarcina părţii obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu, prezintă relevanţă dezlegările date prin decizia nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, obligatorie pentru instanţele judecătoreşti.

În acest sens, existând identitate de raţiune sub acest aspect, Înalta Curte reţine că prin decizia dată în interesul legii s-a statuat în esenţă că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă (...)"

Or, statuând asupra acestei chestiuni în sens contrar, curtea de apel a considerat în mod eronat că ar fi nelegală legarea momentului de început al curgerii termenului prescripţiei de data încheierii contractului de leasing nr. x din data de 23.11.2011 ori de momentul la care adunarea generală a acţionarilor a aprobat bugetul de venituri şi cheltuieli al societăţii pentru situaţiile financiare din 2011 şi 2012, când s-a încheiat contractul şi s-a achitat preţul.

Aşadar, cum în cauză curtea de apel s-a raportat în mod eronat la un alt moment al cunoaşterii prejudiciului şi a persoanelor responsabile de cauzarea acestuia, ca fiind cel de la data de 28.06.2016, când a fost emisă dispoziţia obligatorie nr. x/28.06.2016 de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, şi nu în raport cu cele două momente reprezentate fie de data încheierii contractului de leasing, 23.11.2011, fie de data aprobării situaţiei financiare pentru anii 2011 şi 2012, decizia atacată urmează să fie casată, iar cauza va fi trimisă spre o nouă judecată instanţei de apel.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că nu poate da curs solicitării recurenţilor de a trimite cauza primei instanţe, în condiţiile de la art. 497 coroborat cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ., întrucât cu ocazia declarării apelurilor, părţile au solicitat anularea sentinţei primei instanţe şi rejudecarea fondului de către curtea de apel.

Faţă de argumentele expuse nu se mai impune analizarea celorlalte chestiuni invocate în recurs pe fondul cauzei, iar în temeiul dispoziţiilor art. 497, raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenţii-pârâţi B., A., C. şi D. împotriva deciziei nr. 93/11.03.2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată curţii de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 iunie 2021.