Insurer wins final appeal; insured's claims for lost profit and insolvency expenses rejected, interest and fees upheld

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 6 mai 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L. (actuală A. S.R.L.) a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata următoarelor sume:

1. 298.324,74 RON, reprezentând dobânda legală pentru neîndeplinirea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor prevăzute de contractul de asigurare;

2. 99.906,15 RON, echivalentul a 22.552,18 euro, reprezentând majorări şi dobânzi percepute de C. S.A., pentru nerestituirea la termen a unui împrumut acordat în anul 2008;

3. 212.883,16 RON, reprezentând cheltuieli determinate de procedura insolvenţei ce a format obiectul dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă;

4. 133.893 RON, reprezentând onorariul de avocat în dosarul nr. x/2013;

5. 450.000 RON, reprezentând beneficiul nerealizat în perioada cuprinsă între mai 2012 şi mai 2014.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1530-1537, art. 1547-1548 C. civ. şi art. 77 din Legea nr. 85/2006.

După efectuarea expertizei contabile, la 19 ianuarie 2017 reclamanta şi-a precizat obiectul cererii de chemare în judecată, menţionând următoarele sume:

- 1.225.672,37 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare datorată pentru neîndeplinirea la timp a obligaţiei de plată a despăgubirilor în valoare de 2.837.223 RON;

- 169.818,77 RON reprezentând cheltuieli determinate de procedura insolvenţei derulată în dosarul nr. x/2013 pe rolul Tribunalului Bucureşti şi 13.897,34 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă acestor cheltuieli, calculată până la data de 30 noiembrie 2016;

- 65.799,61 RON reprezentând onorariu de avocat şi onorarii experţi achitate de A. S.R.L. în dosarul nr x/2013 şi 6985,14 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă acestor cheltuieli, calculată până la data de 30 noiembrie 2016

- 1.783.096 RON reprezentând beneficiu nerealizat.

Prin sentinţa civilă nr. 2765/2017 din 10 iulie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., astfel cum a fost precizată; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a următoarelor sume: 1.225.672,37 RON, reprezentând dobânda de 5,2%, pretinsă prin capătul 1 de cerere; 169.818,77 RON, reprezentând cheltuieli de insolvenţă şi 13.897,34 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă acestor cheltuieli până la 30 noiembrie 2016; 65.799,61 RON, reprezentând onorarii de avocat şi expert în dosarul nr. x/2013 şi 6.985,14 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată până la 30 noiembrie 2016; 1.783.096 RON, reprezentând beneficiul nerealizat.

Reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. a solicitat completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 2765/10.07.2017 pronunţată în acest dosar, în sensul soluţionării capătului de cerere accesoriu având ca obiect plata cheltuielilor de judecată (taxa judiciară de timbru şi onorariu de avocat). În motivarea cererii, se arată că, deşi a formulat această cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată şi s-a făcut dovada acestora cu înscrisurile depuse la dosar în acest sens, instanţa a omis să se pronunţe.

Prin sentinţa civilă nr. 35 din 15 ianuarie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea şi a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 2765/10.07.2017, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru în cuantum de 45.028,12 RON şi onorariu de avocat în cuantum de 47.845,4 RON.

Împotriva acestor sentinţe, pârâta B. S.A. a declarat apel, criticându-le pentru motive de netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 2584 A din 20 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelurile declarate de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2765/10.07.2017 şi împotriva sentinţei civile nr. 35/15.01.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014, a schimbat în parte sentinţele atacate, în sensul că a admis în parte cererea precizată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a următoarelor sume:

- dobânda legală la suma de 2.837.223 RON pentru perioada 12.09.2013 - 2.06.2016;

- suma de 56.484,05 RON onorariu avocat;

- suma de 2640 RON onorariu expert;

- suma de 14.200 RON taxa de timbru şi 10.000 RON onorariu avocat.

A respins cererea reclamantei având ca obiect acordarea cheltuielilor de insolvenţă şi a beneficiului nerealizat.

A obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 7.100 RON cheltuieli de judecată în apel reprezentând taxa de timbru.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta A. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susţinut, în sinteză, că soluţia instanţei de apel, de obligare a părţii adverse la plata dobânzii legale, începând cu 12 septembrie 2013, încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 490 din 5 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2013, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În concret, autoarea recursului a arătat că instanţa de apel a apreciat că societatea de asigurare nu poate fi obligată la plata dobânzii legale pentru perioada anterioară datei de 12 septembrie 2013, întrucât documentele necesare pentru determinarea despăgubirilor au fost predate la 28 august 2013, iar conform art. 7.10 din condiţiile generale, despăgubirile se plătesc în maxim 15 zile lucrătoare de la depunerea ultimului document solicitat de asigurător.

