Abusiveness of disguised risk commissions in foreign currency credit agreements and limits of judicial review on core price clauses

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 12.03.2018, sub nr. x, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat instanţei să dispună constatarea nulităţii absolute a următoarelor clauze din convenţia de credit nr. x/07.12.2007, încheiată între reclamantă şi B. S.A.: art. 5 lit. a) din Condiţii Speciale ale Convenţiei şi art. 3 pct. 5 din Condiţii Generale ale Convenţiei referitoare la comisionul de risc, precum şi art. 4.1 din Condiţiile Generale ale Convenţiei referitoare la moneda de restituire a creditului. S-a mai solicitat să dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pentru toată perioada contractului; să fie obligată banca să aplice denominarea în moneda naţională a plăţilor, pe principiul din regulamentul valutar că preţul mărfurilor sau al serviciilor se plăteşte în moneda naţională în contractele dintre rezidenţi; să fie obligată banca să restituie împrumutatului sumele de bani percepute şi încasate de la data acordării creditului şi până în prezent, reprezentând diferenţa de curs valutar între valoarea CHF la momentul acordării creditului şi suma achitată efectiv la fiecare scadenţă, calculată de la data de 07.12.2007, data acordării creditului şi până la data sesizării instanţei, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi a Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993. S-a mai solicitat şi obligarea pârâtei la restituirea sumei de 33187 CHF reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat de reclamantă de la momentul încheierii contractelor de credit, respectiv de la data de 15.01.2008 şi până la data de 15.05.2013 când a încetat plăţile.

Prin sentinţa civilă nr. 237/01.02.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă excepţia lipsei de interes a reclamantei în formularea acţiunii, invocată de pârâta B. S.A., ca neîntemeiată; de asemenea, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. S.A., ca neîntemeiată; a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. România S.R.L., ca neîntemeiată; a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C. România S.R.L., sub toate capetele de cerere, ca neîntemeiată; s-a luat act că pârâta B. S.A. îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei soluţii a declarat apel reclamanta A., iar prin decizia civilă nr. 167 din 4 martie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa civilă atacată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C. România S.R.L.; a constatat nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/07.12.2007 şi în art. 3.5 din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x/07.12.2007; a obligat pârâta B. S.A. să restituie reclamantei sumele încasate cu titlu de comision de risc în perioada 07.12.2007 - 03.12.2010 şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Împotriva soluţiei pronunţate de instanţa de apel, au formulat recurs atât reclamanta A. cât şi pârâta B. S.A..

Prin recursul formulat de reclamanta A. se solicită trimiterea cauzei instanţein de apel în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să fie restituită întreaga sumă percepută drept comision de risc/administrare aferentă perioadei 7.12.2007-15.05.2013.

În motivare, recurenta reclamantă arată că în mod greşit instanţa de apel a obligat B. să-i restituie sumele încasate cu titlu de comision de risc doar pentru perioada 07.12.2007-03.12.2010, reţinând că odată cu semnarea Actelor Adiţionale nr. 1 şi 2/03.12.2010, comisionul de risc a fost "eliminat" din contractul de credit, iar sumele achitate ulterior încheierii acestor acte adiţionale reprezentând valoarea comisionului de administrare, comision cu a cărui analiză a caracterului abuziv instanţa nu a fost învestită, nu pot fi dispuse a se restitui reclamantei.

Recurenta apreciază că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., deoarece instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor care dispun desfiinţarea clauzelor abuzive din contractele de credit, sancţionând exclusiv clauzele care prevedeau în conţinutul lor denumirea de "comision de risc", fără să ia în calcul "deghizarea" acestui comision în cel de administrare, în scopul eludării legii.

Astfel, comisionul de administrare credit introdus prin actele adiţionale are aceleaşi caracteristici ca şi comisionul pe care l-a înlocuit, astfel încât aceste clauze care îl prevăd sunt abuzive pentru aceleaşi motive reţinute în considerentele deciziei referitoare la comisionul de risc, fiind nelegale şi prin prisma art. 35 lit. b) din O.U.G. nr. 50/2010.

