Penalty interest on dividends absent General Assembly resolution: Article 67(2) Law No. 31/1990 requires prior declaration of profit distribution

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 19 octombrie 2016 sub nr. x/2016, reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a solicitat obligarea pârâtei S.C. A. Bucureşti S.A. la plata sumei de 2.912.251,12 RON, reprezentând dobânda penalizatoare pentru plata cu întârziere a dividendelor pentru anii fiscali 2011, 2012, 2013, dobânzi calculate astfel: pentru anul fiscal 2011, perioada de penalizare 23.11.2012 - 30.10.2015, suma de 1.080.337,71 RON; pentru anul fiscal 2012, perioada de penalizare 23.11.2013 - 30.10.2015, suma de 1.282.480,11 RON; pentru anul fiscal 2013, perioada de penalizare 26.11.2014 - 30.10.2015, suma de 549.433,30 RON.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 194 şi urm. C. proc. civ., Legea nr. 215/2001, O.U.G. nr. 80/2013, C. civ., Legea nr. 31/1990, O.G. nr. 13/2011, Codul de procedură fiscală, Codul fiscal.

Prin sentinţa civilă nr. 361 din 2 februarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca prescrise pretenţiile aferente perioadei 23.11.2012-19.10.2013. S-a respins în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, care a fost admis prin decizia civilă nr. 2185 din 1 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul anulării în parte a sentinţei nr. 361 din 2 februarie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, iar în urma rejudecării, s-a respins excepţia prescripţiei ca neîntemeiată.

Prin aceeaşi decizie s-au respins ca neîntemeiate pretenţiile aferente perioadei 23.11.2012 - 19.10.2013 şi au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

La data de 22 martie 2019, reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2185 din 1 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate, cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi obligarea pârâtei la plata sumei de 2.912.251,12 RON reprezentând dobânzi penalizatoare calculate pentru plata cu întârziere a dividendelor pentru anii fiscali 2012, 2013 şi 2014, aferente perioadelor cuprinde între 23.11.2012 - 30.10.2015.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor legale cuprinse în art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, actualizată şi republicată.

Recurentul a învederat că despăgubirile solicitate prin cererea de chemare în judecată sunt diferite de pretenţiile rezultate din neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei asumate de debitor, în sensul că pretenţiile solicitate prin acţiunea pendinte sunt calculate începând cu expirarea termenului de 6 luni de la data aprobării situaţiei financiare a anului fiscal încheiat şi până la data achitării dividendelor, fiind datorate prin efectul legii şi întemeindu-se pe un text de lege, în timp ce pentru nerespectarea obligaţiei asumate de debitor, penalităţile sunt datorate în urma unei învoieli a părţilor şi se calculează începând cu data asumată, deci comportă alte referinţe legale.

Prin urmare, s-a învederat că Municipiul Bucureşti a solicitat dobânzi derivate din plata cu întârziere a dividendelor care se distribuie în termen de 6 luni de la data aprobării situaţiei financiare aferente anului fiscal încheiat, pretenţii calculate conform art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, până la achitarea debitului principal datorat.

Potrivit recurentului, instanţa de apel a reţinut în mod eronat că Municipiul Bucureşti a impus obligaţia de fixare a dividendului. Astfel, locuţiunea este scoasă din context şi prezentată în alt sens decât cel pe care l-a invocat, iar prin apelul promovat a citat din art. 111 alin. (2) lit. a) şi art. 194 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, prin care se prevede că adunarea generală a asociaţilor are o serie de obligaţii şi anume, pe lângă aprobarea situaţiilor financiare anuale şi pe cea de fixare a dividendului sau de stabilire a repartizării profitului net.

S-a mai arătat că obiectul cererii de chemare în judecată are ca scop recuperarea unui prejudiciu rezultat ca urmare a momentului fixării dividendului, nu a obligării fixării dividendului, iar cererea formulată de reclamant foloseşte ca mijloc, în atingerea scopului, acest moment al fixării, în urma căruia plata dividendului trebuie efectuată în termenul de 6 luni de la data aprobării situaţiei financiare, astfel cum prevede art. 67 alin. (2) din Legea privind societăţile. Recurentul a subliniat că obligaţia fixării dividendului, invocată de instanţă, se referă la termenul determinat de norma legală, de 6 luni, în care societatea avea totodată şi obligaţia plăţii dividendelor, pentru a nu intra sub incidenţa aplicării dobânzilor penalizatoare.

În ceea ce priveşte împărţirea profitului între asociaţi, recurentul-reclamant a precizat că reprezintă libertatea asociaţilor de a decide, iar în cauză această decizie nu a fost contestată de niciuna dintre părţi.