Or, aceste considerente încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 490 din 5 februarie 2014, prin care Tribunalul Bucureşti a stabilit că societatea de asigurare a refuzat în mod nejustificat plata despăgubirii pentru neîndeplinirea obligaţiei de reconstituire a documentelor contabile.

După evocarea unor aspecte cuprinse în raportul de expertiză depus în dosarul nr. x/2013, recurenta-reclamantă a subliniat că este nejustificată solicitarea repetată a societăţii de asigurare privind depunerea documentelor contabile, întrucât aceste documente au fost puse la dispoziţia asigurătorului anterior sesizării instanţei de judecată.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1352 şi art. 1358 C. civ., reţinând fapta pârâtei drept cauză exoneratoare de răspundere.

Astfel, autoarea recursului a subliniat că prejudiciul constă în dobânda legală pentru plata cu întârziere a despăgubirilor.

Totodată, a arătat că societatea de asigurare desfăşoară activitatea sa cu titlu profesional, astfel încât se presupune că are cunoştinţă de documentele necesare pentru determinarea întinderii prejudiciului.

Aceeaşi parte a prezentat o serie de aspecte factuale ale cauzei care ar face dovada că nu poate opera exonerarea de răspundere a asigurătorului pentru plata dobânzii legale începând cu 1 noiembrie 2012 şi până la 12 septembrie 2013.

Totodată, a arătat că asigurătorul a tergiversat determinarea întinderii prejudiciului, întrucât a solicitat cu rea-credinţă înscrisuri pe care ştia că asiguratul nu le poate prezenta.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a subliniat că, în aplicarea clauzei 7.10 din condiţiile generale, data de la care se calculează termenul de 15 zile lucrătoare ar fi 10 octombrie 2012, astfel încât asigurătorul avea obligaţia de plată a despăgubirilor la 1 noiembrie 2012.

Cu privire la soluţia dată capătului de cerere având ca obiect obligarea asigurătorului la plata cheltuielilor determinate de procedura insolvenţei, cu titlu de daune-interese pentru prejudiciul cauzat, autoarea recursului a susţinut că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În concret, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor faptul că exigibilitatea obligaţiei de plată a despăgubirilor a fost la 12 septembrie 2013 şi nici utilitatea depunerii raportului administratorului judiciar asupra cauzelor intrării sale în procedura insolvenţei.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat considerentul prin care instanţa de apel a reţinut că nu a depus raportul de expertiză extrajudiciară odată cu cererea precizatoare formulată la 19 ianuarie 2017, astfel încât pârâta nu a putut solicita o contraprobă prin întâmpinare.

Autoarea recursului a susţinut că acest considerent este străin de natura pricinii, întrucât partea adversă putea solicita încuviinţarea probei cu expertiză, în temeiul art. 254 alin. (2) C. proc. civ., dacă ar fi apreciat că necesitatea acestei probe ar fi rezultat din modificarea cererii de chemare în judecată.

În continuare, aceeaşi parte a arătat că, la termenul din 8 mai 2017, când au fost puse în discuţia părţilor probele, asigurătorul nu a solicitat admiterea probei cu expertiză pentru a combate concluziile raportului de expertiză extrajudiciară.

A mai susţinut că motivarea instanţei de apel este contradictorie, întrucât a reţinut că asigurătorul a contestat raportul de expertiză extrajudiciară, însă a apreciat că recurenta-reclamantă ar fi trebuit să solicite administrarea probei cu expertiză. Subsecvent acestui aspect, autoarea recursului a susţinut că asigurătorul a contestat numai oral raportul de expertiză extrajudiciară, fără a combate prin probe acest raport.

Aceeaşi parte a criticat considerentul prin care instanţa de apel a reţinut că beneficiul nerealizat nu poate fi determinat în funcţie de valoarea activului net la 30 aprilie 2012.

În combaterea acestui considerent, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel nu a expus motivele de fapt şi de drept pentru care a ajuns la această concluzie şi, implicit, nici motivele pentru care a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea asigurătorului la plata sumei de 1.783.096 RON.

După evocarea dispoziţiilor art. 1531 alin. (2) C. civ., autoarea căii de atac a susţinut că prejudiciul invocat prin acţiune a constat în privarea de activul net al societăţii ca urmare a plăţii cu întârziere a despăgubirilor.

