Scope of material error in extraordinary appeal: exclusion of substantive legal qualification and evidence re-evaluation

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra contestaţiei în anulare de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă la 1 iulie 2010, sub nr. x/2010, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C., D. S.R.L. şi E. S.R.L. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 100.000 Euro, cu titlu de daune pentru încălcarea obligaţiilor contractuale şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Prin sentinţa nr. 454/C din 21 decembrie 2015, Tribunalul Bihor a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, invocată de acesta; a respins excepţia de prescripţie a dreptului la acţiune în sens material, invocată de către pârâţi şi chemaţi în garanţie; a admis în parte acţiunea precizată şi a obligat în solidar pârâţii B. şi C. la plata către reclamantă a sumei de 682.134,45 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat reclamantei; a obligat pârâta D. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 9.799.464 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat reclamantei; a obligat pârâta E. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 2.057.812 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat reclamantei; a obligat pârâţii în solidar la plata sumei de 133.069,48 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel B., C., E. S.R.L. şi D. S.R.L., solicitând desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia nr. 353 din 3 octombrie 2019, Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia a II-a civilă a respins apelul declarat de B., C., E. S.R.L. şi D. S.R.L. şi a obligat apelantele la plata sumei de 9867,33 RON cheltuieli de judecată în apel, mai puţin onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs B. şi C., E. S.R.L. şi D. S.R.L.

D. S.R.L. a formulat recurs raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ. şi a solicitat modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului formulat de D. S.R.L. şi, pe cale de consecinţă, anularea sentinţei nr. 454/C/2015 şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bihor, întrucât instanţa de fond a soluţionat fondul cererii de chemare în judecată fără a se pronunţa asupra excepţiilor de procedură invocate; în subsidiarul 1, schimbarea în tot a sentinţei Tribunalului Bihor, în sensul admiterii excepţiei prematurităţii cererilor de chemare în garanţie a E. S.R.L. şi D. S.R.L.; admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererilor de chemare în garanţie; admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor C., E. S.R.L. şi D. S.R.L.; în subsidiarul 2, respingerea cererii de chemare în judecată a pârâţilor B. şi C. ca neîntemeiată şi respingerea cererilor de chemare în garanţie împotriva E. S.R.L. şi D. S.R.L. ca neîntemeiate.

În susţinerea recursului, D. S.R.L. a arătat că raportul de expertiză efectuat în apel a demonstrat cu certitudine că societatea nu a făcut acte de concurenţă neloială, iar prejudiciul nu putea atinge suma stabilită de instanţa de fond.

A susţinut că instanţa a încălcat prevederile art. 969 C. civ., art. 973 C. civ. şi art. 1073 C. civ.

Contractul de consultanţă nr. x/2002 este încheiat exclusiv între reclamanta A. S.A. şi B., iar instanţa a extins răspunderea contractuală la entităţi care nu erau părţi în contract.

Cu încălcarea principiului disponibilităţii, instanţa de fond a admis acţiunea principală şi cererea de chemare în garanţie, analizând condiţiile răspunderii delictuale, în baza Legii nr. 11/1991.

Referitor la excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune, prematurităţii acţiunii, lipsei calităţii procesuale pasive şi inadmisibilităţii cererilor de chemare în garanţie, recurenta D. S.R.L. a invocat aceleaşi argumente ca şi celelalte recurente.

Instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Contractul de consultanţă nr. x din 3 ianuarie 2002 este un contract bilateral şi nu poate da naştere la obligaţii în patrimoniul unor terţi faţă de acest contract.

Prevederile contractului de consultanţă produc efecte doar până la finalul anului 2009.

O altă critică a vizat faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii - art. 304 pct. 7 C. proc. civ.. Hotărârea instanţei de fond nu este motivată cu privire la legătura de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită şi pretinsul prejudiciu.

Hotărârea instanţei de fond cuprinde motive contradictorii. Instanţa a reţinut că declaraţiile martorilor au confirmat încălcarea contractului de consultanţă, însă analiza atentă a acestor mărturii este complet contrarie acestei concluzii.

S-a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Intimata A. S.R.L. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursurilor în principal, ca inadmisibile şi, în subsidiar, ca vădit nefondate.

Prin decizia nr. 1146 din 25 iunie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, au fost respinse recursurile declarate de pârâţii C., B., E. S.R.L. şi D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 353/2019 din 3 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, ca nefondate.

În motivarea soluţiei de respingere a recursului formulat de D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 353/2019 din 3 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, instanţa de recurs a reţinut că, prin contractul de consultanţă, B. şi C. şi-au asumat o obligaţie negativă de a nu transmite date ce fac obiectul contractului în raport cu terţii şi a nu folosi informaţiile în propriul avantaj sau în avantajul terţilor timp de 5 ani după încetarea contractului. Această obligaţie a fost încălcată direct de C. şi B., dar şi prin intermediul E. S.R.L. şi D. S.R.L.

