Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1623/2020 AI generated

Commercial discount revocation and penal interest denied without express contractual condition or statutory term

Case Number Decizia nr. 1623/2020
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appellant's recourse, leaving in force the Court of Appeal’s decision to reject the lower instance action, thereby upholding the judgment in favor of the defendant. The dispute involved a commercial claim where a supplier sought to recover a commercial discount and penal interest, arguing that the discount was subject to a suspensive condition requiring on-time payment of the principal debt, which the buyer allegedly failed to meet by paying late. The court determined that no such condition or suspensive term existed because the discount was granted at the time of the invoice issuance, making it an immediate price reduction rather than a benefit contingent on future performance. Under Civil Code Articles 1399 and 1411, the court held that the supplier could not revoke the discount based on a non-existent contractual clause or unproven commercial customs, and rejected the claim for penal interest due to the absence of a stipulated payment term, finding that the buyer’s payment via a bill of exchange that was later canceled by the supplier did not invalidate the final settlement of the account.

Legislator headnote

AI generated

art. 1350 C. civ, art. 1400 C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 1411 alin. (2) C. civ, art. 3 din Legea nr. 73/2013; Commercial discount revocation and penal interest denied without express contractual condition or statutory term: The dispute involved a commercial claim where a supplier sought to recover a commercial discount and penal interest, arguing that the discount was subject to a suspensive condition requiring on-time payment of the principal debt, which the buyer allegedly failed to meet by paying late. The court determined that no such condition or suspensive term existed because the discount was granted at the time of the invoice issuance, making it an immediate price reduction rather than a benefit contingent on future performance. Under Civil Code Articles 1399 and 1411, the court held that the supplier could not revoke the discount based on a non-existent contractual clause or unproven commercial customs, and rejected the claim for penal interest due to the absence of a stipulated payment term, finding that the buyer’s payment via a bill of exchange that was later canceled by the supplier did not invalidate the final settlement of the account.

Keywords

AI generated
commercial dispute action for price reduction recovery of debts payment of interest contractual clause commercial accounting

Cited Legislation

AI generated
art. 1350 C. civ
civ., art. 1350 C. civ., art.
art. 1400 C. civ
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1166 şi următoarele C. civ., art. 1350 C. civ., art. 1400 C. civ.
art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ
În raport de cele de mai sus, Înalta Curte urmează a respinge critica privind existenţa unei contradicţii între considerente şi dispozitiv, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
Cu privire la motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material ce reglementează instituţia termenului suspensiv, enunţate de art.
art. 1411 alin. (2) C. civ
În concluzie, susţine că, dacă instanţa de apel aprecia că factura nu prevede un termen scadent, faţă de prevederile art. 1411 alin. (2) C. civ., raportat la art.
art. 3 din Legea nr. 73/2013
civ., raportat la art. 3 din Legea nr. 73/2013, aceasta trebuia să observe că termenul de plată de 30 de zile, indicat de recurentă îşi are sorgintea, cel puţin în lege, deşi în realitate este un termen convenţional.
art. 1 alin. (1) din C. civ
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1166 şi următoarele C.
art. 1272 alin. (2) C. civ
civ., sunt izvoare ale dreptului civil şi uzanţele şi că, potrivit art. 1272 alin. (2) C. civ., clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod expres.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Procedural basis cited for the dismissal of the recourse as unfounded, leading to the maintenance of the appealed decision.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, secţia Civilă la 31 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. FARMACIA A. S.R.L. prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C. S.P.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. D. S.R.L. solicitând instanţei să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 786.062,26 RON, din care 747.369,57 RON debit principal, reprezentând contravaloarea discount-ului comercial acordat de reclamantă societăţii pârâte, având în vedere neîndeplinirea condiţiei suspensive ce a constat în plata la termen a debitului principal şi 38.692,69 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare, calculată pentru achitarea cu întârziere a sumei de 1.033.693,01 RON, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1166 şi următoarele C. civ., art. 1350 C. civ., art. 1400 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta societatea D. S.R.L. a invocat necompetenţa materială a Tribunalului Argeş în favoarea celei a Tribunalului Specializat Argeş.

Prin sentinţa civilă nr. 449/2016 din 10 noiembrie 2016, Tribunalul Argeş, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Argeş.