Recurenta-reclamantă a arătat că motivele reţinute pentru respingerea acestui capăt de cerere sunt străine de natura pricinii. În acest sens, a arătat că a solicitat daune-interese pentru repararea prejudiciului cauzat de asigurător ca urmare a neplăţii la termen a despăgubirilor. Astfel, suma solicitată cu titlu de beneficiu nerealizat nu reprezintă daune suferite ca o consecinţă a producerii riscului asigurat, ci pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de plată a despăgubirilor.

Totodată, autoarea recursului a arătat că prevederile art. 3 pct. 3.9 din contractul de asigurare şi art. 2217 alin. (1) C. civ., reţinute de instanţa de apel în motivarea soluţiei, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât se referă la limita în care pot fi acordate despăgubirile pentru producerea riscului asigurat.

Aceeaşi parte a subliniat că, dacă asigurătorul şi-a fi achitat obligaţia de plată la termenul prevăzut în contractul de asigurare, nu ar mai fi fost nevoită să-şi înceteze activitatea de comerţ.

Recurenta-reclamantă a mai criticat soluţia de respingere a capătului de cerere având ca obiect obligarea asigurătorului la plata sumei de 13.300 RON, reprezentând onorariile experţilor din dosarul nr. x/2013 şi suma de 3.831,04, reprezentând dobânda legală aferentă, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În concret, aceeaşi parte a arătat că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor necesitatea completării probatoriului şi nici lipsa unei legături între plata onorariilor experţilor şi serviciile prestate în dosarul nr. x/2013.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată recurentei-pârâte la 10 mai 2019.

La 27 mai 2019, cu respectarea termenului legal, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 5 iunie 2019.

La 19 iunie 2019, cu nerespectarea termenului legal, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de recurenta-pârâtă.

Împotriva aceleiaşi decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi casarea în parte a deciziei atacate.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a învederat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material în privinţa soluţiilor date capetelor de cerere având ca obiect acordarea dobânzii legale şi a onorariului de succes din dosarul nr. x/2013.

Cu privire la soluţia dată capătului de cerere având ca obiect acordarea dobânzii legale, recurenta-pârâtă a susţinut, în sinteză, că este incidentă o cauză justificată de neexecutare a obligaţiei, conform art. 1556 alin. (1) C. civ., întrucât partea adversă nu i-a pus la dispoziţie documentele necesare pentru evaluarea pagubei.

Autoarea recursului a susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că documentele respective au fost completate la 28 august 2013.

În continuare, a arătat că prevederile art. 7.10 din condiţiile generale stabilesc că despăgubirile se plătesc în termen de 15 zile de la data depunerii ultimului document necesar efectuării plăţii.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că despăgubirea a fost stabilită prin decizia nr. 1697A din 29 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2013. De asemenea, a arătat că această hotărâre a fost pusă în executare înainte de a-i fi comunicată, astfel încât nu putea fi obligată la plata dobânzii penalizatoare, întrucât nu s-a aflat în întârziere.

Recurenta-pârâtă a subliniat că nu se află în culpă pentru neplata indemnizaţiei de asigurare înainte de soluţionarea dosarului nr. x/2013

Aceeaşi parte a arătat că expertiza a fost efectuată cu întârziere având în vedere că partea adversă a completat documentele necesare evaluării despăgubirii abia la 21 iulie 2015. Aşadar, scadenţa obligaţiei de plată a despăgubirii nu putea fi mai devreme de 5 august 2015.

Cu privire la soluţia dată capătului de cerere având ca obiect acordarea onorariului de succes din dosarul nr. x/2013, recurenta-pârâtă a subliniat că, din ordinele de plată depuse la dosar, nu rezultă serviciile pentru care a fost achitat acest onorariu.

Aceeaşi parte a arătat că menţiunea "plată conform plan de distribuţie modificat" nu reprezintă o dovadă certă pentru obligarea sa la plata onorariului de succes.

Totodată, recurenta-pârâtă a susţinut că onorariul de succes nu trebuie pus în sarcina părţii care a pierdut procesul, având în vedere că acesta reprezintă o recompensă suplimentară pentru serviciile prestate de avocat, fiind astfel o cheltuială voluptoare.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată recurentei-reclamante la 16 aprilie 2019.

La 17 mai 2019, cu respectarea termenului legal, recurenta-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 27 mai 2019.

La 6 iunie 2019, cu respectarea termenului legal, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de recurenta-reclamantă.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 4 februarie 2020, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu a înţeles să uzeze de dreptul procedural de a formula punct de vedere la raport.