În ceea ce priveşte renunţarea la dreptul conferit de art. 67 alin. (2) teza a II-a şi a III-a din Legea nr. 31/1990, pe motiv că ar fi existat acordul acţionarilor cu privire la modul de folosire a profitului, recurentul-reclamant a subliniat că nu este menţionat nicăieri în cuprinsul hotărârilor AGA şi nici nu este dovedit că ar fi renunţat la aplicarea prevederilor din textul de lege al art. 67 alin. (2) teza a II-a şi a III-a, cu privire la dobânzile penalizatoare.

În opinia recurentului, instanţa de apel face o confuzie între dobânzile penalizatoare solicitate în temeiul art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, care sunt calculate de la finele celor 6 luni de la data aprobării situaţiei financiare aferente anului fiscal şi dobânzile datorate până la data achitării integrale a dividendelor, începând cu expirarea termenului de plată stabilit prin hotărârea adunării generale, respectiv 30.11.2015.

Astfel, s-a arătat că termenul de prescripţie cu care se apără intimata-pârâtă şi care a fost reţinut şi de instanţă, se referă la termenul general de prescripţie şi putea fi invocat pentru o obligaţie asumată de debitor, însă cererea reclamantului are ca obiect o obligaţie impusă de lege, care este datorată odată cu naşterea dreptului de creanţă individual.

Recurentul a mai arătat că termenul de plată al creanţei principale, al dividendelor, prevăzut de art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 nu a fost respectat, iar plata dividendelor a fost efectuată la mult timp după expirarea celor 6 luni de la aprobarea situaţiei financiare aferente anului fiscal încheiat, motiv pentru care au fost calculate dobânzi penalizatoare. Prin urmare, pretenţiile recurentului-reclamant sunt întemeiate pe art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Totodată, s-a învederat că instanţa de apel nu putea suplini acordul reclamantului cu privire la renunţarea dobânzilor, care se poate face doar dacă reclamantul renunţă de bună-voie sau dacă o nomă legală obligă expres reclamantul să renunţe la aceste dobânzi. În acest context, s-a subliniat că prin decizia pronunţată, instanţa de apel a încălcat dreptul de dispoziţie al reclamantului sau acordul său de voinţă pentru încasarea acestor sume.

La data de 14 iunie 2019, intimata-pârâtă S.C. A. Bucureşti S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală.

Intimata-pârâtă a arătat că termenul maxim legal de 6 luni de la aprobarea situaţiilor financiare anuale menţionat la art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 se referă la situaţia în care adunarea generală a aprobat distribuirea dividendelor, dar nu a stabilit un termen pentru plata acestora, iar nu la ipoteza în care repartizarea dividendelor nu a fost decisă. S-a subliniat că, în cauză, adunarea generală a aprobat la 27 mai 2015 distribuirea dividendelor şi a stabilit şi un termen pentru efectuarea plăţii, respectat întocmai de către pârâta A..

Intimata-pârâtă a mai susţinut că nu trebuie confundat dreptul la dividende cu exerciţiul dreptului. Astfel, cel dintâi este un drept societar general conferit de titlurile de participare deţinute, iar cel din urmă este o creanţă născută, individuală şi actuală. Dreptul la dividende există în mod abstract, prin simpla deţinere a titlului de participare, pe când cel din urmă este un drept concret, exercitabil. Aşadar, intimata a precizat că numai ulterior hotărârii de distribuire, dreptul la dividende, ca drept societar, se materializează, luând astfel forma unei creanţe individuale a acţionarului faţă de societate, creanţa întrunind din acel moment toate condiţiile spre a fi plătită, respectiv certă, lichidă şi exigibilă.

La data de 1 iulie 2019, recurentul-reclamant a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2019, a fost analizat raportul întocmit în cauză şi s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 martie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat în cauză. Totodată, s-a constatat suspendată judecata de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020, ulterior fiind repusă pe rol cauza pentru termenul din 15.09.2020.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, nu îşi găseşte incidenţa în cauză, nefiind cazul unei interpretări greşite a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, prin decizia atacată cu recurs.

Recurentul-reclamant, subsumat motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a invocat aplicarea greşită a prevederilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 47/2012.

Acest text de lege prevede că "Dividendele se distribuie asociaţilor proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel. Acestea se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală a asociaţilor sau, după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat. În caz contrar, societatea datorează, după acest termen, dobânda penalizatoare calculată conform art. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012, dacă prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a acţionarilor care a aprobat situaţia financiară aferentă exerciţiului financiar încheiat nu s-a stabilit o dobândă mai mare".

Recurentul-reclamant, acţionar în cadrul societăţii pârâte A. S.A., şi-a fundamentat pretenţiile constând în plata dobânzilor penalizatoare, prin invocarea culpei intimatei pentru neplata dividendelor cuvenite în termenul legal şi a prejudiciului suferit, urmare a stabilirii peste termenul maxim prevăzut de lege - de 6 luni de la data aprobării situaţiilor financiar-fiscale aferente fiecărui an fiscal încheiat - a momentului fixării dividendelor.