În acest sens, recurenta se prevalează de dispoziţiile art. 3 lit. a) şi b) şi art. 18 din O.G. nr. 21/1992 republicată privind protecţia consumatorului, care consideră că trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Aplicând în speţă aceste dispoziţii legale, rezultă o practică abuzivă din partea băncii, care a creat un dezechilibru injust între interesele băncii şi interesele personale ale reclamantei, în detrimentul intereselor acesteia din urmă, prin perceperea comisionului de risc, sub orice formă mascată. Invocă în acest sens Cauza C-168/05 a Curţii Europeane de Justiţie.

Prin urmare, ţinând cont că a solicitat rambursarea comisionului de risc perceput de bancă de la data încheierii Convenţiei dintre părţi şi până la data la care nu a mai putut achita ratele de credit, adică inclusiv a comisionului perceput sub forma comisionului de administrare, recurenta susţine că instanţa trebuia să verifice şi să constate caracterul clauzelor abuzive şi în ceea ce priveşte comisionul de administrare.

Susţine recurenta că prin includerea comisionului de administrare (având aceeaşi valoare cu comisionul de risc) s-a urmărit în realitate obţinerea unui avantaj disproporţionat faţă de prestaţia efectuată de bancă, reprezentând o modalitate de percepere a unei dobânzi mai mari decât cea menţionată cu acest titlu în contract, în detrimentul reclamantei, iar mascarea acestui comision sub denumirea de comision de administrare credit nu a făcut nimic altceva decât să permită perceperea în continuare a comisionului de risc sub o altă identitate, dar cu aceeaşi valoare juridică. De altfel, chiar în Actul Adiţional nr. 2 se menţionează că acest comision vizează administrarea riscurilor de credit şi de piaţă, adică exact ceea ce viza şi comisionul de risc.

Ţinând cont de scopul urmărit prin introducerea comisionului de administrare, astfel cum a fost definit prin actele adiţionale, respectiv garantarea rambursării împrumutului (raportat la comportamentul contractual al împrumutatului pe durata convenţiei, modul de îndeplinire de către împrumutat a obligaţiilor impuse prin convenţie, riscul neîncasării valorii asigurate etc.) rezultă fără echivoc că acesta îmbracă forma comisionului de risc sub o altă formă, neschimbându-se nimic în relaţia contractuală, iar banca percepând acelaşi comision deghizat sub o altă denumire.

În acest context, recurenta opinează că în mod greşit instanţa de apel a dispus restituirea comisionului de risc până la data 03.12.2010, având în vedere că a solicitat restituirea până în 15.05.2013, inclusiv pentru perioada ulterioară semnării actelor adiţionale care prevedeau "comisionul de administrare".

Clauzele în discuţie nu respectă nici exigenţele bunei credinţe, deoarece inserarea comisionului de risc redenumit comision de administrare a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale reclamantei prin majorarea ratei lunare. Practic, prin inserarea comisionului de risc pârâta a urmărit să obţină un avantaj disproporţionat în detrimentul părţii reclamante, astfel încât dezechilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerinţa bunei credinţe.

Comisionul de risc/administrare nu se justifică, întrucât creditorul nu furnizează nicio prestaţie efectivă care să poată constitui contrapartida acestui comision, aşa încât nu se poate pune problema caracterului adecvat al comisionului respectiv, mai mult, în măsura în care riscul, pretins justificat de pârâtă prin întâmpinare, nu s-ar realiza, nu se prevede restituirea sumelor încasate cu acest titlu sau deducerea lor din ratele de credit.

De aceea, recurenta arată că însăşi banca, prin actul adiţional nr. x la contract îşi asumă identitatea între comisiunul de risc şi comisionul de administrare, iar prin actul adiţional nr. x/03.12.2010, banca arată în mod lipsit de echivoc că a realizat doar redenumirea comisionului de risc în comision de administrare, valoarea acestuia rămânând de 0,22 %, prevăzută de aceeaşi clauză 5 a contractului şi cu aceeaşi justificare a comisionului de risc iniţial prevăzut în contract.

Totodată, recurenta susţine că această clauză referitoare la comisionul de risc/administrare este lipsită de cauză juridică în condiţiile art. 948 şi art. 966 C. civ., neexistând nicio contraprestaţie a societăţii bancare care să justifice perceperea acestui comision.