Reţinând că, în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, aceasta presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtă şi cel despre care se pretinde că este obligat în cadrul raportului juridic dedus judecăţii, instanţa de recurs a statuat că, în mod corect a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor E. S.R.L. şi D. S.R.L., iar critica privind soluţionarea acestei excepţii a fost apreciată ca nefondată.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie a E. S.R.L. şi D. S.R.L. invocată de toţi recurenţii, instanţa de recurs a reţinut faptul că se invocă inexistenţa unui raport de conexitate între cererea principală şi cea incidentală a obiectului dedus judecăţii.

Analizând critica privind inadmisibilitatea respectivei cereri, instanţa de recurs a găsit-o nefondată, întrucât, în realitate, s-a formulat o cerere de chemare în judecată în calitate de pârâte a altor persoane. A mai arătat că, dacă cererea ar fi fost o cerere de chemare în garanţie, petitul ar fi trebuit să aibă o altă formulare.

Totodată, a precizat că, deşi instanţa a numit-o cerere de chemare în garanţie, aceasta a tratat cererea ca fiind o precizare prin care s-a solicitat obligarea la plata prejudiciului şi a celorlalte două pârâte răspunzătoare de prejudiciul creat societăţii reclamante prin faptele ilicite.

În acelaşi sens, a reţinut că, în mod corect a fost respinsă şi excepţia prematurităţii cererii de chemare în garanţie, dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. fiind aplicabile în soluţionarea litigiului anterior cererii de chemare în judecată. Totodată, a menţionat că aceste dispoziţii nu se aplică cererilor ulterioare formulate pe parcursul derulării litigiului, cu privire la care nu se mai cere procedura concilierii prealabile prevăzută de art. 7201 C. proc. civ.

Analizând şi critica privind încălcarea principiului disponibilităţii părţilor prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanţa de recurs a reţinut că principiul disponibilităţii, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege, în acelaşi sens statuând şi art. 129 alin. (6) C. proc. civ.: "În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii". A mai arătat că, prin principiul disponibilităţii, se înţelege şi faptul că reclamantul trasează iniţial cadrul procesual, acesta este cel care trebuie să indice, între altele, părţile din proces, pretenţia dedusă judecăţii, motivarea în fapt şi în drept.

Concluzionând, instanţa de recurs a arătat că instanţa de apel nu a încălcat principiul disponibilităţii şi a analizat corect obiectul dedus judecăţii, care este răspunderea civilă contractuală, respectiv încălcarea clauzei de neconcurenţă şi confidenţialitate prevăzută la art. 1 şi art. 3 din contractul nr. x/A/2020.

Totodată, a arătat că au fost analizate condiţiile necesare pentru atragerea răspunderii civile şi naşterea obligaţiei de despăgubiri, respectiv: existenţa faptei ilicite, vinovăţia, prejudiciul şi raportul de cauzalitate şi prejudiciu, toate acestea fiind analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 969, art. 1073 şi art. 1003 C. civ.

În altă ordine de idei, instanţa de recurs a reţinut că, în cauză, nu au fost încălcate dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., decizia instanţei de apel cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Astfel, motivarea deciziei recurate este clară şi precisă şi nu se rezumă la o însuşire de fapte şi argumente, se referă la probele administrate în cauză şi este în concordanţă cu acestea şi conduce în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.

S-a mai arătat că, deşi nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, este suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice, astfel încât se poate aprecia că au fost respectate dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Aşadar, instanţa de recurs a conchis că, în cauză, nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii, motivele invocate în hotărâre nu sunt dubitative şi oferă părţilor şi instanţei de control judiciar o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Analizând criticile circumscrise motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii", instanţa de recurs a conchis în sensul că, în ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 969, art. 973 şi art. 1073 C. civ., criticile sunt nefondate.

În acest sens, a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că, în cauză, contractul intervenit între părţi are putere de lege, iar clauza de neconcurenţă şi confidenţialitate prevăzută la art. 1 şi art. 3 nu poate fi interpretată în sensul că produce doar parţial efecte sau ar viza doar o parte din faptele prejudiciabile ale pârâtelor, pentru intimată. Fiind vorba despre o răspundere civile contractuală, fundamentată pe dispoziţiile C. civ., delictul civil izvorând din contractul de consultanţă se extinde în temeiul răspunderii civile delictuale generale şi asupra E. S.R.L. şi D. S.R.L.

A mai arătat că societatea B. şi persoana fizică C. şi-au asumat o obligaţie negativă de a nu transmite date ce fac obiectul contractului în raport cu terţii şi a nu folosi informaţiile în propriul avantaj sau în avantajul terţilor, timp de 5 ani după încetarea contractului. Această obligaţie a fost încălcată direct de C. şi B., dar şi prin intermediul societăţilor recurente E. şi D. S.R.L.

Aşadar, a arătat că se confirmă existenţa unui fapt ilicit culpabil, săvârşit printr-o pluralitate de autori, între care există o strânsă legătură, reprezentată de persoana recurentului C., care este asociat şi administrator în toate societăţile recurente.