Potrivit recurentului-reclamant, plata dividendelor pentru anul fiscal 2011 ar fi trebuit efectuată la data de 23 noiembrie 2012, pentru anul fiscal 2012 la data de 24 noiembrie 2013, iar pentru anul fiscal 2013 la data de 26 noiembrie 2014, dobânzile penalizatoare fiind datorate, prin efectul legii, în temeiul art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a corelat corespunzător dispoziţiile legale menţionate anterior, pe care şi-a întemeiat acţiunea reclamantul, cu dispoziţiile art. 111 alin. (2) lit. a) şi art. 194 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, potrivit cu care adunarea generală, singurul organ al societăţii care poate hotărî distribuirea profitului sub forma dividendelor, se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la încheierea exerciţiului financiar, fiind obligată să discute, să aprobe sau să modifice situaţia financiară anuală a societăţii şi să fixeze dividendul.

Astfel, dividendul, odată aprobat de adunarea generală a acţionarilor, dă naştere unui drept de creanţă al acţionarului asupra societăţii, căruia îi corespunde obligaţia corelativă a societăţii de a-l plăti, în condiţiile şi la termenul aprobate prin hotărârea adunării generale. Acest termen nu poate fi mai mare de 6 luni de la data aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat.

Instanţa de apel a constatat că prin hotărârile nr. 1 din 23 mai 2012, nr. 1 din 24 mai 2013 şi nr. 1 din 26 mai 2014, adunarea generală a acţionarilor societăţii pârâte A. BUCUREŞTI S.A. a aprobat situaţiile financiare aferente anilor 2011-2013, însă s-a decis reportarea afectării profitului. Astfel, societatea-pârâtă a decis să păstreze profitul distribuibil la sfârşitul exerciţiului financiar în beneficiul său, urmând să hotărască ulterior asupra profitului nerepartizat prin plata dividendelor, pe mai mulţi ani, cumulat.

Rezultă că, în absenţa voinţei societare de a se stabili şi distribui dividende, în termenul pretins de recurent, acestea nu au devenit un drept de creanţă individual al acţionarului faţă de societate, care să poată fi valorificat, în condiţiile dreptului comun.

În lipsa exigibilităţii acestui drept, nu poate fi nici cazul nerespectării unui termen de plată stabilit de adunarea generală ori de lege, care să pună în întârziere societatea şi recurentul-reclamant nu poate pretinde, cu nesocotirea voinţei sociale exprimate prin hotărârile adunării generale a acţionarilor, dobânzi penalizatoare. Acestea sancţionează neachitarea sumelor datorate de debitor la scadenţă, în timp ce, în cauză, dobânzile sunt pretinse în legătură cu distribuirea dividendelor, componentă a atribuţiei adunării generale de a decide cu privire la realizarea profitului.

Argumentele instanţei de apel privind renunţarea la aplicarea dispoziţiilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 nu au semnificaţia unei renunţări la drept a recurentului-reclamant, cum se susţine prin calea extraordinară de atac.

Instanţa de prim control judiciar face trimitere, prin considerentele deciziei atacate, la principiul formării voinţei sociale, în virtutea căruia voinţele individuale ale asociaţilor, prin hotărârile adoptate cu majoritatea prevăzută de lege devin o voinţă colectivă a persoanei juridice, obligatorie în viaţa societăţii, inclusiv faţă de acţionarul a cărui voinţă nu concordă cu voinţa societăţii, în privinţa împărţirii profitului.

Prin urmare, aşa cum, în mod legal, a apreciat curtea de apel nu erau îndeplinite condiţiile răspunderii societăţii pârâte pentru neexecutarea obligaţiei de plată a dividendelor la scadenţă, neputând fi pretinse daune-interese pentru perioada întârzierii, în temeiul art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Nici criticile circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - privind o presupusă contradicţie, din cuprinsul considerentelor aferente soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei, invocată de pârâtă - nu pot fi reţinute.

Instanţa de apel a motivat corect că nu se putea raporta la aprecierile părţii privitoare la momentul naşterii dreptului la acţiune, ci la momentul ulterior, în care dreptul la dividende a devenit un drept de creanţă, prin adoptarea hotărârii adunării generale nr. 2 din 27 mai 2015, de aprobare a distribuirii dividendelor.

Nu este nici cazul lipsei unui termen de plată pentru obligaţia societăţii privind plata dividendelor, care să atragă scadenţa legală la data expirării termenului de 6 luni, de la aprobarea situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat. Prin hotărârea adunării generale s-a stabilit un termen-limită pentru plata dividendelor (30 noiembrie 2015), acestea fiind achitate înainte de expirarea termenului, aspect necontestat de recurent.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 2185 din 1 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 15 septembrie 2020.