Prin încheierea completului de filtru din 19 mai 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) şi de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2584A din 20 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, stabilind termen de judecată la 22 septembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, deşi recurenta-reclamantă a subsumat prima critică formulată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., susţinerile referitoare la faptul că soluţia instanţei de apel, de obligare a părţii adverse la plata dobânzii legale începând cu 12 septembrie 2013, încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 490 din 5 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2013, se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizată din perspectiva acestui motiv de nelegalitate.

În concret, autoarea recursului a arătat că instanţa de apel a apreciat că societatea de asigurare nu poate fi obligată la plata dobânzii legale pentru perioada anterioară datei de 12 septembrie 2013, întrucât documentele necesare pentru determinarea despăgubirilor au fost predate la 28 august 2013, iar conform art. 7.10 din condiţiile generale, despăgubirile se plătesc în maxim 15 zile lucrătoare de la depunerea ultimului document solicitat de asigurător.

Or, în opinia recurentei-reclamante, aceste considerente încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 490 din 5 februarie 2014, prin care Tribunalul Bucureşti a stabilit că societatea de asigurare a refuzat în mod nejustificat plata despăgubirii pentru neîndeplinirea obligaţiei de reconstituire a documentelor contabile.

După evocarea unor aspecte cuprinse în raportul de expertiză depus în dosarul nr. x/2013, recurenta-reclamantă a subliniat că este nejustificată solicitarea repetată a societăţii de asigurare privind depunerea documentelor contabile, întrucât aceste documente au fost puse la dispoziţia asigurătorului anterior sesizării instanţei de judecată.

Aşadar, prin această critică se invocă faptul că instanţa de apel a nesocotit incidenţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat (puterea de lucru judecat) în sensul prevăzut de textul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care vizează modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit într-un al doilea proces ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Legiuitorul a recunoscut prin art. 431 alin. (2) C. proc. civ. autoritate de lucru judecat şi considerentelor decizorii, respectiv, motivelor care susţin soluţia (considerentele decisive), precum şi motivelor care conţin ele însele soluţii pe aspectele litigioase invocate de părţi şi supuse dezbaterii acestora (considerentele decizorii).

Prin urmare, instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri are obligaţia de a respecta chestiunile litigioase care au fost deja tranşate printr-o altă hotărâre, înzestrată cu putere de lucru judecat, situaţie în care nu mai poate face evaluări proprii asupra acestei chestiuni, ci ea constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească şi pe care nu o poate ignora.

Analizând, însă, sentinţa nr. 490 din 5 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013, Înalta Curte constată că, prin litigiul ce a făcut obiectul dosarului mai sus amintit, recurenta din cauza pendinte a solicitat despăgubiri în baza poliţei de asigurare emisă de societatea de asigurare pârâtă la data de 20.03.2012.

În litigiul de faţă, recurenta a solicitat dobânda legală penalizatoare datorată pentru neîndeplinirea la timp a obligaţiei de plată a despăgubirilor în valoare de 2.837.223 RON, sumă acordată de instanţa de fond în dosarul nr. x/2013, raportat la decizia civilă nr. 1697/2015 a Curţii de Apel Bucureşti, respectiv, la raportul de expertiză efectuat în cauză.

Este adevărat că instanţa a apreciat ca nejustificat refuzul plăţii despăgubirii de către pârâtă, însă, acesta nu este un considerent care să stabilească neechivoc momentul de la care ar putea curge dobânda pretinsă de recurenta-reclamantă, fără o analiză a probatoriului administrat în cauză.

Aşadar, întrucât, prin critica formulată, autoarea recursului urmăreşte, în realitate, o reapreciere a probatoriului, în sensul stabilirii datei la care dosarul de daună era complet, operaţiune incompatibilă cu specificul căii extraordinare de atac a recursului, Înalta Curte urmează a respinge critica astfel formulată.

Mai mult decât atât, statuările invocate nu au nicio relevanţă în privinţa determinării momentului de la care obligaţia pârâtei devenea exigibilă.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1352 şi art. 1358 C. civ., prin aceea că a susţinut imposibilitatea de a sancţiona apelanta-pârâtă în lipsa unor dovezi care să ateste că reclamanta a procedat la reconstituirea documentelor contabile.

În acest sens, recurenta a prezentat o serie de aspecte factuale ale cauzei care ar face dovada că nu poate opera exonerarea de răspundere a asigurătorului pentru plata dobânzii legale începând cu 1 noiembrie 2012 şi până la 12 septembrie 2013.

Având în vedere că, şi prin această critică, recurenta tinde la reaprecierea probatoriului, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte ce pun în discuţie temeinicia hotărârii atacate, operaţiune incompatibilă cu specificul căii extraordinare de atac a recursului.

Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că soluţia dată capătului de cerere având ca obiect obligarea asigurătorului la plata cheltuielilor determinate de procedura insolvenţei, cu titlu de daune-interese pentru prejudiciul cauzat, a fost dată de instanţa de apel, fără a pune în discuţia părţilor exigibilitatea obligaţiei de plată a despăgubirilor stabilită de Curte la 12 septembrie 2013 şi nici utilitatea depunerii raportului administratorului judiciar asupra cauzelor intrării sale în procedura insolvenţei.

Înalta Curte reţine că instanţa are obligaţia de a pune în discuţia părţilor excepţiile, cererile, împrejurările de drept şi de fapt invocate, pe baza cărora aceasta urmează a-şi întemeia hotărârea.

Aşa fiind, instanţa de apel nu avea cum să pună în discuţie data concretă la care a apreciat că devine exigibilă obligaţia pârâtei de plată a despăgubirilor, întrucât acest aspect a rezultat în urma deliberării, din convingerea intimă, din certitudinea dobândită de judecători în urma examinării tuturor probelor în ansamblu, sub toate aspectele, neputând fi exprimată anterior etapei deliberării.

Cât priveşte nepunerea în discuţie a utilităţii depunerii raportului administratorului judiciar asupra cauzelor intrării recurentei în procedura insolvenţei, precum şi faptul că instanţa nu şi-a întemeiat hotărârea pe probele aflate la dosar, respectiv, înscrisurile în care era exprimată poziţia administratorului judiciar cu privire la motivele pentru care debitoarea a ajuns în stare de insolvenţă, Înalta Curte constată că, în decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a depus la dosar raportul privind cauzele insolvenţei, întocmit în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 85/2006 care oferă indicii în ce priveşte poziţia exprimată de administratorul judiciar cu privire la motivele pentru care debitoarea a ajuns în stare de insolvenţă.

Întrucât instanţa nu a reţinut ca fiind depus un astfel de document, nici nu avea cum să îl pună în discuţia părţilor.

În altă ordine de idei, având în vedere dispoziţiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia "….părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii", Înalta Curte reţine că nu se poate imputa instanţei de apel administrarea probei cu documentul care constituie raportul întocmit de administratorul judiciar privind cauzele şi împrejurările care au cauzat starea de insolvenţă a societăţii reclamante.

Totodată, având în vedere că recurenta-reclamantă face referire la înscrisuri în care era exprimată poziţia administratorului judiciar cu privire la motivele care au determinat intrarea reclamantei în insolvenţă, instanţa de recurs reţine că, în această etapă procesuală, nu poate evalua concludenţa şi pertinenţa acestor probe, întrucât, o astfel de analiză excedează controlului de legalitate specific recursului.

În acest cadru, faţă de cele mai sus reţinute, instanţa de recurs constată că nu se verifică nicio împrejurare de natură să conducă la concluzia că nu s-au respectat principiile contradictorialităţii, disponibilităţii şi a dreptului la apărare, ca principii fundamentale ale procesului civil.

Cât priveşte soluţia instanţei de apel de respingere a capătului de cerere având ca obiect beneficiul nerealizat, recurenta-reclamantă a criticat considerentul prin care instanţa de apel a reţinut că a depus raportul de expertiză extrajudiciară odată cu cererea precizatoare formulată la 19 ianuarie 2017, astfel încât pârâta nu a putut solicita o contraprobă prin întâmpinare.

Autoarea recursului a susţinut că acest considerent este străin de natura pricinii, întrucât partea adversă putea solicita încuviinţarea probei cu expertiză, în temeiul art. 254 alin. (2) C. proc. civ., dacă ar fi apreciat că necesitatea acestei probe ar fi rezultat din modificarea cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte reţine că cererea de care face vorbire recurenta-reclamantă nu a fost o veritabilă cerere de modificare, întrucât, potrivit art. 204 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen de judecată la care acesta este legal citat, or, prin cererea depusă la 19 ianuarie 2017, recurenta nu şi-a modificat cererea de chemare în judecată, ci şi-a precizat acţiunea, indicând cuantumul sumelor pretinse ca urmare a efectuării expertizei contabile.

Faptul că opinia recurentei este în disonanţă cu cea a instanţei, nu face ca acel considerent criticat să fie străin de natura cauzei, adică fără legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă.