S-a mai reţinut că instanţa de apel nu a extins răspunderea contractuală la entităţi care nu erau părţi în contract, pentru recurentele pârâte E. S.R.L. şi D. S.R.L. reţinându-se atragerea răspunderii civile delictuale.

Analizând critica subsumată aceluiaşi motiv de nelegalitate, care priveşte aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 11/1991, respectiv dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. g) şi h) din această lege, instanţa de recurs a arătat că aceste dispoziţii legale stabilesc că reprezintă contravenţie "deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant", precum şi "concedierea sau atragerea unor salariaţi ai unui comerciant în scopul înfiinţării unei societăţi concurente care să capteze clienţii acelui comerciant sau angajarea salariaţilor unui comerciant în scopul dezorganizării activităţii sale".

Concluzionând în sensul că şi această critică este nefondată, instanţa de recurs a reţinut că reclamanta-intimată nu a solicitat sancţionarea contravenţională a pârâţilor pentru săvârşirea faptelor de concurenţă neloială, ci sancţionarea încălcării obligaţiei contractuale de confidenţialitate şi neconcurenţă.

Totodată, a precizat că, în accepţiunea Legii nr. 11/1991, art. 2, noţiunea de "concurenţă" nu este definită în mod explicit sub aspectul ariei sale de incidenţă şi prin urmare, legea lasă deschisă calea sancţionării tuturor actelor neoneste săvârşite în activitatea comercială sau industrială, chiar şi în absenţa unui raport de concurenţă între autor şi victimă.

În continuare, procedând la analiza motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - "instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia", instanţa de recurs a reţinut că pârâta-recurentă B., în calitate de consultant şi pârâtul-recurent C., în calitate de asociat şi administrator al acestei societăţi şi, în acelaşi timp, manager în cadrul societăţii reclamante, au încălcat clauza de confidenţialitate şi de neconcurenţă prevăzute în Contractul de consultanţă nr. x A din 3 ianuarie 2002, evocând, în acest sens, prevederile art. 2 şi art. 5 din acest contract.

Arătând că această obligaţie a fost asumată de pârâtul-recurent C. în baza contractului de management încheiat cu societatea reclamantă, în care pârâtul a avut calitatea de director executiv, instanţa de recurs a reţinut că, în această calitate, pârâtul C. a avut acces la cel mai înalt nivel de informaţii, astfel încât, la data plecării din societate, acesta deţinea întreg know-how-ul şi toate secretele comerciale ale societăţii A..

S-a mai reţinut că societatea reclamantă nu doar că a solicitat pârâtului C. păstrarea secretelor societăţii, ci a inclus această obligaţie în contractul de prestări servicii de management, şi în plus, a remunerat în mod substanţial activitatea pârâtului C. şi a societăţii B. nu doar pentru serviciile prestate, ci şi, suplimentar, pentru menţinerea secretelor comerciale, timp de 5 ani după încetarea contractelor cu societatea.

Instanţa de recurs a arătat că pârâtul-reclamant C. a întreprins acţiuni care contravin prevederilor Contractului de consultanţă nr. x A din 3 ianuarie 2002, art. 3 deoarece a înfiinţat în anul 2005 societatea E. S.R.L. care are ca obiect de activitate fabricarea de construcţii metalice şi părţi componente ale structurilor metalice, şi în anul 2006 Societatea D. S.R.L. cu activitate principală Cod CAEN 2811 fabricarea de construcţii metalice şi părţi componente ale structurilor metalice şi părţi componente ale structurilor metalice identic cu al A. S.A., societăţi în care C. este asociat şi administrator.

S-a reţinut, în speţă, îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii pentru concurenţă neloială, iar raportul de expertiză contabilă întocmit în faza procesuală a desfăşurării procesului la Tribunalul Bihor a stabilit cuantumul prejudiciului cauzat societăţii reclamante de către C. şi B., de către E. şi D. S.R.L.

Instanţa de recurs a arătat că s-a reţinut în mod corect faptul că întreaga activitate a E. şi D. S.R.L. a fost fondată şi dezvoltată pe secretul comercial divulgat şi exploatat de pârâtul-recurent C. care a atras salariaţi ai societăţilor A., a defăimat societatea A. prin comunicarea şi răspândirea în mod public de afirmaţii menite să inducă în eroare clientela, iar, odată cu decesul acţionarului majoritar al grupului de firme A., a creat grave prejudicii de imagine societăţii reclamante.

Totodată, s-a reţinut că încălcarea clauzei de neconcurenţă şi confidenţialitate s-a făcut în interesul propriu al lui C. şi B., precum şi al terţilor, respectiv E. şi D. S.R.L.