Prin recursul formulat de pârâta B. S.A. se solicită casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel pentru o nouă judecată în ce priveşte soluţia dată referitor la comisionul de risc şi la obligaţia de restituire a contravalorii acestuia.

În motivare, recurenta pârâtă susţine că instanţa de apel a considerat că dreptul aplicabil este numai Legea nr. 193/2000, fără a avea în vedere şi prevederile legale invocate în întâmpinarea depusă la fond şi reluate pe scurt şi în întâmpinarea din apel.

În ce priveşte negocierea clauzelor, instanţa de apel s-a limitat la a enunţa consideraţii generale relative la caracterizarea contractului ca fiind de adeziune, deci ne-negociabil, fără a se apleca, în mod particular asupra naturii clauzei relative la comisionul de risc care este parte din preţul creditului (costul total al creditului la consumator), caz în care negocierea suportă nişte limitări legale particulare.

Totodată, în mod greşit s-a făcut trimitere la Hotărârea CJUE din Cauza 484/08, deşi legea română nu autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor de preţ, înţelegând să acorde consumatorilor acel nivel de protecţie identic celui acordat prin Directiva 93/13. În acest caz, clauzele de preţ vor putea fi verificate numai dacă nu au o exprimare uşor inteligibilă, astfel cum această noţiune a fost detaliată în cauza Kasler 26/13.

Consideră recurenta că, prin chiar denumirea sa, comisionul de risc face parte din preţul creditului, astfel că, ipoteza negocierii clauzei, în sensul posibilităţii consumatorului de înlăturare a acesteia, nu poate fi valabilă în cazul unei clauze de preţ, pentru că un astfel de mecanism de interpretare ar transforma obligaţia de plată a preţului dintr-o obligaţie pură şi simplă, într-o obligaţie afectată de o condiţie pur-potestativă din partea debitorului obligaţiei de plată (art. 1010 C. civ.).

De aceea, arată că inclusiv Directiva 93/13 introduce ca excepţie de la verificarea caracterului abuziv acele clauze de preţ şi plată, cu condiţia unei exprimări clare şi inteligibile. Exprimarea clară şi inteligibilă trebuie să vizeze posibilitatea consumatorului de a înţelege consecinţele economice ale clauzei asupra sa (Cauza Kasler, Cauza Andriciuc), iar o astfel de înţelegere este dată de o expunere cât mai clară a valorii comisionului.

Totodată, în sensul art. 10 lit. f) din O.G. nr. 21/1992, susţine că valoarea comisionului de risc era stabilită cu exactitate, fiind posibilă determinarea exactă a acestui comision şi a efectelor sale economice în patrimoniul reclamantei.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel putea constata că art. 5 lit. a) şi 3.5. relative la comisionul de risc erau clauze de preţ, exprimate clar şi inteligibil, ceea ce conducea la aplicarea excepţiei statuate de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cu privire la dezechilibrul contractual, recurenta-pârâtă consideră că trebuia urmat raţionamentul statuat în hotărârea CJUE din Cauza 415/11 şi reluat în hotărârea pronunţată în Cauza 226/12, pe care deşi 1-a aplicat când a analizat clauza 4.1. din Contract, referitoare la moneda de restituire a creditului, atunci când a verificat clauzele privind comisionul de risc, instanţa de apel nu 1-a mai aplicat.

Recurenta susţine că, din observarea textelor legale aplicabile speţei, şi anume: Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al creditelor pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice, în forma publicată în M. Oficial nr. 611/6.04.2004, cu interpretările date prin Normele de aplicare aprobate prin Ordinul comun BNR/ANPC nr. 2/18.05.2005, O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, în forma republicată în M. Oficial nr. 208/28.03.2007, O.G. nr. 9/2000 şi art. 967 din C. civ. (1864), nu rezultă vreo cerinţă legală cu privire la detalierea costurilor în contractul de credit, iar dacă această detaliere este făcută, nu rezultă vreo cerinţă în privinţa motivului perceperii acestor elemente de cost.

Recurenta consideră că, verificând clauzele comisionului de risc prin prisma cadrului legal aplicabil, nu va putea fi relevată o situaţie juridică mai dezavantajoasă pentru consumator în contract, faţă de dispoziţiile legale aplicabile şi nu va putea fi constatat dezechilibrul reclamat prin acţiune şi "stabilit" în mod nelegal de către instanţa de apel.