Prin sentinţa nr. 310 din 4 mai 2017, Tribunalul Specializat Argeş a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, secţia Civilă. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat cauza Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, în vederea emiterii regulatorului de competenţă.

Prin sentinţa nr. 143/F- C. civ. din 26 iunie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, secţia Civilă.

Pe rolul Tribunalului Argeş, secţia Civilă, dosarul a fost reînregistrat la 3 august 2017, sub nr. x/2016*.

Prin sentinţa civilă nr. 25/2018 din 25 ianuarie 2018, Tribunalul Argeş, secţia Civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta S.C. FARMACIA A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L.

Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel reclamanta S.C. FARMACIA A. S.R.L. prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C. S.P.R.L.

Prin decizia nr. 796/A-C din 7 decembrie 2018, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta S.C. FARMACIA A. S.R.L. prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C. S.P.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 25 din 25 ianuarie 2018, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2016.

La 4 martie 2019, recurenta-reclamantă S.C. FARMACIA A. S.R.L. prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C. S.P.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 796/A-C din 7 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

După expunerea parcursului procesual, în motivare, cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că, aşa cum reiese din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a observat nemotivarea instanţei de fond prin raportare la BO FNNB3BA nr. x din 18.11.2014, sens în care ar fi trebuit să admită apelul, iar, pe fond, să respingă acţiunea ca neîntemeiată pentru considerentele avute în vedere la punctul II (pagina 4) a deciziei recurate, considerente, la rândul lor, nelegale, în opinia recurentei.

În încheierea dezvoltării acestei critici, autoarea recursului îşi exprimă nedumerirea asupra manierei în care instanţa de apel a procedat analizând fondul pretenţiilor sale în condiţiile în care apelul era nefondat.

Cu privire la motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material ce reglementează instituţia termenului suspensiv, enunţate de art. 1411 şi următoarele C. civ. raportat la prevederile Legii nr. 73/2013 şi la cele menţionate în factura fiscală nr. x/16.04.2014 în sumă de 1.781.062,58 RON.

Recurenta consideră că, în mod greşit, curtea de apel a apreciat că pretenţiile nu sunt întemeiate deoarece din cuprinsul facturii nr. x/12.08.2014 nu rezultă niciun termen de plată, dar factura la care face referire motivarea instanţei de apel este o factură de discount comercial, deci cu o sumă negativă, ce nu avea cum să aibă termen de plată.

Arată că termenul de 30 de zile era şi este menţionat în cuprinsul facturii fiscale nr. x/16.04.2014 în sumă de 1.781.062,58 RON, iar calculul acestui termen se impunea a fi efectuat de la data celei de a doua facturi de discount, respectiv factura nr. x/12.08.2014.

În ceea ce priveşte plata sumei de 38.692,69 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare, calculată pentru achitarea cu întârziere a sumei de 1.033.693,01 RON, instanţa de apel nu a apreciat asupra împlinirii termenului suspensiv, considerând eronat că acesta nu a fost stipulat de părţi, deşi factura nr. x/16.04.2014 conţine acest termen de plată de 30 de zile.

În concluzie, susţine că, dacă instanţa de apel aprecia că factura nu prevede un termen scadent, faţă de prevederile art. 1411 alin. (2) C. civ., raportat la art. 3 din Legea nr. 73/2013, aceasta trebuia să observe că termenul de plată de 30 de zile, indicat de recurentă îşi are sorgintea, cel puţin în lege, deşi în realitate este un termen convenţional.

Recurenta consideră că eliminarea nelegală de către curtea de apel a termenului scadent a condus la respingerea în mod nelegal a petitului reprezentând penalităţi de întârziere la plata sumei de 1.033.693,01 RON, achitată abia la data de 18.11.2014.

În ceea ce priveşte condiţia suspensivă a acordării discountului comercial, recurenta afirmă că instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că nu există un temei de drept care să o îndreptăţească pe reclamantă să solicite revocarea reducerii preţului (discountului comercial).