Aşa fiind, instanţa de recurs a conchis în sensul că, în cauză, nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. -"hotărârea a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ..", instanţa de recurs a reţinut că textul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. instituie regimul de drept comun în materia nulităţii actelor de procedură şi are în vedere două ipoteze distincte de nulitate, una constând în nesocotirea formelor legale, adică, în sens generic, cu încălcarea regulilor de desfăşurare a procesului civil, indiferent dacă aceste forme privesc elementele exterioare ale actului, extrinseci sau pe cele interioare, intrinseci, precum şi indiferent dacă respectivele norme sunt reglementate prin dispoziţii imperative sau dispozitive, prin norme onerative sau prohibitive, iar cealaltă ipoteză constă în întocmirea actului de procedură de către un funcţionar necompetent. În ambele situaţii, însă, s-a arătat că nulitatea nu operează în mod automat, ci numai în măsura în care s-a produs părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod.

Reţinând că se invocă acest motiv de recurs pe considerentul greşitei calificări a cererii de chemare în garanţie, ca fiind o cerere de chemare în judecată a celor doi pârâţi E. S.R.L. şi D. S.R.L., instanţa de recurs menţionează că, potrivit dispoziţiilor art. 84 C. proc. civ.: "Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită".

Menţionând faptul că, în exercitarea rolului său activ, instanţa trebuie să califice cererea în funcţie de scopul urmărit, ea nefiind ţinută de denumirea pe care partea a dat-o cererii, instanţa de recurs a precizat că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că, deşi a fost întemeiată în drept pe art. 61 C. proc. civ., judecătorul instanţei de fond a tratat cererea ca şi o precizare de acţiune.

Se reţine că această abordare este corectă deoarece, din conţinutul cererii, dincolo de titulatura adăugată cu pixul şi temeiul juridic, rezultă că, de fapt, reclamanta solicită obligarea, pe lângă B. şi C. şi a celorlalţi pârâţi E. şi D. S.R.L. la plata sumei de 100.000 Euro, cu titlu de daune pentru încălcarea obligaţiilor contractuale de către C..

Aşa fiind, instanţa de recurs a conchis că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Faţă de toate aceste considerente, instanţa de recurs a apreciat că, în cauză, nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursurile, ca nefondate.

Împotriva deciziei instanţei de recurs, societatea D. S.R.L. în insolvenţă, reprezentată de domnul C., în calitate de administrator special, a formulat contestaţie în anulare, prin care a solicitat anularea deciziei nr. 1146/25.06.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, pe fondul recursului, admiterea acestuia astfel cum a fost formulat.

În drept, contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.,

În motivarea contestaţiei, contestatoarea a susţinut, în esenţă, că dezlegarea dată de instanţa de recurs este rezultatul unor greşeli materiale, dar şi faptul că instanţa a omis din greşeală să cerceteze toate motivele de modificare sau de casare.

În concret, titulara contestaţiei a arătat că intimata A. a formulat o cerere de chemare în garanţie a sa, în baza art. 61 C. proc. civ., sau, cel mult, o cerere de chemare în judecată în baza art. 57 C. proc. civ., şi nu o cerere de chemare în judecată directă, cum, dintr-o greşeală materială, a constatat instanţa de recurs.

Astfel, susţine că, dintr-o greşeală materială, prin eliminarea menţiunilor adăugate cu pixul de către reclamanta A. în cererea formulată pentru termenul de judecată din 16.02.2012, prin care au fost introduşi în cauză în calitate de chemaţi în garanţie E. S.R.L. şi D. S.R.L., instanţa de recurs a considerat în mod incorect că această cerere a reprezentat o cerere de chemare în judecată principală.

Contestatoarea afirmă că principala greşeală materială a instanţei de recurs constă în faptul că, din eroare, nu a observat că şi în toate celelalte documente procedurale depuse de reclamanta A., aceasta solicită în mod indubitabil admiterea unei cereri de chemare în garanţie, inclusiv în apel.

Totodată, arată că acest fapt este dovedit şi de momentul temporal la care a fost formulata această cerere - la peste 1 an şi jumătate de la data primei zi de înfăţişare, când cadrul procesual nu mai putea fi întregit cu alte persoane decât în limitele prevăzute de art. 49 - 66 C. proc. civ.: intervenţia, chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în garanţie sau arătarea titularului dreptului. În plus, invocă şi dispoziţiile art. 135 C. proc. civ.

Mai mult, arată că o a doua greşeală materială a instanţei de recurs constă în aceea că nu a observat denumirea cererii formulate de reclamantă, prin care societatea D. a fost introdusă în cauză, care a fost intitulată "Cerere de chemare în judecată a altor persoane", iar temeiul juridic al cererii este art. 57 C. proc. civ. ce se poate observa sub modificarea cu pixul.

Arătând că denumirea marginală de la articolele 57-59 C. proc. civ. este chiar "Cererea de chemare în judecată a altor persoane", contestatoarea susţine că reclamanta nu a formulat o cerere de chemare în judecată principală, iar potrivit art. 57 C. proc. civ., acest tip de cerere este admisibilă doar dacă D. ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, ceea ce nu se confirmă.