Mai mult, legătura acelui considerent cu însăşi cauza se confirmă nu numai din înscrisurile depuse la dosar şi din consemnările instanţelor de fond, ci, din însăşi reacţia recurentei, care nu a negat realitatea acţiunilor întreprinse la acel moment, ci doar a combătut concluzia instanţei potrivit căreia pârâta nu a putut solicita o contraprobă prin întâmpinare, exprimând propriul punct de vedere.

În continuare, aceeaşi parte a arătat că, la termenul din 8 mai 2017, când au fost puse în discuţia părţilor probele, asigurătorul nu a solicitat admiterea probei cu expertiză pentru a combate concluziile raportului de expertiză extrajudiciară.

A mai susţinut că motivarea instanţei de apel este contradictorie, întrucât a reţinut că asigurătorul a contestat raportul de expertiză extrajudiciară, însă a apreciat că recurenta-reclamantă ar fi trebuit să solicite administrarea probei cu expertiză. Subsecvent acestui aspect, autoarea recursului a susţinut că asigurătorul a contestat numai oral raportul de expertiză extrajudiciară, fără a combate prin probe acest raport.

Critica nu poate fi primită, întrucât, instanţa de apel a reţinut că, la termenul din data de 8.05.2017, astfel cum se consemnează în încheierea de şedinţă de la acea dată, apelanta pârâtă a solicitat instanţei să nu ţină seama de expertiza contabilă extrajudiciară efectuată în cauză (depusă de reclamantă).

Totodată, faţă de împrejurarea că această parte nu a solicitat ea însăşi efectuarea unei expertize contabile, instanţa de apel a concluzionat că acest fapt nu poate conduce la concluzia că apelanta-pârâtă (asigurătorul) şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză extrajudiciară depus la dosar, mai ales în condiţiile în care a contestat acest raport, iar sarcina probei revenea reclamantei, conform dispoziţiile art. 249 C. proc. civ.

În altă ordine de idei, critica recurentei nu poate fi primită, întrucât instanţa de apel nu a reţinut că reclamanta ar fi trebuit să solicite administrarea probei cu expertiză, ci doar că avea sarcina probei, ceea ce nu este acelaşi lucru.

Recurenta a criticat considerentul prin care instanţa de apel a reţinut că beneficiul nerealizat nu poate fi determinat în funcţie de valoarea activului net la 30 aprilie 2012, conform raportului de expertiză extrajudiciară depus de reclamantă, susţinând faptul că instanţa de apel nu a expus motivele de fapt şi de drept pentru care a ajuns la această concluzie şi, implicit, nici motivele pentru care a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea asigurătorului la plata sumei de 1.783.096 RON.

Potrivit celor consemnate în decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că nu a regăsit în cuprinsul acestei expertize modul de calcul al beneficiului nerealizat invocat de intimata pârâtă şi că expertul a făcut o analiză a situaţiei economico-financiare a societăţii reclamante în perioada 2010-2012 şi o stabilire a activului net contabil la data de 30.04.2012.

Totodată, a arătat că, din analiza situaţiei patrimoniului net la data de 30.04.2012, expertul a concluzionat că rezultă un activ net contabil de 1.783.096 RON - această sumă fiind solicitată de intimata reclamantă ca beneficiu nerealizat.

Faţă de acest aspect, Curtea a reţinut că beneficiul nerealizat de asigurat ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei de plată a despăgubirilor de către asigurător nu poate fi determinat de valoarea activului net contabil la data de 30.04.2012, întrucât, beneficiul nerealizat este reprezentat de câştigul pe care ar fi putut să îl realizeze şi de care partea este lipsită ca urmare a neexecutării/executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei contractuale.

Reţinând că instanţa de apel a motivat de ce nu a putut asimila valoarea activului net contabil de la 30.04.2012, evaluat de expert la 1.783.096 RON, cu beneficiul nerealizat pretins de reclamantă, Înalta Curte urmează a respinge şi această critică.

După evocarea dispoziţiilor art. 1531 alin. (2) C. civ., autoarea căii de atac a susţinut că prejudiciul invocat prin acţiune a constat în privarea de activul net al societăţii ca urmare a plăţii cu întârziere a despăgubirilor.

Recurenta-reclamantă a arătat că motivele reţinute pentru respingerea acestui capăt de cerere sunt străine de natura pricinii. În acest sens, a arătat că a solicitat daune-interese pentru repararea prejudiciului cauzat de asigurător ca urmare a neplăţii la termen a despăgubirilor. Astfel, suma solicitată cu titlu de beneficiu nerealizat nu reprezintă daune suferite ca o consecinţă a producerii riscului asigurat, ci pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de plată a despăgubirilor.