Totodată, recurenta arată că nu înţelege raţiunea pentru care instanţa de apel a mai analizat existenţa/temeinicia pretenţiilor sale privind incidenţa condiţiei suspensive prin raportare la un termen de 30 de zile cu privire la care, anterior, în cadrul aceleiaşi decizii recurate, Curtea de Apel a apreciat că nu există acest termen. Astfel, recurenta nu înţelege de ce instanţa de apel a mai analizat temeinicia pretenţiilor sale reprezentând plata discount-ului comercial în condiţiile în care aceasta a aperciat că împrejurarea viitoare nu există.

Totodată, invocând ceea ce a reţinut instanţa de apel, şi anume că, în lipsa unor prevederi contractuale, singura dovadă a unei clauze suspensive ar fi fost o definiţie legală, iar cum legea nu prevede aşa ceva, acţiunea introdusă este neîntemeiată, autoarea recursului arată că instanţa de apel a omis a observa că, potrivit art. 1 alin. (1) din C. civ., sunt izvoare ale dreptului civil şi uzanţele şi că, potrivit art. 1272 alin. (2) C. civ., clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod expres.

Astfel, arată că, între părţile litigiului de faţă s-au derulat raporturi contractuale, chiar dacă nu există instrumentum probationis, sens în care o clauză referitoare la discount trebuie să aibă şi anumite raţiuni pentru care aceasta se acordă, cum ar fi cantitatea de marfă/servicii achiziţionate, dar şi plata la termen.

Totodată, afirmă că neachitarea la termen a obligaţiei de plată, cu privire la un raport contractual de vânzare de marfă, pentru care s-a acordat un discount, atrage, potrivit cutumelor comerciale, neacordarea discountului comercial.

Având în vedere acest ultim aspect, consideră că instanţa de apel a aplicat greşit norma de drept material ce guvernează existenţa unei condiţii, ca modalitate a actului juridic civil.

Analizând condiţia ce afecta existenţa discount-ului comercial acordat pârâtei şi natura juridică a acesteia, autoarea recursului arată că discount-ul comercial acordat reprezintă acea reducere de preţ acordată de către un comerciant cocontractantului său, în considerarea respectării unor condiţii.

Arată că, în cauza dedusă judecăţii, condiţia impusă societăţii pârâte a fost aceea de a respecta termenul de plată, termen de plată ce trebuia calculat de la data ultimei facturi de discount, respectiv 12.08.2014 (deşi acest termen era prevăzut în factura fiscală din data de 16.04.2014).

Totodată, recurenta consideră că natura juridică a condiţiei ce afectează existenţa discount-ului este aceea a condiţiei suspensive, astfel încât, pentru a beneficia de discount-ul în litigiu, consideră că pârâta trebuia să-şi respecte toate obligaţiile de plată, cu atât mai mult cu cât a recunoscut acordarea discount-ului având în vedere nevoia de lichidităţi a societăţii recurente. Aşadar, consideră că, prin neefectuarea plăţii şi prin nerespectarea termenului de plată, această condiţie nu s-a împlinit.

Afirmă că, până la îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei, actul juridic civil nu îşi produce efectele (deci discount-ul nu se consideră acordat), iar eveniente conditione, efectele condiţiei suspensive diferă după cum aceasta s-a îndeplinit sau nu. Astfel, arată că, în situaţia în care condiţia s-ar fi realizat, se considera, retroactiv, că actul juridic prin care s-a acordat discount-ul este un act pur şi simplu, conform art. 1407 alin. (3) C. civ., iar, prin neîndeplinirea condiţiei suspensive, părţile se află în situaţia în care ar fi fost dacă nu ar fi încheiat actul juridic, astfel încât, toate prestaţiile trebuie restituite, iar eventualele garanţii constituite se desfiinţează.

Făcând referire la faptul că, în cadrul concluziilor orale din faţa instanţei de fond, apărătorul pârâtei a afirmat că, în cauză, ar fi vorba de o condiţie rezolutorie, nu de o condiţie suspensivă, recurenta consideră că, raportat la art. 1401 C. civ., s-ar putea aprecia că, în cauza pendinte, suntem în ipoteza unei condiţii rezolutorii, însă, arată că aceasta este doar o chestiune de apreciere teoretică, deoarece diferă după cum va interpreta existenţa condiţiei.

Cu toate acestea, apreciază că, în ipoteza speţei deduse judecăţii, suntem în prezenţa unei condiţii suspensive pozitive, care se traduce prin aceea că discount-ul se acordă dacă plata se realizează la termen, în considerarea nevoii de lichidităţi.