În sprijinul afirmaţiilor sale, contestatoarea a reprodus citate din toate documentele procedurale ale A., care, în opinia sa, demonstrează în mod clar că aceasta a formulat o cerere de chemare în garanţie, iar instanţa de recurs, dintr-o greşeală materială, nu le-a observat.

În altă ordine de idei, contestatoarea a arătat că pretenţiile reclamantei A. au fost exclusiv de natură contractuală, şi nu de natură delictuală, cum, din eroare, a constatat instanţa de recurs.

Afirmând că, în toate documentele procedurale din faţa instanţei de fond şi din apel, reclamanta A. a arătat că temeiul de drept al acţiunii îl constituie răspunderea contractuală, contestatoarea susţine că, dintr-o greşeală materială, instanţa de recurs nu a observat acest fapt şi a considerat că temeiul acţiunii împotriva societăţii D. are o natură delictuală, iar acest fapt a condus, în mod greşit, la respingerea recursului.

O altă eroare semnalată de titulara contestaţiei în anulare vizează faptul că domnul C. nu a fost parte la contractul nr. x/03.01.2002, aşa cum, din eroare, a constatat instanţa de recurs.

În acest sens, contestatoarea susţine că răspunderea a fost extinsă pe considerentul că domnul C. avea calitatea de asociat şi administrator al societăţii D., însă, din conţinutul contractului şi al protocolului de acceptare, reiese că domnul C. nu era parte la acestea, astfel încât, dintr-o greşeală materială, instanţa de recurs nu a observat acest fapt.

Contestatoarea mai arată că durata de 5 ani a interdicţiei de neconcurenţă, prevăzută de contractul nr. x/03.01.2002, a expirat la 31.12.2009, şi nu în octombrie 2010, cum, din eroare, a constatat instanţa de recurs.

Evocând dispoziţiile art. 3 din contract, contestatoarea arată că termenul până la care consultantul (B.) era ţinut de obligaţia de confidenţialitate era calculat în funcţie de încetarea prestaţiei, aceeaşi limită temporală aplicându-se şi obligaţiei de neconcurenţă prevăzută la art. 11 din contractul de consultanţă, care face trimitere la acelaşi art. 3.

Cu toate acestea, susţine că, dintr-o greşeală materială, instanţa de recurs nu a observat că prestaţiile furnizate în baza acestui contract de consultanţă au încetat la finalul anului 2004, ultima prestaţie fiind efectuată în luna decembrie 2004, conform facturii nr. x/20.12.2004, aflată la fila x, volumul III din dosarul de fond, redepusă ca Anexa 13 la motivele de recurs.

Contestatoarea conchide în sensul că acest fapt a condus la soluţionarea greşită a recursului, întrucât, din cuantumul pretinsului prejudiciu, trebuia exclusă activitatea desfăşurată de D. în anul 2010.

Tot dintr-o greşeală materială, titulara contestaţiei susţine că instanţa de recurs nu a observat faptul că niciuna din instanţele devolutive nu a motivat raportul de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită şi pretinsul prejudiciu.

Afirmând că acest raport de cauzalitate nu este analizat, contestatoarea reproduce anumite pasaje apreciate ca fiind relevante în acest sens, atât din hotărârea de fond, cât şi din cea de apel.

Nu în ultimul rând, contestatoarea susţine că, dintr-o greşeală materială, instanţa de recurs a constatat că expertiza contabilă de la fond a stabilit prejudiciul cauzat de D., toate acestea, în condiţiile în care expertul contabil de la fond a calculat exclusiv cifra de afaceri realizată de D. în anii 2007-2010, şi nu a stabilit care este prejudiciul cauzat de D..

Mai mult, afirmă că, tot din eroare, instanţa de recurs nu a observat concluziile raportului de expertiză efectuat în apel, care a stabilit în mod clar care erau clienţii comuni şi care era profitul înregistrat pe fiecare dintre aceşti clienţi, precum şi profitul înregistrat pe anii 2007-2010, menţionând că doar profitul se putea constitui în prejudiciu, nu şi cifra de afaceri.

În altă ordine de idei, contestatoarea susţine că instanţa de recurs a omis, din greşeală, să cerceteze toate motivele de modificare sau de casare.

În acest sens, arată că a formulat recurs împotriva Hotărârii nr. 353/03.10.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2010 de Curtea de Apel Alba-Iulia, invocând patru dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din C. proc. civ., anume:

a. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) (pct. 5);

b. când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (pct. 9);

c. când instanţa, interpretând greşit actu! juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şî vădit neîndoielnic al acestuia (pct. 8);

d. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (pct. 7).