Deşi instanţa de apel a reţinut că nu există nici un risc cu privire la restituirea împrumutului, risc care să necesite instituirea unui comision de risc, arată că această concluzie este în contradicţie cu realitatea contractuală, deoarece contractul a fost cesionat către C. tocmai pentru că a fost declarat scadent anticipat din cauza nerambursării la timp; aşadar, riscul nu numai că a existat, dar s-a şi manifestat.

Recurenta-pârâtă mai arată că, o altă interpretare eronată a instanţei de apel vizează înţelesul noţiunii de comision, ca remuneraţie profesională pentru mijlocirea unei afaceri comerciale, conducând din nou instanţa la lipsa unei activităţi care să justifice acest comision.

În opinia recurentei, această interpretare încalcă art. 977 şi art. 982 din C. civ., astfel că instanţa de apel nu avea vreun temei să interpreteze noţiunea de comision altfel decât ca element de cost al creditului, potrivit textelor legale evocate, sens în care invocă hotărârea pronunţată de CJUE în Cauza 143/13 (Matei vs. B.).

Totodată, mai arată că, potrivit reglementărilor legale, nu este suficientă constatarea unui pretins dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, ci este necesar ca acel dezechilibru să fi fost creat în contradicţie cu cerinţele bunei-credinţe, situaţie inexistentă în cauză.

Susţine că instanţa de apel nu a verificat şi această condiţie în mod temeinic, considerând eronat că Banca a fost de rea-credinţă. Or, reaua-credinţă nu poate fi determinată numai prin introducerea în sine a comisionului, în contractul de credit, ci trebuia dovedit de către reclamantă că a existat o intenţie din partea băncii de a-i crea un prejudiciu; includerea în cost a unui comision nu poate constitui un element de determinare a relei-credinţe, deoarece orice comerciant urmăreşte obţinerea de profit, iar o bancă este chiar obligată să acorde credite în condiţii de profit.

În ce priveşte interpretarea noţiunii de bună/rea-credinţă, recurenta-pârâtă face din nou trimitere la dezlegările de drept date de CJUE în Cauza 415/11, clauzele referitoare la comisionul de risc susţinând că au fost inserate în mod explicit, vizibil şi clar în contract, iar costul total oferit de bancă era mai mic decât dobânda curentă medie pe piaţa bancară la acea dată, ceea ce demonstrează că aceasta a acţionat în mod corect şi echitabil faţă de consumator.

De asemenea, consideră că instanţa de apel adoptă un raţionament eronat, când apreciază că nu se poate diminua soldul actual al creditului (creditor C.) cu valoarea comisionului de risc, pe motiv că acest comision a fost încasat de Bancă şi nu a făcut obiect al cesiunii. Eroarea instanţei este vădită întrucât obiectul cesiunii a fost soldul creditului la momentul cesiunii, care includea şi suma plătită cu titlu de comision de risc (17.091,26 CHF) şi comision de administrare (3.274,17 CHF), adică 20.365,43 CHF cât indicase şi în întâmpinarea la apel; din moment ce suma reprezentând comision ar fi fost nedatorată, creanţa cedată includea o sumă nereală, iar prin introducerea în cauză a C., o astfel de diminuare a creanţei putea avea loc în deplină egalitate şi opozabilitate faţă de C..

La 29 iulie 2020, în termen legal, recurenta pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamantă, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, precizând că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

La 30 iulie 2020, în termen legal, recurenta reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, ca nefondat şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului proces.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În şedinţa Completului de filtru din 21 aprilie 2021 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursurile declarate, fiind stabilit termen de judecată conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată prin raportare la criticile formulate şi la temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed:

În privinţa recursului declarat de reclamanta A., aceasta susţine, sub un prim aspect, că în mod greşit instanţa de apel nu a analizat şi nu s-a pronunţat şi asupra caracterului abuziv al comisionului de administrare şi restituirii sumelor corespunzătoare, deşi prin cererea de chemare în judecată s-ar fi solicitat şi acest lucru. Critica poate fi analizată din perspectiva punctului 5 al art. 488 din C. proc. civ. şi nu a punctului 8 al aceluiaşi articol, cum în mod eronat a indicat recurenta.