Recurenta conchide în sensul că acordarea discount-ului comercial era afectată de o condiţie, supensivă sau rezolutorie, sens în care, dacă este o condiţie suspensivă, aceasta nu s-a îndeplinit, întrucât pârâta nu a plătit la termen, fiind afectat şi scopul urmărit de recurentă, respectiv acela de a dobândi lichidităţi în cont. Dacă se apreciază că este o condiţie rezolutorie negativă, recurenta apreciază că, prin neplata la termen, condiţia s-a îndeplinit.

Aşadar, apreciază că, indiferent care ar fi natura juridică a condiţiei, a acordat pârâtei un discount comercial sub condiţie, rezultatul fiind acelaşi, respectiv, dacă s-ar aprecia ca fiind condiţie rezolutorie negativă, în caz de neplată sau neplată la termen, discount-ul se solicită la plată, iar dacă s-ar aprecia ca fiind supensivă pozitivă, discount-ul se acordă cu condiţia efectuării plăţii la termen.

În încheiere, reiterează faptul că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material mai sus enunţate, precum şi norma de drept material ce guvernează existenţa termenului suspensiv, apreciind, astfel, în mod eronat, că nu există nicio condiţie pentru care autoarea recursului a acordat discount-urile comerciale.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi, în temeiul art. 497 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Piteşti.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 27 martie 2019.

La 11 aprilie 2019, în termen legal, intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca vădit nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei recurate.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 23 aprilie 2019, fără ca aceasta să uzeze de dreptul procedural de a depune răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 24 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu a înţeles să formuleze punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 30 iunie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă FARMACIA A. S.R.L. prin admisnistrator special B. şi administrator judiciar C. S.P.R.L. împotriva deciziei nr. 796/A-C din 7 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, fiind stabilit termen de judecată la 22 septembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând recursul formulat de reclamanta FARMACIA A. S.R.L. prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C. S.P.R.L., prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Reclamanta a învestit instanţele cu o acţiune în răspundere contractuală, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 786.062,26 RON, din care 747.369,57 RON debit principal, reprezentând contravaloarea discount-ului comercial acordat de reclamantă societăţii pârâte, având în vedere neplata la termen a debitului principal şi 38.692,69 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare, calculată pentru achitarea cu întârziere a sumei de 1.033.693,01 RON.

Sub un prim aspect, autoarea recursului susţine că există contradicţie între considerentele şi dispozitivul deciziei recurate, astfel încât, pentru a nu exista contrarietate, formal, Curtea de Apel ar fi trebuit să admită apelul, iar, pe fond, să respingă acţiunea ca neîntemeiată pentru considerentele avute în vedere la punctul II (pagina 4) al deciziei recurate, chiar dacă acestea, în opinia recurentei, sunt, la rândul lor, nelegale.

Astfel, recurenta arată că, deşi prima instanţă de fond nu a motivat soluţia adoptată prin raportare la Biletul la Ordin din 18.11.2014 pe care şi-a întemeiat acţiunea, reţinând că pârâta şi-a executat obligaţia la termen, respectiv, la 24.04.2014, ca urmare a transmiterii prin gir a titlului de credit, debitul fiind stins la acea dată, instanţa de apel, având a analiza această critică, nu a menţionat expres în cuprinsul considerentelor deciziei recurate că sentinţa primei instanţe nu a fost motivată prin raportare la biletul la ordin emis la 18 noiembrie 2014, ci, s-a limitat la precizarea că prima instanţă a reţinut în mod corect că debitul a fost stins prin biletul la ordin emis la 24 aprilie 2014 pentru ca, ulterior, analizând în apel cererea de chemare în judecată, să constate că pretenţia este neîntemeiată.

Aşadar, autoarea recursului susţine, în esenţă, că, faţă de lipsa considerentelor primei instanţe de fond cu privire la Biletul de ordin din 18.11.2014, apelul său era fondat, ceea ce, în opinia recurentei, înseamnă că, în caz contrar, dacă apelul nu ar fi fost fondat, instanţa de apel nu ar fi trebuit să analizeze pe fond cererea de chemare în judecată, aşa cum a procedat în cazul de faţă.