În susţinerea acestor motive de recurs, arată că a indicat mai multe temeiuri de fapt şi de drept care, în opinia sa, demonstrau caracterul nelegal al hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Alba-Iulia, anume:

a. în raport de art. 304 pct. 5, a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 57 alin. (1), art. 132, cât şi art. 135 C. proc. civ.

b. în raport de art. 304 pct. 9, a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 969, art. 973, art. 1073, art. 1075, art. 1078, respectiv art. 1039 şi art. 1041 din C. civ. de la 1864 (" C. civ.."); art. 129 alin. (6) C. proc. civ. art. 9 şi art. 12 din Legea nr. 11/1991; art. 261 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 137 alin. (2) C. proc. civ. art. 60 alin. (1) C. proc. civ. art. 4 alin. (1) lit. g) şi h) din Legea nr. 11/1991;

c. în raport de art. 304 pct. 8, a invocat schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al Contractului de consultanţă nr. x/03.01.2002, cât şi interpretarea greşită a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al duratei interdicţiei cuprinse în respectivul contract;

d. în raport de art. 304 pct. 7, a invocat lipsa motivării privind legătura de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită şi pretinsul prejudiciu, contradicţia motivărilor, cât şi, per ansamblu, lipsa propriei motivări a hotărârii.

Cu toate acestea, însă, arată că decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este rezultatul atât al unei greşeli materiale a instanţei, cât şi al omisiunii acesteia de a cerceta din greşeală toate motivele de casare pe care le-a invocat. În continuare, contestatoarea indică motivele de casare omise de la cercetare.

Un prim motiv de casare arătat a fi fost omis de la cercetare este cel prevăzut de art. 304 pct. 5 raportat la art. 57 alin. (1), art. 132, cât şi art. 135 C. proc. civ.

Cu privire la acest motiv de casare, contestatoarea arată că, deşi la o primă analiză a Deciziei ÎCCJ nr. 1146/25.06.2020, poate părea că motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 a făcut obiectul analizei instanţei - fiind menţionat generic în ultimul paragraf al filei 15, din lecturarea paragrafelor 1- 7 ale filei 16, susţine că se poate observa că analiza a fost realizată strict şi exclusiv prin prisma prevederilor art. 84 şi art. 61 C. proc. civ., cu totala desconsiderare a dispoziţiilor legale invocate - art. 57 alin. (1), art. 132, cât şi art. 135 C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, afirmă că, în fapt, instanţa supremă s-a oprit asupra analizării dispoziţiilor art. 84 C. proc. civ. privind prerogativa instanţei de a califica o cerere în funcţie de scopul (presupus) urmărit, aceasta nefiind ţinută de denumirea pe care partea o dă cererii respective, însă, raţionamentul nu a fost continuat şi în raport de dispoziţiile care ar fi stat la baza formulării cererii (în speţă, art. 57 C. proc. civ.) şi, cu atât mai puţin, în raport de termenul legal şi condiţiile în care cererea ar fi putut fi formulată (art. 132 şi art. 135 C. proc. civ.).

Or, prin motivul de casare invocat şi dispoziţiile legale indicate ca fiind încălcate, arată că a atras atenţia în primul rând, asupra faptului că a fost greşit calificat temeiul de drept în baza căruia atât contestatoarea, cât şi E. S.R.L. au fost chemate în judecată, iar, în al doilea rând, chiar dacă ar fi fost validă calificarea cererii ca fiind o simplă precizare de acţiune, a arătat că aceasta a fost făcută cu nerespectarea termenului legal prevăzut de art. 132 şi cu nerespectarea exigenţelor art. 135 C. proc. civ. - aspecte complet ignorate de instanţa de recurs.

Cel de al doilea motiv de casare arătat ca fiind omis de la cercetare este cel prevăzut de art. 304 pct. 9 raportat la art. 60 alin. (1) C. proc. civ.

Detaliind, contestatoarea afirmă că instanţa de recurs a omis, din greşeală, să observe şi să ia în considerare cel de-al cincilea argument pe care l-a invocat, şi anume încălcarea art. 60 alin. (1) C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, arată că instanţa supremă a desconsiderat voinţa şi cadrul procedural fixat expres de către reclamanta-intimata prin formularea cererii de chemare în garanţie şi, pe cale de consecinţă, nu a observat că a fost admisă o cerere de chemare în garanţie în lipsa unui raport de garanţie substanţial între A. şi chemata în garanţie, D. S.R.L.; a fost admisă în totalitate cererea principală de judecată - inclusiv capătul de cerere privind chemarea în garanţie, deşi reclamanta-intimată nu a căzut în pretenţii faţă de niciuna dintre părţi.

Astfel, în opina contestatoarei, dacă I.C.C.J. ar fi analizat premisele temeiului de drept procedural expres invocat de către reclamanta-intimată (art. 60 alin. (1) C. proc. civ.) ar fi reţinut fără dubii că acesta presupune situaţia-condiţie, în care partea să fi căzut în pretenţii şi, în raport de acestea, să se fi putut îndrepta împotriva altei persoane pentru despăgubiri. Însă, atât timp cât cererea principală a fost admisă, cererea de chemare în garanţie formulată de către reclamanta-intimata trebuia în mod necesar respinsă, dat fiind că cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală acţiunii principale, menită să-l protejeze pe cel care a formulat-o în eventualitatea pierderii procesului, dacă "ar cădea în pretenţii".