Aşa cum în mod corect a constatat însă şi instanţa de apel, prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamanta recurentă a solicitat constatarea caracterului abuziv numai în privinţa clauzelor referitoare la comisionul de risc, indicând în mod expres în acest sens art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de credit şi art. 3 pct. 5 din Condiţiile Generale ale aceleiaşi Convenţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 194 din C. proc. civ., alături de alte elemente obligatorii ale cererii de chemare în judecată, aceasta trebuie să cuprindă şi obiectul cererii şi valoarea lui, precum şi arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea.

În consecinţă, împrejurarea că suma a cărei restituire a fost solicitată prin acţiunea introductivă includea, valoric, şi cuantumul unor comisioane pretins achitate de către reclamantă cu alt titlu, sau indicarea perioadei în care reclamanta susţine că a achitat comisioane nedatorate, nu este suficientă pentru a se aprecia că instanţa ar fi fost învestită inclusiv cu o cerere de constatare a caracterului abuziv a altor comisioane în afara comisionului de risc expres indicat.

Totodată, sub aspectul motivelor de fapt şi de drept ce ar fi trebuit indicate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că recurenta a menţionat pentru prima dată comisionul de administrare, reglementat exclusiv prin actele adiţionale, abia prin cererea de recurs, susţinerile în sensul că acesta ar fi de fapt comision de risc deghizat fiind de asemenea făcute pentru prima dată, tot prin cererea de recurs.

În consecinţă, în raport cu limitele stabilite de reclamantă prin cererea de chemare în judecată cu privire atât la obiectul cererii cât şi la motivele de fapt şi de drept arătate, în mod corect şi cu respectarea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. instanţa de a apel nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra pretinsului caracter abuziv al comisionului de administrare reglementat prin actele adiţionale ale Convenţiei de credit.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta reclamantă critică nereţinerea de către instanţa de apel a caracterului abuziv a comisionului de administrare, raportat inclusiv la caracterul "deghizat" al acestuia.

Criticile nu pot fi însă analizate, câtă vreme aşa cum s-a arătat deja, caracterul deghizat şi respectiv abuziv al comisionului de administrare au fost invocate pentru prima dată în recurs, nefiind analizate nici de instanţa de fond şi nici de instanţa de recurs.

Mai mult, Înalta Curte subliniază că instanţa de fond a constatat în mod expres cu privire la comisionul de risc faptul că acesta a fost eliminat prin actele adiţionale, însă recurenta reclamantă nu a avut nicio critică în apel în sensul că de fapt comisionul de risc nu ar fi fost eliminat ci doar "deghizat" în comision de administrare, critică formulată pentru prima dată în recurs, cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Referitor la recursul formulat de pârâta B. S.A., aceasta a invocat de asemenea art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a pronunţat soluţia cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează materia protecţiei consumatorului.

Sub aspectul negocierii clauzei de risc, critica de nelegalitate formulată de recurentă vizează faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere, în mod particular, natura clauzei relative la comisionul de risc, care este parte din preţul creditului, caz în care negocierea ar suporta nişte limitări legale particulare.

Contrar susţinerilor recurentei pârâte, Înalta Curte constată însă că nici dispoziţiile legale indicate de aceasta şi nici alte dispoziţii legale în vigoare la data încheierii contractului dintre părţi nu impuneau limitări particulare în privinţa posibilităţii de negociere a vreunei clauze contractuale, nici măcar din perspectiva preţului.

Contractul a fost încheiat de părţi la 7 decembrie 2007, dată la care art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu fusese completat cu alin. (6), ca atare excepţia reglementată în prezent de acest aliniat nu-şi găseşte aplicabilitatea, raportul juridic al părţilor fiind supus legii în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Alegând să nu transpună iniţial în dreptul intern art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, legiuitorul român a permis să se asigure consumatorului, în conformitate cu art. 8 din directivă, un nivel de protecţie efectivă mai ridicat decât cel stabilit de aceasta, neexistând raţiuni pentru care restricţia impusă de art. 4 alin. (2) din directivă să se aplice direct.