Totodată, autoarea recursului a arătat că prevederile art. 3 pct. 3.9 din contractul de asigurare şi art. 2217 alin. (1) C. civ., reţinute de instanţa de apel în motivarea soluţiei, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât se referă la limita în care pot fi acordate despăgubirile pentru producerea riscului asigurat.

Analizând această critică în raport şi de alte considerente ale instanţei de apel regăsite în cel de al patrulea paragraf de la pagina 16 a deciziei recurate, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, reclamanta nu a solicitat plata daunelor pentru producerea riscului asigurat, ci, pentru neplata la timp a despăgubirilor din contractul de asigurare, însă, nefiind considerente decizorii şi unice, nu poate fi reţinută critica subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a treia din C. proc. civ., întrucât, pentru a fi aplicabil acest motiv de nelegalitate în ipoteza susţinută de recurentă, ar fi trebuit ca hotărârea să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, ceea ce nu se confirmă.

Astfel, motivul pentru care instanţa de apel a respins capătul de cerere referitor la beneficiul nerealizat a constat în aceea că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor privind răspunderea civilă delictuală.

Aşadar, în ceea ce priveşte prejudiciul afirmat, constând în beneficiul nerealizat ca urmare a neplăţii debitului principal de către apelanta-pârâtă, Curtea a reţinut că reclamanta (recurentă) nu a făcut dovada certă a existenţei acestui prejudiciu şi a cuantumului acestuia.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a mai criticat soluţia de respingere a capătului de cerere având ca obiect obligarea asigurătorului la plata sumei de 13.300 RON, reprezentând onorariile experţilor din dosarul nr. x/2013 şi a sumei de 3.831,04, reprezentând dobânda legală aferentă, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de nelegalitate, a arătat că, fără a pune în discuţia părţilor necesitatea completării probatoriului sau a faptului că nu ar exista o legătură între plăţi şi serviciile prestate în dosarul nr. x/2013, instanţa de apel a conchis că, din documentele de plată, nu rezultă legătura plăţilor efectuate către D., E. şi F. S.R.L. cu dosarul nr. x/2013.

Pronunţând soluţia în acest mod, recurenta susţine că instanţa de apel a nerespectat cerinţele impuse de art. 20, art. 9 şi art. 14 C. proc. civ.

Faţă de această critică, Înalta Curte reţine că prevederile art. 20 C. proc. civ. referitoare la nerespectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, prevederile art. 14 C. proc. civ. referitoare la principiul contradictorialităţii şi prevederile art. 9 C. proc. civ. referitoare la dreptul de dispoziţie al părţilor sunt invocate formal.

În cauză, era în sarcina recurentei-reclamante să depună toate dovezile privind plăţile efectuate cu prilejul administrării probelor, în dovedirea capătului accesoriu privind cheltuielile de judecată.

Împrejurarea reţinută de instanţa de apel, relevată de recurentă, potrivit căreia, din documentul de plată nu rezultă legătura plăţilor efectuate cu dosarul nr. x/2013, reprezintă o chestiune de fapt care ţine de aspectele de netemeinicie ale deciziei, şi nu vizează un aspect de nelegalitate.

Totodată, instanţa de recurs înlătură aserţiunea recurentei prin care se impută instanţei de apel că nu a pus în discuţia părţilor necesitatea completării probatoriului.

Instanţa de apel, în considerarea prevederilor art. 6 şi art. 7 C. proc. civ., nu se poate substitui niciuneia dintre părţile raportului litigios pentru a complini apărările şi probele care incumbă fiecăreia din ele.

Având în vedere dispoziţiile legale sus enunţate şi efectul devolutiv al apelului, Înalta Curte reţine că aprecierea asupra necesităţii administrării unei probe pentru soluţionarea cauzei este atributul exclusiv al instanţei de apel.

Aşa fiind, critica recurentei va fi respinsă.

Analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă B. S.A. prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta-pârâtă a învederat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material în privinţa soluţiilor date capetelor de cerere având ca obiect acordarea dobânzii legale şi a onorariului de succes din dosarul nr. x/2013.

Cu privire la soluţia dată capătului de cerere având ca obiect acordarea dobânzii legale, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că este incidentă o cauză justificată de neexecutare a obligaţiei, conform art. 1556 alin. (1) C. civ., întrucât partea adversă nu i-a pus la dispoziţie documentele necesare pentru evaluarea pagubei. Totodată, a susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că documentele respective au fost completate la 28 august 2013.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că despăgubirea a fost stabilită prin decizia nr. 1697A din 29 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2013.