În concluzie, contestatoarea afirmă că, prin ignorarea condiţiilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ., a fost admisă o cerere de garanţie formulată de o reclamantă care nu a căzut în pretenţii, în condiţiile unui raport de garanţie inexistent.

Cel de al treilea motiv de casare arătat ca fiind omis de la cercetare este cel prevăzut de art. 304 pct. 8 raportat la extinderea efectelor Contractului de consultantă nr. x/03.01.2002.

Detaliind, arată că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 a fost întemeiat pe două argumente, dintre care, cel de-al doilea se referea la prelungirea neîntemeiată a efectelor Contractului de consultanţă nr. x/03.01.2002 până în octombrie 2010, sens în care arată că a indicat şi probat faptul că, în baza prevederilor Contractului de consultanţă, interdicţiile erau valabile 5 ani după încetarea prestaţiilor oferite în baza respectivului contract (aşadar, termenul până la care consultantul B. era ţinut era calculat în funcţie de momentul încetării prestaţiei); iar ultima prestaţie a fost efectuată de acesta în luna decembrie 2004 - conform facturii nr. x/20.12.2004 (depusă ca Anexa 13 la Recurs).

Ignorând argumentul de nelegalitate al hotărârii apelate, contestatoarea afirmă că instanţa supremă a permis ca înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al contractului de consultanţă privind durata interdicţiei să fie interpretat greşit, ajungându-se, astfel, la un cuantum nefondat şi nejustificat al prejudiciului presupus datorat de contestatoare.

Pe cale de consecinţă, susţine că, fără observarea acestui motiv de nelegalitate, a fost trasă la răspundere în mod nejustificat pentru un cuantum mai mare decât trebuia.

În drept, contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) şi următoarele din C. proc. civ. de la 1865.

La 16 septembrie 2020, intimata A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii formulării contestaţiei în anulare şi, pe fond, a solicitat, în principal, respingerea contestaţiei în anulare ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca nefondată.

Analizând argumentele invocate în susţinerea contestaţiei în anulare, subsumate motivelor prevăzute de art. 318 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, "hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".

Contestatoarea şi-a întemeiat contestaţia în anulare pe ambele teze ale art. 318 din C. proc. civ. de la 1865, susţinând atât existenţa unor greşeli materiale în dezlegarea dată recursului, cât şi omisiunea instanţei de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Teza întâi a textului legal, anterior menţionat, reglementează contestaţia în anulare specială, care poate fi exercitată atunci când hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale cu caracter procedural, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului.

Faţă de caracterul de cale de atac de retractare al contestaţiei în anulare, existenţa unei "greşeli materiale" la care se referă art. 318 teza I C. proc. civ. din 1865 presupune o interpretare restrictivă.

Astfel, trebuie avute în vedere numai acele greşeli materiale care au caracter procedural şi care au dus, în mod necesar, la pronunţarea unei soluţii eronate, ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante existente la dosarul cauzei.

Aşadar, noţiunea de "greşeală materială" prevăzută de art. 318 din C. proc. civ. de la 1865 se referă la erori materiale evidente, în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului, precum: respingerea greşită a unui recurs ca tardiv, anularea greşită a recursului ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate şi alte aspecte asemănătoare, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Este cu consecvenţă statuat şi în doctrină că această noţiune trebuie interpretată restrictiv, prin intermediul său neputând fi îndreptate greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

Totodată, cu ocazia analizării motivului reprezentat de greşeala materială, instanţa de retractare trebuie să se raporteze numai la actele existente la dosarul de recurs în momentul pronunţării hotărârii contestate. Explicaţia constă în aceea că se poate aprecia dacă soluţia este rezultatul unei erori materiale doar prin raportare la ceea ce instanţa de recurs avea la dispoziţie în momentul pronunţării hotărârii.

Pornind de la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că titulara contestaţiei în anulare susţine, în esenţă, că greşelile materiale care au condus la respingerea recursului propriu constau în faptul că:

- intimata A. a formulat o cerere de chemare în garanţie a contestatoarei, în baza articolului 61 C. proc. civ., sau, cel mult, o cerere de chemare în judecată în baza art. 57 C. proc. civ., şi nu o cerere de chemare în judecată directă cum, dintr-o greşeală materială, a constatat instanţa de recurs;

- pretenţiile reclamantei A. au fost exclusiv de natură contractuală, şi nu de natură delictuală cum, din eroare, a constatat instanţa de recurs;

- domnul C. nu a fost parte la contractul nr. x/03.01.2002 cum, din eroare, a constatat instanţa de recurs;

- durata de 5 ani a interdicţiei de neconcurenţă, prevăzută de contractul nr. x/03.01.2002, a expirat la 31.12.2009, şi nu în octombrie 2010 cum, din eroare, a constatat instanţa de recurs;

- expertul contabil de la fond a calculat exclusiv cifra de afaceri realizată de D. în anii 2007-2010, şi nu a stabilit care este prejudiciul cauzat de D., după cum, din eroare, a constatat instanţa de recurs.