În realitate, însă, analizând critica formulată în apel, instanţa a constatat că Tribunalul nu a greşit atunci când a reţinut plata făcută prin biletul la ordin din 24.04.2014, aducând drept argument, proba depusă de pârâtă prin întâmpinare, respectiv biletul la ordin din 24.04.2014, dar şi faptul că reclamanta nu a contestat această plată în procedura cercetării judecătoreşti.

Totodată, reţinând că apelul este o cale de atac devolutivă şi că, potrivit probelor noi depuse în apel, biletul la ordin din 24.04.2014 a fost anulat de emitenta reclamantă, Curtea a arătat că, faţă de această împrejurare, nu mai poate fi primită teza pârâtei privind plata datoriei prin biletul la ordin din 24.04.2014.

Procedând la analiza cererii de chemare în judecată, în raport de documentele depuse în calea de atac, instanţa de apel a arătat că împrejurarea în care a fost anulat biletul la ordin emis la 24.04.2014 nu schimbă soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată.

Având în vedere că, prin girarea biletului la ordin, au fost antrenate mai multe părţi decât cele din litigiul pendinte, care obişnuiau să îşi regleze obligaţiile pecuniare interdependente prin astfel de instrumente de plată, era firesc ca, pentru lămurirea situaţiei de fapt, instanţa de apel să ia în analiză şi să coroboreze toate aspectele de fapt, şi nu să se limiteze doar la cel arătat de recurenta-reclamantă.

Aşadar, cu toate că instanţa de apel a procedat la analiza pe fond a pretenţiilor reclamantei, fără a mai reţine teza pârâtei privind plata datoriei prin biletul la ordin din 24.04.2014, ca urmare a anulării respectivului bilet la ordin de către reclamantă, aceasta a apreciat că anularea de către reclamantă a biletului la ordin din 24.04.2014, emis de aceasta şi girat de pârâtă pentru plata facturii de 1.665.117,37 RON, prin care s-ar fi stins creanţa pârâtei faţă de reclamantă, nu poate fi imputată pârâtei.

În altă ordine de idei, Înalta Curte constată că, din actele şi faptele evidenţiate în cadrul cercetării judecătoreşti, instanţa de apel a reţinut existenţa unor practici constând în plata creanţelor între cele două părţi din litigiu şi o terţă societate cu care existau raporturi comerciale, prin bilete la ordin. Instanţa de apel a reţinut că, prin anularea primului bilet la ordin şi prin aplicarea unui nou discount, s-a ajuns la creanţa finală datorată de pârâtă, în cuantum de 1.033.693,01 RON.

Faptul că, pentru reglarea în contabilitate a sumei finale datorate, recurenta-reclamantă a recurs la anularea biletului la ordin din 24.04.2014 şi emiterea unui nou bilet la ordin din 18.11.2014, această operaţiune nu poate fi speculată în defavoarea pârâtei.

Instanţa de apel a expus raţionamentul şi argumentele aduse în raport de toate elementele de fapt invocate de reclamantă prin cererea de apel. Argumentaţia expusă în cuprinsul hotărârii este completă, explică motivele pentru care au fost înlăturate criticile din apel şi exprimă în mod coerent motivele care susţin soluţia din dispozitiv.

În raport de cele de mai sus, Înalta Curte urmează a respinge critica privind existenţa unei contradicţii între considerente şi dispozitiv, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica aferentă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că a acordat pârâtei un discount comercial sub condiţie, motiv pentru care afirmă că instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că nu există un temei de drept care să o îndreptăţească să solicite revocarea reducerii preţului/discount-ului comercial.

De asemenea, subsumat aceluiaşi motiv de casare, a mai susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1411 şi următoarele din C. civ. raportat şi la prevederile Legii nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante, întrucât instanţa şi-a argumentat decizia prin raportare la inexistenţa termenului scadent pentru calcularea sumei de 38.692,69 RON reprezentând dobânda legală.

Recurenta susţine că instanţa de apel a considerat eronat că nu s-a împlinit termenul suspensiv, stipulat de părţi, deşi factura conţine acest termen de plată.