De asemenea, a arătat că această hotărâre a fost pusă în executare înainte de a-i fi comunicată, astfel încât nu putea fi obligată la plata dobânzii penalizatoare, întrucât nu s-a aflat în întârziere.

Totodată, a subliniat că nu se află în culpă pentru neplata indemnizaţiei de asigurare înainte de soluţionarea dosarului nr. x/2013, dar şi că expertiza a fost efectuată cu întârziere având în vedere că partea adversă a completat documentele necesare evaluării despăgubirii abia la 21 iulie 2015, aşa încât, scadenţa obligaţiei de plată a despăgubirii nu putea fi mai devreme de 5 august 2015.

Cu titlu prealabil, se cuvine amintit că recursul nu este o cale devolutivă de atac, astfel încât, instanţei de recurs îi revin exclusiv chestiunile care ţin de legalitatea deciziei instanţei de apel, mai precis de corecta aplicare a prevederilor legale incidente în cauză.

Având în vedere că recurenta-pârâtă invocă incidenţa unei cauze justificate de neexecutare a obligaţiei, conform art. 1556 alin. (1) C. civ., pe motiv că partea adversă nu i-a pus la dispoziţie documentele necesare pentru evaluarea pagubei, susţinând că dosarul de daună a fost completat la o altă dată decât cea pe care a stabilit-o instanţa de apel prin decizia recurată, Înalta Curte constată că această critică vizează o situaţie de fapt pe care instanţa a stabilit-o în urma probatoriului administrat.

În aceste condiţii, instanţa de recurs nu este îndreptăţită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greşite de către instanţa de apel a unor dispoziţii legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forţa probantă a unor asemenea mijloace administrate.

Cum, în speţă, nu se poate reţine incidenţa unei astfel de situaţii, devin lipsite de relevanţă susţinerile recurentei-pârâte legate de greşita reţinere a datei la care instanţa de apel a apreciat că a fost completat dosarul de daună, moment de la care s-a stabilit exigibilitatea obligaţiei ce îi revenea recurentei-pârâte.

Cu privire la soluţia dată capătului de cerere având ca obiect acordarea onorariului de succes din dosarul nr. x/2013, recurenta-pârâtă a subliniat că, din ordinele de plată depuse la dosar, nu rezultă serviciile pentru care a fost achitat acest onorariu.

Aceeaşi parte a arătat că menţiunea "plată conform plan de distribuţie modificat" nu reprezintă o dovadă certă pentru obligarea sa la plata onorariului de succes.

Totodată, recurenta-pârâtă a susţinut că onorariul de succes nu trebuie pus în sarcina părţii care a pierdut procesul, având în vedere că acesta reprezintă o recompensă suplimentară pentru serviciile prestate de avocat, fiind, astfel, o cheltuială voluptorie.

Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă a criticat soluţia dată de instanţa de apel în privinţa onorariului de succes atât sub aspectul temeiniciei, susţinând că, din ordinele de plată depuse la dosar, nu rezultă serviciile pentru care a fost achitat acest onorariu, cât şi sub aspectul legalităţii, afirmând că onorariul de succes nu trebuie pus în sarcina părţii care a pierdut procesul.

Având în vedere că aspectele ce ţin de temeinicia deciziei recurate nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, sub aspectul legalităţii acordării acestui tip de onorariu, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, onorariul de avocat poate fi stabilit în forma onorariului orar, a onorariului fix (forfetar), a onorariului de succes sau prin combinarea criteriilor anterioare.

Dacă onorariul orar şi cel fix (forfetar) se datorează avocatului indiferent de rezultatul obţinut prin prestarea serviciilor profesionale, avocatul are dreptul ca, în completarea onorariului fixat, să solicite şi să obţină şi un onorariu de succes, cu titlu complementar, în funcţie de rezultat sau de serviciul furnizat, conform art. 129 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat.

În altă ordine de idei, onorariile de succes se întâlnesc, de regulă, în procesele cu o miză mare, or, în litigiul de faţă, nu se poate nega dimensiunea interesului reclamantei care, suferind o pagubă deosebit de importantă în urma incendiului produs, a plătit onorariul de succes spre a obţine serviciul avocatului în funcţie de calitatea acestuia, considerată ca o garanţie a succesului său.

Aşa fiind, posibilitatea de a obliga partea adversă la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de succes este pe deplin recunoscută, însă, numai în limita în care aceste cheltuieli, împreună cu cele calculate ca onorariu fix/forfetar, sunt, per total, reale, necesare şi rezonabile.

Pentru toate considerentele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, atât recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2584A din 20 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cât şi recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2584A din 20 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 septembrie 2020.