Având în vedere că inadmisibilitatea contestaţiei în anulare invocată prin întâmpinare vizează, de fapt, încadrarea criticilor formulate prin raportare la noţiunea de "greşeală materială", Înalta Curte constată că, formal, acestea intră în sfera de reglementare a contestaţiei în anulare speciale, respectiv în prima teză a art. 318 din C. proc. civ., motiv pentru care nu poate fi primită excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, urmând a stabili dacă menţionatele critici constituie veritabile "greşeli materiale", în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 318 din C. proc. civ. de la 1865.

Având în vedere aspectele prealabile mai sus menţionate, prin care s-a arătat că noţiunea de "greşeală materială" trebuie interpretată ca referindu-se la erori materiale evidente, în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului, precum: respingerea greşită a unui recurs ca tardiv, anularea greşită a recursului ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate şi alte aspecte asemănătoare, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, Înalta Curte constată că, atât recursul contestatoarei, cât şi al celorlalte părţi, au primit o dezlegare exclusiv pe fondul cauzei.

Având în vedere că, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, nu pot fi îndreptate greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural, Înalta Curte reţine că toate aspectele evocate de contestatoare ca fiind greşeli materiale nu pot primi această calificare şi, prin urmare, nu pot fi subsumate sintagmei "greşeli materiale". Aspectele invocate vizează calificarea raporturilor juridice de drept procesual şi material, analiza înscrisurilor care le-au generat, precum şi evaluarea şi aprecierea probatoriului administrat.

Prin urmare, criticile prezentate nu pot fi cenzurate pe calea contestaţiei în anulare, deoarece această cale de atac extraodinară de retractare se limitează la motive de anulare prevăzute în art. 317-318 din C. proc. civ. de la 1865 şi nu poate fi transformată, printr-o interpretare extensivă a noţiunii de "greşeală materială", într-o cale de atac de reformare asemănătoare recursului, astfel cum se tinde de către contestatoare.

Aşa fiind, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare întemeiată pe prima teză a art. 318 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865.

Analizând criticile contestatoarei formulate din perspectiva celei de a doua teze a contestaţiei în anulare speciale, care priveşte omisiunea instanţei de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de casare, Înalta Curte observă că titulara contestaţiei în anulare a indicat motivele de casare pretins a fi fost omise de la cercetarea instanţei de recurs.

Cu toate acestea, Înalta Curte apreciază că argumentele expuse de contestatoare impun o veritabilă analiză de legalitate asupra unor chestiuni care se subsumează motivelor pe care şi-a întemeiat recursul declarat în cauză.

Art. 318 teza a II-a din vechiul C. proc. civ. prevede că hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare prevăzute de art. 304 din C. proc. civ. de la 1865.

Deşi contestatoarea pretinde că instanţa a omis să cerceteze motivele de casare indicate, în realitate, nu se invocă neanalizarea motivelor de recurs subsumate art. 304 pct. 5, 9 şi 8 din C. proc. civ. de la 1865, ci a unor argumente care susţin aceste motive de recurs.

Argumentele sunt întotdeauna subsumate motivului de recurs pe care îl sprijină, iar instanţa de recurs poate grupa argumentele invocate în susţinerea acestuia, răspunzându-le printr-un considerent comun, caz în care nu se poate reproşa omisiunea de a cerceta motivul de recurs, aşa cum susţine contestatoarea din prezenta cauză sau poate exprima propriul raţionament, fără a fi necesar să răspundă fiecărui argument în parte.

De vreme ce textul art. 318 teza a II-a din C. proc. civ. este neechivoc în privinţa cerinţei ca omisiunea de cercetare să vizeze un motiv de modificare sau de casare, ori de câte ori se aduce în discuţie necercetarea unor argumente care susţin motivele de recurs, contestaţia în anulare urmează a fi respinsă, întrucât reevaluarea argumentelor de nelegalitate aduse în susţinerea motivului de recurs se constituie într-o veritabilă rejudecare a recursului, ceea ce excedează nu doar obiectului contestaţiei în anulare, ci şi principiului legalităţii căilor de atac.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea D. S.R.L., prin administrator special C. şi prin administrator judiciar provizoriu F.., împotriva deciziei nr. 1146 din 25 iunie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Cu privire la cererea intimatei A. S.R.L. de obligare a contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că intimata a făcut dovada efectuării acestor cheltuieli, în sumă de 5950 RON, conform facturii seria x nr. x din 18.09.2020, aflată la dosar.

Faţă de soluţia de respingere a contestaţiei în anulare, în temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte o va obliga pe contestatoarea D. S.R.L. prin administrator special C. şi prin administrator judiciar provizoriu F.. la plata către intimata A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 5950 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea D. S.R.L., prin administrator special C. şi prin administrator judiciar provizoriu F.., împotriva deciziei nr. 1146 din 25 iunie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Obligă pe contestatoarea S.C. D. S.R.L. prin administrator special C. şi prin administrator judiciar provizoriu F.. la plata către intimata S.C. A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 5950 RON.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 septembrie 2020.