Referitor la acest aspect, Curtea a reţinut că, în lipsa unei stipulaţii exprese contractuale, singura dovadă a unei astfel de clauze ar fi fost o definiţie dată de lege, în care să se fi stipulat că, de drept, omisiunea plăţii unei facturi în 30 de zile ar fi sancţionată cu revocarea reducerii preţului.

Instanţa de recurs reţine că reducerea de preţ a fost acordată de la momentul emiterii facturii, împrejurare care infirmă susţinerea recurentei potrivit căreia respectiva reducere de preţ s-a efectuat pentru plata la termen şi că are semnificaţia unei obligaţii afectate de un termen suspensiv. Aceasta, deoarece, potrivit art. 1411 C. civ., termenul suspensiv, ca modalitate a actului juridic civil, este acel eveniment viitor şi sigur ca realizare care amână, până la împlinirea lui, începutul exerciţiului dreptului subiectiv civil şi a executării obligaţiei corelative.

Prin urmare, dacă reducerea de preţ ar fi fost acordată pentru plata la termen, atunci, reducerea respectivă ar fi trebuit acordată în considerarea plăţii la termen, iar nu anterior acestui moment, aşa cum rezultă din art. 1411 C. civ.

Reţinând că nu există nicio clauză contractuală care să reglementeze aspectul că reducerea de preţ s-a acordat în considerarea plăţii la termen, susţinerile recurentei referitoare la existenţa unui termen suspensiv sau a unei condiţii suspensive sau rezolutorii care afectează raportul juridic nu pot fi acceptate. Aceasta pentru că reducerea a fost acordată de la data emiterii facturii, ceea ce presupune că părţile s-au înţeles încă de la momentul încheierii convenţiei în formă simplificată asupra preţului, reducerea stabilită încă de la momentul încheierii convenţiei/emiterii facturii nefiind în mod logico-juridic afectată de modalitatea termenului suspensiv, faţă de efectele pe care le produce termenul suspensiv, anterior împlinirii.

Condiţia suspensivă, ca modalitate a actului juridic, în sensul prevăzut de art. 1399 C. civ., nu poate fi reţinută, întrucât, în privinţa efectelor condiţiei suspensive, pendente conditione, actul juridic nu îşi produce efectele, existenţa/eficacitatea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative fiind puse sub semnul incertitudinii.

Or, în cauză, convenţia părţilor s-a încheiat în mod indubitabil şi a produs efecte întrucât recurenta-reclamantă a afirmat că împrejurarea de fapt ce constituie cauza cererii de chemare în judecată e dată de faptul că a livrat intimatei produse farmaceutice, preţul fiind convenit în cuantumul care rezultă din menţiunile existente în cuprinsul facturilor.

Nu poate fi primită aserţiunea recurentei referitoare la existenţa unor uzanţe potrivit cărora, neachitarea la termen a obligaţiei de plată cu privire la un raport contractual atrage neacordarea discount-ului comercial.

Potrivit art. 1 alin. (2) din C. civ., "în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului". Or, raportul litigios dintre părţi este unul reglementat şi, prin urmare, nu sunt aplicabile uzanţele decât în măsura în care legea trimite în mod expres la ele.

Recurenta-reclamantă nu a fost în măsură să indice vreo prevedere legală care să îi permită invocarea unor uzanţe, a căror existenţă şi al căror conţinut nu a fost dovedit, potrivit art. 1 alin. (5) C. civ.

De altfel, invocarea acestora este pur speculativă întrucât, instanţa de apel, când s-a referit la existenţa unei cutume iniţiate de reclamantă, s-a referit la modalitatea în care părţile obişnuiau să efectueze plăţile prin titluri de credit, constând în bilete la ordin.

Faţă de cele mai sus arătate, Înalta Curte constată că, în mod legal, instanţa de apel a reţinut că, în lipsa unui contract între părţi care să prevadă ce tip de discount este, recurenta-reclamantă nu are niciun temei pentru a solicita plata sumei pretinse, pe considerentul unei clauze subînţelese privind dreptul de revocare a reducerii de preţ. Prin urmare, va respinge criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Constatând, aşadar, că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă FARMACIA A. S.R.L., prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C. S.P.R.L., împotriva deciziei nr. 796/A-C din 7 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă FARMACIA A. S.R.L., prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C. S.P.R.L., împotriva deciziei nr. 796/A-C din 7 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 septembrie 2020.