În consecinţă, art. 4 din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului în cauză, permitea instanţei în orice situaţie să aprecieze caracterul abuziv al unei clauze care nu a fost negociată individual, chiar dacă privea obiectul principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei şi chiar în ipotezele în care această clauză era redactată de vânzător sau furnizor în mod clar şi inteligibil.

Rezultă deci că trimiterea făcută de instanţa de apel la Hotărârea CJUE din Cauza 484/08 este corectă.

Referitor la dezechilibrul semnificativ creat prin inserarea comisionului de risc, instanţa de recurs reţine, în primul rând, ca în mod corect s-a apreciat că acesta nu este redactat în mod clar şi inteligibil, neîndeplinind condiţia de "transparenţă", astfel încât reclamanta nu a fost informată corespunzător cu privire la prestaţia recurentei B. S.A. în schimbul acestuia. În consecinţă, nefiind indicate în contract toate elementele necesare pentru justificarea perceperii comisionului de risc, clauza creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aşa cum s-a reţinut în Hotărârea pronunţată în cauza C-621/17 Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., din jurisprudenţa CJUE "nu rezultă că creditorul este obligat să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau de mai multe clauze contractuale. Cu toate acestea, având în vedere protecţia pe care Directiva 93/13 urmăreşte să o acorde consumatorului ca urmare a faptului că se află într-o situaţie de inferioritate faţă de un profesionist în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, este necesar ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta din urmă le remunerează."

Potrivit legislaţiei naţionale, contractul de împrumut bancar constituie titlu executoriu, astfel că în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către consumator, banca are dreptul de a recurge la executarea silită a bunurilor acestuia, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, precum şi obţinerea de despăgubiri, astfel încât prejudiciul să fie acoperit.

În speţă, s-a reţinut că pentru returnarea împrumutului s-a constituit în plus şi o garanţie reală imobiliară (ipotecă) asupra unui imobil.

Aşa cum în mod corect susţine şi recurenta pârâtă, dezechilibru juridic, potrivit jurisprudenţei CJUE, "poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Kiss şi CIB Bank, C-621/17, punctul 51)."

În consecinţă, faţă de lipsa de transparenţă şi claritate a prevederilor contractuale referitoare la comisionul de risc, din simpla denumire a acestuia nu se poate deduce decât că acesta pune practic în sarcina consumatorului o obligaţie suplimentară de plată a unei sume de bani pentru acoperirea aceluiaşi risc avut în vedere şi de norma naţională care consacră caracterul de titlu executoriu al contractului de credit bancar, precum şi de garanţia reală imobiliară constituită de consumator, în lipsa oricărei contraprestaţii corespunzătoare. Rezultă deci că prin instituirea comisionului de risc se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În Hotărârea din 26 februarie 2015, Matei împotriva B., C-143/13, punctul 71, CJUE, soluţionând o sesizare formulată într-o cauză în care se punea în discuţie acelaşi comision de risc, a ajuns la concluzia că "elementele dosarului de care dispune Curtea par să indice că litigiul principal se axează pe problema motivelor care justifică clauzele vizate şi în special pe problema dacă, întrucât impun consumatorului plata unui comision cu un cuantum semnificativ care urmăreşte să asigure rambursarea împrumutului, în condiţiile în care se susţine că acest risc este deja garantat printr-o ipotecă şi că, în schimbul acestui comision, banca nu furnizează un serviciu real consumatorului în interesul exclusiv al acestuia, aceste clauze trebuie considerate ca fiind abuzive, în sensul articolului 3 din Directiva 93/13."

De asemenea, se apreciază ca fiind corecte şi considerentele instanţei de apel referitoare la nerespectarea exigenţelor bunei-credinţe, câtă vreme reclamanta, în lipsa definirii comisionului de risc într-un limbaj inteligibil, nu a avut posibilitatea de a înţelege cu claritate motivele pentru care recurenta B. l-a perceput.

Faţă de toate aceste considerente, constatând că în speţă nu se confirmă niciunul dintre motivele de casare invocate prin cererile de recurs, instanţa de apel dând o corectă eficienţă textelor legale, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 167 din 4 martie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2021.